„Totul strălucește acolo, fără să te orbeascăˮ

Nemișcarea începuse să îl obosească, ca și recluziunea în același spațiu. „Să ies puțin? Pericolul nu e mai mare afară decât înăuntru. Dar dacă mă întâlnesc cu un urs?” îi trecu brusc prin cap. În același moment își zise că poate asta era soluția cea mai bună…

Îi plăceau urșii, și aici erau semnalați foarte des. Odată, Anda îl întrebase ironic pe messenger: „Aștepți ursul?” Adevărul era că stătea de multe ori la fereastră, în speranța că va vedea unul. De câteva ori, apăruseră. Magda dăduse nas în nas cu un urs, într-o seară, târziu, la doi pași de casă. Ieșise auzind niște strigăte de ajutor dintr-o casă învecinată unde locuiau doi bătrâni și se dusese până la răspântia dintre strada ei și cea perpendiculară, dar văzuse un vecin îndreptându-se deja într-acolo și dăduse să se întoarcă. Când se răsucise, la câțiva metri de ea era un urs venit de jos, din curtea vecinului, pe care o traversase venind din poiana de la marginea pădurii. Dar, confirmând parcă ideea că dacă are destul spațiu ca să se retragă, nu atacă, ursul făcuse cale întoarsă, plecând pe unde venise.

Se ridică de pe canapea – nici nu știa când se așezase din nou – cu gândul să se schimbe. Atunci constată însă că purta aceleași haine ca la sosire. Își dădu seama că intervalul de atunci și până acum continua să fie un gol prin care licăreau secvențe fugitive – băgase presiune în centrală, luase romanul acela polițist despre castel și o răsfoise, se uitase pe fereastră… Dădu din umeri. Ce mai conta?

Își puse haina groasă, încuie ușa și coborî etajele până în stradă. Rămase câteva clipe nemișcat în prag. În jur era întuneric și liniște. Nu era țipenie, nici om, nici animal. Până și pisicile care adăstau la parter dispăruseră.

Coborî treptele pe care le urcase la venire și o luă pe strada principală, numit pompos bulevard, care era un segment al DN 1. De câte ori nu mersese pe aici ! De mult, în copilărie, apoi acum douăzeci de ani, când se întorsese doborât de la Paris, lăsat de izbeliște de Anda, iar acum, pășind cu propria-i moarte în față.

Trecu pe lângă gară, apoi prin fața magazinelor mici și a celor câteva restaurante, închise acum, apoi pe lângă benzinărie… Nu întâlni pe nimeni. Era pustiu, ca în perioada lock-down-ului din urmă cu doi ani și jumătate. Oamenii parcă se închiseseră în case, la fel ca atunci. Oare se credeau mai feriți de radiații?

„Îmi place să-i văd pe bărbați la picioarele mele. Dacă mă vezi vreodată așa, să-mi atragi atenția.ˮ Cuvintele îi răsăriră pe neașteptate în minte. I le spusese la Paris, la un moment dat, după ce făcuseră dragoste și se odihneau unul în brațele celuilalt. Deși îl surprinseseră, nu încercase să afle mai multe. Pe atunci nu îi păsa. Tot atunci mai constatase însă că Anda putea fi foarte violentă.

La un moment dat, în perioada când încercase, în urmă cu douăzeci și ceva de ani, să rămână la Paris, iar ea îi promisese că îl ajută cât poate, pentru ca apoi să nu reușească să își țină nicio promisiune, își ieșise din fire și o acuzase pe față că e iresponsabilă. Miza era, într-adevăr, uriașă. În replică, departe de-a recunoaște, Anda îl acuzase la rândul ei că „o terorizează”. Cearta care urmase fusese teribilă. „Unde e fata care nu mă învinovățea niciodată de nimic, nu mă judeca și mă înțelegea întotdeauna? strigase el exasperat. Pe care o simțeam mereu alături de mine ?!” Fusese primul semn că lucrurile se schimbaseră neverosimil de dramatic.

Pașii îl purtară în josul bulevardului, spre podul de cale ferată, de unde începea panta care ducea la Magda. Se întrebă ce avea să găsească acolo. Își aminti iar că de obicei dădea un telefon înainte, dar acum i se păruse lipsit de rost. Începu să urce, apăsat de cele două poveri: boala Magdei și accidentul recent care dăduse totul peste cap.

Urca anevoie panta destul de abruptă și, mai ales, lungă, străjuită în stânga de un versant împădurit, iar în dreapta de o râpă pe fundul căreia curgea firul îngust al Prahovei.

În fața ochilor îi persistau, ca pe un ecran suprapunându-se realității concrete, momente de demult, cu el și cu Anda, în tot felul de contexte – în camera ei din apartamentul de pe Iancului, pe stradă, pe banca aceea care devenise „a lor”, seara târziu, în toate împrejurările când fuseseră împreună, și toate aveau ca fundal senzația aceea apăsătoare că nimic nu avea dureze, că totul ducea vertiginos către un sfârșit care era tot mai aproape, că zilele le erau, la propriu, atent numărate.

