Lerocrație (XIX)

Ce vedea acum Dan îi apărea ca figură binevoitoare. Eliberat de tensiunea posibilității nedorite de-a se trezi pe cap cu autoritatea unui Cornilă, își modelase tiparul interior după imaginea aparențelor ivite de învestirea lui Mârlea. I se părea că surâsul permanent pe care acesta îl afișa mai tot timpul, dezvăluia un caracter sincer, pozitiv. Răspunsul în doi peri „e… bine.” la întrebarea pusă într-o doară de soacră-sa „ce zici?” dovedea nădejdi pripite, ce se vor dovedi deșarte. Suspensia dintre cuvintele rostite se datorase firii lui ezitante, nu vreunei prudențe.

„Economia de cuvinte, își va spune Dan pentru moment, nu trebuie să inhibe forța adevărului lor.” Până una, alta, forma lapidară a răspunsului nu inhiba decât curiozitatea celei ce întrebase. Sau, poate, dimpotrivă, i-o stârnea și mai mult, risipind minima discreție cuvenită față de cineva atât de zgârcit la vorbă. Erau, doar, în familie. Și, pe mai departe, răspunsul dat nu putea ilustra pe viitor vreo realitate obiectivă și nici măcar, cum spuneam, prudență. Luat de val, Dan renunțase la orice mefiență, dând credit prea mare unei relații superficiale, bazate pe simpatie. Simpatizase cândva cu Mârlea, auzind chiar din gura lui că cineva din tagmă îi amenințase familia cu represalii banditești.

– M-am trezit, i-a spus odată Mârlea, că, mergând în locul lui Aureit la Tn., nu pot ocupa locuința de serviciu. Ăsta și-o trecuse pe nume. A găsit o nișă în lege și, cu ajutorul unor chichițe notariale, s-a împroprietărit. L-am prevenit că o să deschid un proces și m-am procopsit cu amenințări la adresa copiilor. Nevastă-sa, știi că e din Ucraina. Aia, cică, poate să tocmească rakeți să mi-o tragă.

– Mă uimești. Nu credeam că în tagma noastră se poate ajunge aici. Trebuie, totuși, să faci ceva. E de neacceptat ce ți se întâmplă.

– Nu… Am hotărât s-o las așa. E de preferat să am grija unor cheltuieli mai mari și a disconfortului, decât pe cea a siguranței copiilor.

Doar la atât s-a redus pentru un timp relația dintre ei. La scurtul dialog și la reiterarea acestuia în memoria lui Dan, ori de câte ori se vedeau și se salutau cu prilejul conferințelor bianuale organizate de arhicancelarie, conferințe la care participa întregul corp de oficianți. Dincolo de frugalitatea dialogului însă, în sufletul lui Dan se stârnise furtuna indignării, domolită treptat și înlocuită în cele din urmă cu compasiunea pentru colegul primejduit.

În noul context, prima convorbire dintre cei doi a avut ca obiect instalarea ceremonială a protusului în aula oficiilor R.1 și 2. Mârlea se temea de atmosfera ostilă a locului, ea putând fi declanșată și amplificată de Cornilă. Se imagina ratând momentul în huiduielile participanților, aduși în acest scop. Abordat direct, Dan a rămas uimit de neliniștea aproape irațională a protusului.

– Ce crezi, cât de real este pericolul de a-și aduce oamenii pentru dezordine? Are așa mulți adepți pe care să-i determine să facă ce vrea el?

– În primul rând, nu are aici o vechime atât de mare încât să fi statornicit prea multe relații, chiar dacă e omul combinațiilor. În al doilea rând, cine crezi că s-ar preta la asta când în atare momente domină lipsa de atitudine sau indiferența celor mai mulți? În fine, crezi că și-ar periclita cu totul situația, mai ales acum când, în locul lui, e preferat altul, adică tu? Nu vezi cât de clar se mișcă lucrurile în favoarea ta? Nu-ți dai seama că protocolul ăsta pentru a cărui acuratețe te temi atâta, nu are nici pe departe greutatea sancțiunii ce s-ar abate asupra lui, în cazul vreunei instigări?

Până atunci, Dan i-ar fi dat tot creditul. L-ar fi girat cu încrederea și simpatia lui ingenuă. Bineînțeles că celălalt n-ar fi avut ce face cu ele. Poate s-ar fi folosit în numele cine știe cărui interes fad, ca în situația de față, cu privire la instalare. Dar disponibilitatea lui Dan era dezinteresată. Nu putea fi vorba aici decât de o generozitate nudă, reflex al acelei simpatii gratuite. Însă doar până atunci. Pentru că, dintr-o dată, ceva i se puse de-a curmezișul.

