pe corniţele mele de miel:
când m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi a durut aşa cum trebuie să-i doară şi pe ai lui, am ţipat doar câteva secunde.
apoi, însă, m-am simţit plin de importanţă, pentru că la ei venea paştele, dar m-am simţit şi mai important când m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului.
mai apoi însă, m-am gândit din nou: bine, dar oare eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape nemuritoare?
măi, să fie, înseamnă că eu sunt doar aşa, de-o singură mâncare. fraţii mei, aşa se va întâmpla şi cu voi? cum ar fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască,
să rămână în oi?
nene păstorule, când oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toţi cei ce nu vor mai muri?
Într-un târziu, eu, fiul mamei mele,
reuși să treacă dintr-a șasea în a șaptea fără să mai rămână repetent, ba chiar luă note mari, tot mai mari, încă din primele zile de școală. Acum, eu, fiul mamei mele, era cu adevărat fericit și umbla cu capul sus și cu pas vioi, da, căci eu, fiul mamei mele, fusese răsplătit cu premiul cel mare, așa că nu mai trebui să-nvețe toată vacanța de vară care urmă. Astfel, eu, fiul mamei mele, reuși să treacă într-a șaptea în triumf și pentru festivitatea de premiere îi fură cumpărate sandale și haine noi, dar când să iasă-n față ca să-și ia trofeul, picioarele i se înmuiară, iar eu, fiul mamei mele, se lungi pe pista de bitum și se trezi. Doctorul îi ștergea fruntea și gâtul de sudoare. Trecuseră de-atunci patruzeci de ani.
am stat lângă ea ani întregi
ca să-i pricep nebunia.
am văzut asfințituri care numai așa
pot fi văzute pe-o singură creastă de deal,
iar în jur întuneric ca-n oase.
visez și acum la mersul ei blestemat,
la deșănțata sfiiciune cu care
înțelegea să se dezbrace și la
felul oribil în care râdea.
toate acestea se află în mine acum,
cu neputință de destrămat.
(Din volumul arta fricii, Editura Charmides, București, 2016)
Lasă un răspuns