Avea impresia că fusese singura perioadă când totul era real, cu un rost, în viața lui, care avusese un sens, chiar dacă neclar în sine, conferind o consistență cum nu mai existase niciodată și, deopotrivă, că totul fusese zadarnic și absurd și că fusese, cumva, păcălit, ceea ce îi stârnea o furie stranie. Dar nici aceasta nu era prea intensă: desigur că răsturnarea brutală recentă îi modificase considerabil felul în care percepea totul. Își aminti, cu un vag amuzament, de nedumerirea care îl făcuse să îl întrebe pe vremuri pe unchiul său, criticul literar, de ce protagonistul unui celebru roman interbelic se vindecase de suferința din dragoste când ajunsese pe front. „Du-te tu pe front și o să vezi atunci”, îi răspunsese, sec, Teodor. Acum, amintirea îl făcu să zâmbească. „Eram, într-adevăr, tare naiv pe atunci. Dar am recuperat serios: acum am o minte stricată ca puțini alții.” În ședințele de terapie cu Mihaela, psihanalista sa, folosise expresia „deșcă bătrână”, care o amuzase copios de fiecare dată.

Gândul la replica lui Teodor i-l readuse în minte. Îi venea greu să accepte că, probabil în curând, nu se va mai putea gândi la el, iar posibilitatea de a-l revedea continua să fie nebuloasă, neconvingătoare. Cu toate mărturiile celor întorși din moarte clinică, nu era suficient de convins – așa cum erau respectivii, așa cum era Daniela, fosta lui colegă de facultate – de realitatea continuării vieții după moarte. „Totul strălucește acolo, de fapt, fără să te orbească. Sunt mult mai pregnante culorile, vibrează aerul…, își aminti cuvintele ei. De atunci nu-mi mai e teamă de moarte și încerc să trăiesc cu sens fiecare zi.”

„Sunt de invidiat, asta-i sigur. Să scapi de teama de moarte e poate cel mai important lucru în viața asta. Mai important decât succesele de orice fel… inclusiv în dragoste”, completă el ironic.

Istoria relației cu Anda continua să îl preocupe dramatic. Poate că de fapt era normal în situația dată: avea nevoie de ceva care să îi abată gândurile de la ceea ce avea să urmeze. Din păcate, nu era deloc ceva plăcut…

Când se gândea la ceea ce fusese între ei în acele două luni și ceva de acum patruzeci de ani și la situația în care ajunseseră acum, pur și simplu nu îi venea să creadă. Desigur, înțelesese, în timp, cele mai multe substraturi ale schimbărilor constatate; făcuse prea multă terapie pentru ca explicațiile să îi rămână străine. Aceeași înțelegere îl salvase în primul rând pe el, în trecutul îndepărtat, în acea terapie care pusese capăt perturbării de care suferise atâta amar de vreme și ulterior îl mai salvase de multe ori, ajutându-l să descifreze comportamentele altora, la prima vedere inexplicabile. „M-a salvat făcându-mă să înțeleg că nu are sens să insist să păstrez relația cu anumite persoane, fiindcă sunt incurabile”, își spuse cu amărăciune.

Anda își elaborase un sistem de apărare care o făcea să își ignore implicarea în propriile ei eșecuri ca și în suferința provocată altora; fără el, probabil s-ar fi prăbușit de tot. Înțelesese, mai mult ca sigur inconștient, că în dezastrul care se abătuse treptat peste ea esențialul era să transfere răspunderea asupra celorlalți, fără să și-o asume niciodată; era, de altfel, o tendință foarte răspândită, pe care o întâlnise de nenumărate ori. „Întotdeauna, ceilalți sunt de vină, niciodată tu. E reconfortant.” Sperase însă că nu avea să o constate și la ea… dar nu fusese decât încă o componentă a iluziei în care se legănase atât vreme. O singură dată în discuțiile lor lăsase să îi scape o aluzie la „culpabilitatea” legată de relația lor, respectiv de faptul că îl părăsise, alegând operațiile în locul lui; nu se întâmplase însă decât o singură dată. Reflexul ei fusese mereu să îl învinuiască, eludându-și propria-i vină, ba chiar ajungând să o considere de-a dreptul inexistentă. Avusese de multe ori de-a face cu automistificarea, dar acum era vorba de ea, pe care o crezuse altfel, și era mult mai greu de suportat.

„Asta nu mai e schimbare, e metamorfoză”, conchisese el. Îi evocase o scenă dintr-un roman horror în care, sub efectul ADN-ului modificat, un preot blajin se transformă, sub ochii îngroziți ai oaspetelui, în monstrul dintr-un film celebru odinioară.

Reușise doar de câteva ori să îi mai atenueze opacitatea, dublată de uitările și deformările unor evenimente, pe care și-o crease în privința a tot ce era legat de povestea lor, dar forța teribilă cu care și-o menținea îl convinsese în scurt timp că nu avea nicio șansă. Anda știuse bine de ce nu își încheiase terapia.

„Ești ca o rană vie”, remarcase el la un moment dat, și fusese surprins că încuviințase, fără să protesteze violent ca de obicei.

Oboseala îl făcuse să ațipească din nou. Probabil că aceeași obsesie a istoriei lor îl făcu să aibă un vis înspăimântător. Muriseră amândoi din cauza radiațiilor, separat unul de altul și acum, că erau morți, constatau că se înțelegeau perfect. „Nu ai mai ajuns la mine, în România, atunci, și ai rupt-o cu mine.ˮ „Nici tu în Elveția, deși te-am chemat dacă începe războiul.ˮ „Nu a început războiul, și oricum te despărțiseși de mine. Nu contează; acum suntem în sfârșit împreună și n-o să ne mai certăm niciodată.ˮ

Fragment din romanul „Ultimul refugiu”

Foto: Andre Frueh on Unsplash