Și-a adus aminte de faza cu împrumutul către arhicancelarie. Arhonul obișnuia să ceară prin interpușii săi din teritoriu diferite sume de bani pentru a-și finanța proiectele. Instituția pe care o slujea tagma, la toate nivelurile, asigura cadrul pentru un flux financiar cu sens ascendent, de la treptele inferioare către cele superioare, atât în conformitate cu regulamentul interior cât, mai ales, pe căi obscure. E vorba de o dinamică financiară paralelă ce reușise să transforme artificiul ăsta într-un truism. Oricine subînțelegea că traseul scurtcircuitat putea presupune o eficacitate mult sporită în folosul donatorului, mai mare decât orice alt argument la vedere.

Cu un astfel de prilej, Dan și Cornilă primiseră invitația deloc plăcută de a presta un împrumut către centru. Nu era ceva nou. Mai făcuseră asta de câteva ori, însă, cu titlul de donație sau contribuție. Acum, suma fixată forja la maxim capacitatea bugetară a celor două matere, iar faptul că li se cerea doar un împrumut, nu le aducea nicio liniște. Se știa că e doar un subterfugiu menit a diminua impactul asupra asumării cerinței. Cu cât era mai fandosită sau mai zaharisită cererea, cu atât trebuia să te aștepți la mai multă asperitate nominală.

– S-a dus dracu toată socoteala noastră. Nu mai putem răscumpăra cota voastră de ½ de la spațiul comercial din Bv. Va trebui să rămânem ca până acum, în devălmășia asta enervantă.

– Nu mai contează, fusese răspunsul lui Cornilă către Dan. Dar de ce spui că e devălmășie. Doar lucrurile sunt delimitate cu claritate.

– Delimitate pe mă-sa. Tu vezi într-un fel, eu în altul. Nu-mi place amestecul ăsta și, recunoaște, nici ție. Era un moment bun acum să ne separăm măcar cu asta.

– Las că vedem noi mai încolo.

– Tu îți dai seama că suma cerută se ridică la prețul pe care l-am obținut din vânzarea imobilului de pe Fortăreței? Auzi, împrumut! Cine, odată trimisă o sumă la arhon, se mai încumetă s-o ceară înapoi? Cum ar fi să mergem peste un an sau doi și să-i amintim că ne datorează ceva? „Hei, multpreaînțelepte, cucuriguuu, noi, ăștia doi, vrem punguța înapoi!!!”

– Și nu oricum, ci cu cocoșeii în ea! Aiurea! O să primim… un mare cocoș!

Cea din urmă remarcă a lui Cornilă fusese însoțită de un gest evocator când, unul din pumni, pe jumătate deschis, începu să alunece în mișcări de du-te – vino pe linia imaginară a prelungirii lui erecte.

Totuși… Când a sosit vremea darului, chestiunea cu împrumutul a revenit. Alături de Cornilă și Dan, fuseseră desemnați încă șase oficianți, din materele mai potente financiar ale Bv.-lui și toată lumea vorbea doar de împrumut. Întâlnirea a avut loc la sediul circumscripției din Bv. În așteptarea chemării la arhon, care ținuse să participe personal, cei opt oficianți au făcut anticameră. Urmau să fie introduși pe rând, în prezența protușilor de care aparțineau. Până să înceapă totul, Mârlea, pe atunci doar unul din cei opt, a ținut o pledoarie dezlânată despre cuviința față de superiorul de la arhicancelarie, cum că ar fi o ingratitudine pretenția restituirii.

– Noi știm cu toții că marile ctitorii necesită jertfa noastră, a tuturor, mai ales că Multpreaînțeleptul Paternul nostru Arhon se nevoiește cu timp și fără timp la înălțarea lor, precum și alți Arhoni care au avut parte de susținerea arhipăstoriților lor și au izbândit astfel. Așa și noi, fără a mai aștepta sau, ferească zeii, a pretinde întoarcerea sumelor, vom reuși prin osteneala lui pricepută să ne orânduim ca ctitori acolo, între realizările lui de la centru.

În fine, toată lumea a înțeles despre ce e vorba și, în consecință, zestrea pentru cine mai știe ce ctitorii a pornit pe drumul fără întoarcere al arhicancelariei.

