Plicul lui Pașadia

Luptătorul împăcat

Îmi amintesc senzația de vagă iritare cînd am început să-l citesc pe Marc Aureliu. „Nu te gândi la cele ce nu sînt ca şi cum ar fi, ci alege dintre cele ce sunt cele mai potrivite şi gândeşte-te la ele cum ar fi căutate, dacă n-ar fi.” Cum îndrăznește să ne dea sfaturi? Mai tîrziu, cînd m-am gîndit un pic, am realizat că se luptă cu el însuși – aforismele lui, ca toate aforismele care merită acest nume, sînt gînduri, nu altceva.

Împăratul filosof îmi vine în minte citind cartea „Ceea ce nu se amână” de Kocsis Francisko (Editura Ardealul, Tg. Mureș, 2019). Poet și prozator, mare traducător din literatura maghiară, despre care am scris în mai multe rînduri în această rubrică, el ne oferă acum 180 de pagini de maxime izvorîte din lupta cu viața: cu experiența, cu îmbătrînirea, cu frica de moarte, pe scurt, cu el însuși.

„Reflecţii, însemnări, resemnări” – jocul de cuvinte din titlu ne semnalează o melancolie specifică tuturor gînditorilor. Motto-ul însă este unul și mai interesant: „Omagii lui Solomon”. Conform vorbitorului, gîndurile acestea sînt deci niște paragrafe la limita dintre gînd și psalm, sau gînd și proverb în sens biblic. Nu sînt un cunoscător atît de bun al Bibliei ca să spun care este apropierea cea mai potrivită, dar orice cititor poate observa că unele dintre aliniate sînt de fapt poeme în toată regula: cel de pe coperta a patra („Hei rup, hei rup, revoluția are nevoie de/ajutor, cîteva ciomege ar fi bine-venite…”) sau cel de la pagina 15: „E lipsit de demnitate să urli cînd ești jupuit pe dinăuntru./De Dumnezeu sau de conștiință./Atunci e nobil să taci. Să înduri fără crîcnire darul de viață…”. Acestea au meritul de a arăta drumul ideii între creier și inimă, ca să zic așa, între sens primordial și metaforă, între ordine ideatică și ordine poetică.

Sigur, lucrurile nu se pot cerne atît de ușor. „Să-ți descoperi chipul lăuntric, numai el contează – restul e materie în continuă transformare” (p. 34) – iată o maximă care ar putea fi la fel de bine începutul unui „psalm”. Sau o alta care e pur și simplu frumoasă ca o poezie: „Îmi dau cuvîntul pentru stele: vor rămîne la locurile lor” (p. 61).  Mai dăm și peste două haiku-uri: „S-a mai dus un an,/un șir nefast de zile –/urmează altul”. Respectiv: „Prin ploaia deasă,/copacul transformat în/torță de profet” (p. 29).

Oricum ar fi, aforismele acestea vin dintr-un adînc foarte uman, foarte cald, foarte rănit; uman din cauză că e rănit, ca să zic așa. „Nu există metode de apărare contra iubirii” – citim pe aceeași pagină 34. Sînt niște raze de lumină care luminează camera existenței datorită experienței pe care vorbitorul a dobîndit-o de-a lungul timpului. Un vorbitor care mai speră: „Moartea nu-i un capăt, ci doar o suspendare a conștiinței de sine. Încetare a relației cu lumea” (p. 60).

Uneori, paragrafele se apropie de paradoxurile lui Cioran: „E trist să rîzi de viață, să-ți bați joc de ea, dar uneori viața nu merită altceva. E și mai dezolant să constați că nici rîsul, nici plînsul nu schimbă mare lucru. Dar nici atunci n-ai voie să dezarmezi, rîzi și plîngi în continuare” (p. 123). Pe culmile disperării…

Volumul desenează însă mai degrabă portretul unui dezamăgit liniștit și cultivat, care scrie pagini foarte frumoase despre Ungaretti, Ady Endre, Li Tai-Pe, Márai și alții. Un scriitor cumpătat care, deși are o construcție clasicistă, îl apără pe Bob Dylan de scandalul iscat în jurul lui. Un om care și-a trăit maturitatea în comunism, probabil de aceea îl amintește printre tirani pe Stalin de mai multe ori, pe Hitler niciodată. Un cetățean care vede politica dezastruoasă din țara asta și care se apără retrăgîndu-se în interior: „Pe mine însumi trebuie să mă folosesc drept armă. Dacă-i musai, sunt tăios” (pp. 21-22).

Marc Aureliu și Pascal – acestea sînt numele cu care „am rămas” cînd am închis cartea pe care am citit-o cu creionul în mînă. Un împăcat care încă mai luptă pentru că asta e viața, dar care știe că va veni ce va să vină. Un luptător care nu e împătimit de luptă. Un cultivat care a înțeles că va rămîne singur.

 Kocsis Francisko, „Ceea ce nu se amână”, Editura Ardealul, Tg. Mureș, 2019

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.