Literatura la feminin Cronici

Agustina, fiica Cernobîlului – sau Nordul în lomografii

Una dintre cele mai puternice, mai emoționante, mai substanțiale voci ale literaturii române contemporane este cea a scriitoarei Ioana Nicolaie. Poetă, prozatoare, autoare de literatură pentru copii, tradusă în străinătate, autoarea construiește pornind de la experiențe biografice,  pe care le redimensionează pe un fundal social-istoric dramatic. O succintă prezentare a romanului „Pelinul negru” îi aparține chiar autoarei: „Cernobîl înseamnă pelinul negru sau iarba neagră, căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii. Am scris «Pelinul negru» și ca o formă de revoltă, deși mărturisesc că n-a fost ușor să plonjez în dramă și să o deșir scriitoricește.

Am copilărit, fără nici cea mai mică bănuială, într-un loc contaminat radiocativ. Abia când am început să simt pe propria-mi piele urmările am înțeles cât de acută era grozăvia, și câți ani m-am întrebat continuu cine e de vină, de ce nu răspunde nimeni pentru marile catastrofe, cum de există atâtea victime subînțelese, care n-au deloc glas. Nu mi-am putut răspunde altfel decât scriind «Pelinul negru» – punctul de vedere al unei fetițe născute la puține luni după dezastru, a cărei existență e ca o frânghie pe care, pe măsură ce calci, se tot subțiază, până devine o sforicică ce sfârșește, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă pur și simplu strivirea de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman”.

Două constante ale lumilor construite de Ioana Nicolaie sunt Nordul și lomografia, iar acestea se regăsesc și în acest nou roman. În poezie – cumva similar cu Ieudul lui Ioan Es. Pop – și în proză, Nordul  este un spațiu aproape închis, din care călătoriile, ieșirile se fac rar. Este un „paradis în destrămare”, în care răul a fost făcut; unda de șoc a accidentului istoric descompune treptat, dar sigur, coerența lumii. „Lupul”, așa cum își înfățișează fetița de șapte ani, Agustina, răul pe care îl simte în jurul ei, are multiple forme: prostia, violența, nebunia, sărăcia – anii ’90 la marginea stațiunii Sângeorz-Băi, în care familia numeroasă, cu 12 copii, trăiește greu, crescând animale, tatăl rămâne șomer, primesc zahăr de la „ajutoare”, copiii muncesc la tâmplărie, la un bar, adună fructe de pădure, fiind nevoiți să-și câștige devreme pâinea, în jur totul decade, turiștii sunt din ce în ce mai puțini ș.a.

Agustina se naște la câteva luni de la explozia reactorului nuclear de la Cernobîl și are „creierul prăjit”, abia trăiește, este îngrijită la spital din primele zile, va merge greu, ajutată de bunici, și va vorbi târziu. Începe școala, poate socoti, învăța pe de rost, este „deșteaptă”, însă nu reușește să citească. Rămâne repetentă și copilăria se transformă treptat într-o traumă. Copilul are două păpuși cu care își identifică trăirile și spaimele – tutuana, păpușa frumoasă, curată, deșteaptă, „normală”, și druga – păpușa de cârpe, „diferită”. Cele trei părți ale romanului, intitulate „Tutuană și drugă”, „Tutuană”, „Drugă”, surprind evoluția psihică a fetei, cu balansul între lumină și întuneric, între rațiune și cufundarea în subconștient. Este o luptă cu asalturile periodice ale subumanului, manifestate în crize violente, epileptice. Cât timp trăiește înconjurată de iubirea familiei, de ocrotirea fratelui Sever, cât timp are o învățătoare înțelegătoare, Agustina este mai mult „tutuană” decât „drugă”.  Nu poate însă învăța să citească și părinții sunt sfătuiți să o trimită la „cea mai bună școală specială din țară”, la Buzău. Fata este, de fapt, „normală”, așa cum se constată la Buzău, fiind doar dislexică. Școala specială devine un capitol cumplit din viața Agustinei, trauma se acutizează. Paginile în care Ioana Nicolaie descrie, prin vocea fetei, întâmplările și personajele de la școala specială sunt emoționante: latura lirică a prozatoarei irizează narațiunea. Ca și imaginile casei și ale câmpurilor înverzite pe care pasc miei, prozatoarea surprinde lumea și figurile ei într-o tehnică anume, ce poate fi numită lomografică, în tonuri de lumină și întuneric, spaimă și speranță. Marginile întunecate creează efectul unui univers închis, iar figurile se detașează luminos sau amenințător, sângeros, în mijlocul imaginilor: culoarele școlii, dormitorul cu fetele și pedagoga blândă, sufletistă, Mariana, violența dintre copii, tragedia prietenei Nadia, violată la nici 10 ani în subsolul școlii.

Termenul de lomografie, utilizat de  altfel de Ioana Nicolaie ca titlu al unei antologii de poezie, este legat de o grupare de artiști care preferă un tip anume de fotografie, cea în care, inițial din cauza unui defect de asamblare al unor aparate de fotografiat produse de fabrica rusească Lomo, marginile imaginilor sunt mai întunecate, creând un „efect de tunel”. Punctul culminant al luptei dintre tutuană și drugă, care echivalează cu o cufundare definitivă în întuneric/inconștient, este cel al crizei determinate de agresiunea băieților mai mari asupra Nadiei, prietena Agustinei, care nu își dorea decât să zboare spre o casă și să aibă o mamă. Tunse la zero, fetele cu deficiențe de învățare sau psihice sunt denumite „chelele”, deci sunt, deja, diferite de restul copiilor (termenul de „chele”, cu conotația aceasta, a alterității, mi-a amintit „Chelbasanul” scris de Ana Maria Sandu). Iată cufundarea în „tunel”, căderea, „druga” învingătoare, în vocea veridică a fetei cu deficiențe, inspirată poate de personaje similare, ale unor autori precum Faulkner sau Daniel Keyes:

„Chelele au dispărut îngrozite, dar eu nu, căci asta nu se mai poate, trebuie să o apăr de lup pe Nadia. Și mă lupt cu oricine, mai întâi cu femeia, apoi cu paznicul, lăsați-mă, urlu cât pot de tare, lupul a zdrobit-o pe Nadia! Și mă năpustesc către fiară și-o lovesc cu pumnii și cu picioarele până nu mai văd nimic. Totul se face negru, mocirla e mai groasă ca oricând, oac, oac, se bucură broasca din inimă. Fac spume de întuneric la gură și ele cresc tot mai mult, până acoperă totul, aerul, școala întreagă, brancardierii care o iau pe sus pe Nadia, care mă prind și mă răstoarnă și pe mine în salvare. Nu-mi mai rămâne decât un lucru, cel mai temut, tunelul. Cad în el, tot mai adânc, urlând fără oprire, până nu se mai poate auzi nici urletul, căci după un timp nesfârșit mi-a înlocuit glasul. Și eu știu că tunelul n-o să mă mai lase să-i scap vreodată. Căci de-acum încolo el e totuna cu pielea mea”.

Sensibilă și dramatică în același timp, naivă și tragică prin vocea personajului-narator, cartea se adresează inclusiv adolescenților și copiilor mai mari și ar trebui să fie un titlu recomandat în puțina noastră literatură pentru cititorii tineri.

 

Ioana Nicolaie, „Pelinul negru”, roman, Editura Humanitas, 2017, 222 p.

Parteneriat media


Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu