În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă (de tip flash fiction) „Franz e mort” de Adelheid Duvanel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.
Adelheid Duvanel
Accidentul
Micuța Erika era îndrăgită de copiii din cartier; ea hotăra ce joc vor juca; ea descoperea, de asemenea, jocuri; ea scrisese o piesă de teatru, totuși copiii veniseră rar la repetiții, încât premiera nu avu loc niciodată; concepea piese radiofonice și le interpreta în pod; copiii îi ascultau vocea, pașii, ciocănitul cu coada măturii, stând adunați într-o cămăruță aflată în pod.
Surorii ei mai mici îi povestea înainte de a adormi lungi povești născocite de ea.
Erika era copilul unor oameni săraci. Tatăl ei, grădinar de meserie, se afla internat într-o clinică psihiatrică. Mama sa câștiga bani ca femeie de serviciu. Erika era o elevă slabă; întreaga însuflețire de care era cuprinsă în cartierul „ei”, un cartier mărginaș al micului oraș, lipsea la școală. Era tăcută și sfioasă. Când Erika împlinise treisprezece ani, mama și cei doi copii fură nevoiți să părăsească dărăpănata casă în care locuiau deoarece urma să fie dărâmată. Acum locuiau în pădure, într-o capelă. Mama, o femeie care merge încovoiat, nu avea timp să se ocupe de Erika aflată în creștere. Copilul îndrăgit era cel mic ale cărui facultăți mintale erau puțin rămase în urmă.
În noua vecinătate, nu existau copii cu care Erika să se joace; țăranul, a cărui gospodărie se afla în apropiere, avea doar băieți mari. Erika avea tot mai tare impresia că a fost „ascunsă” în pădure.
Începu, din proprie inițiativă, să deseneze caricaturi. Aduse acasă, de la biblioteca școlii, cărți; lumea descrisă în acestea deveni mai clară pentru ea decât lumea ei adevărată. Purta hainele altor fetițe, mama le primise drept cadou. Când împlini cincisprezece ani și ar fi trebuit să se gândească la viitorul ei, fu lovită de un camion; picioarele îi fură zdrobite.
Erika zace în spital și are mai multe operații. Ea își contemplă, necontenit, picioarele roșii, lipsite de piele; atârnate de tavan și străpunse de piroane metalice. Medicii luară un mușchi de la gleznă și-un os, nu mai știu de unde, pentru a le introduce într-unul din picioare.
Picioarele urâte constituie adevărate piese de expoziție interesante pentru chirurgi. Erika îi studiază, zi de zi, cu multă atenție, ca și cum aceștia ar avea pentru ea o importanță pe care nimeni nu o înțelege. Când o vizitează mama sau colegele de școală, spune: „Medicii sunt mulțumiți.” Și faptul acesta pare că o umple de satisfacție; ochii ei strălucesc ca și înainte. „Stă întinsă în pat ca o sfântă”, spune mama femeilor la care face curat și clatină din cap.
Adelheid Duvanel s-a născut la Basel în 1936. S-a dedicat literaturii cu o discreție de-a dreptul periculoasă. Autoare a (doar) câteva volume de proză scurtă, Duvanel s-a aplecat, în general, asupra unei singure teme: cea a singurătății fundamentale. Personajele sale trăiesc într-o lume (sunt obligate s-o facă) în care totul începe foarte bine și sfârșește, inevitabil, dramatic. Opera ei poartă masca celor neîmpliniți. A scris numai proze scurte, extrem de concentrate, care în ultimii ani au cucerit un public din ce în ce mai larg. Autoarea s-a sinucis în 1996. (Radu Țuculescu)
Lasă un răspuns