După scurta perioadă a speranțelor oarecum temperate că vorba spusă va deveni, în sfârșit, cuvânt, vechiul truism al susținerii superiorilor prin spoliere se afirmase din nou. Pentru Dan și ceilalți nimic nou sub soare nu se petrecuse. Totul reintra în normal. Atunci, pentru prima dată de când simpatizase cu Mârlea pentru soarta lui primejduită, același Dan, cu tonul scăzut al lașității, vociferase: „Cine l-a pus pe ăsta să vorbească în numele nostru?” Totuși, fața arhonului avusese curajul de a oferi doar jumătate din sumă, în condițiile renunțării definitive la ea. Deși protusul însoțitor încercase să intervină, Stresoiu, spre cinstea lui, se mulțumise doar cu atât.

– E bine. Nu, nu, lasă. E foarte bine așa.

Și Dan a avut sentimentul că vorba lui e sinceră. De data asta, arhonul cuvântase. Își întrupase vorba în cuvânt. Mai încolo cu ceva vreme, o prietenă l-a consolat, înlăturându-i și cele din urmă tribulații:

– Puteți să-i pupați mâna lui Laur Balaur. Pe la alte arhicancelarii, sumele voastre ar fi fost considerate derizorii.

În preajma instalării, Mârlea și-a exprimat dorința ca aula să se umple cu cât mai mulți asistenți. De aceea, în afara distribuirii invitațiilor către apropiații lui, le-a cerut celor doi, Cornilă și Dan, să popularizeze evenimentul în rândul membrilor celor două comunități aparținătoare. Cum de renunțase la prudența față de Cornilă, se mira Dan? „Când te temi de rumoarea mulțimii, joci cartea discreției. Doar nu avea nevoie de confirmarea vreunei majorități vizibile și nici de aclamații favorabile. Hotărârile în speța dată, aparțin exclusiv autorității ierarhice.”

Într-adevăr, prevederile statutare ofereau doar în cazul oficianților obișnuiți alternativa ca opțiunea comunității să aibă valoare juridică la desemnarea în câștigător a unui candidat anume, deși lucrul ăsta nu se aplica decât în câteva zone din diaspora.

Altceva conta aici. Un lucru firesc ce ținea de orgoliul și, în special, de dorința de a spori în grațiile mai-marelui. Ca cel mai important dintre participanți, arhonul trebuia să fie înconjurat, în afară suitei oficianților, de popor. Cu cât acesta era mai numeros, cu atât, se spera, creștea și alonja organizatorilor, pentru a ocupa în ochii superiorului un loc meritoriu. Nu conta că, în cazul lui Stresoiu, dar și în al altora dintre omologii lui, satisfacția inițială a popularității datorate funcției, începuse să pălească cu mult în urmă, ca o consecință a siguranței ocupării acesteia pe viață și a plictisului. De multe ori, lucru știut de toată lumea, se dovedise absent în mijlocul evenimentelor pe care le prezida și al căror protagonist era. Importantă era coagularea comunitară spre cinstea și liniștea supușilor lui oficianți.

Orgoliul, tocmai pentru faptul că reprezintă unul din locurile comune ale condiției general-umane, însă nu unul oarecare, ci ocupând fruntea listei, detestat de mulți, când operează în beneficiul celuilalt, sau, dimpotrivă, prețuit, de la fel de mulți, datorită forței de autoafirmare și impunere, căreia unii îi spun respect de sine, purta semnul echivocului în caracterizarea lui Mârlea de către Dan. Era ori ca toți ceilalți, dornic de a-și etala public ascensiunea, ori, tot ca toți ceilalți, dar în perspectivă inversă, urmând o traiectorie în plin azur, ce se impunea ca obligatorie, neexistând vreo șansă de domolire a eului ce își adăuga un surplus de contur. Cazul lui Mârlea, văzut astfel, nu era unul particular ci fatalmente general. Mândria, a lui sau a altuia, nu privea doar caracterul ci și temperamentul. Pe fond, ea aparținea naturii umane. Manifestate în exces, lăsa în urmă temperamentul pentru a supune caracterul unui aport de personalitate excesivă și toxică.

La fel și în ce privește punerea la adăpost, sub pulpana arhonului. Prudența, luată în seamă de data asta, o cere nu numai în situații defensive ci și atunci când îți dorești promovarea prin singurul mijloc pe care îl ai la dispoziție: relația întreținută tot mereu la cald, devenită pe nesimțite josnicie și servilism. Probabil că Mârlea își cucerise protectorul în urma multor intervenții ca cea în legătură cu obolul remis de cei șapte oficianți, alături de care contribuise nu numai cu suma cerută, ci și cu îndemnul către ei de a nu mai pretinde restituirea. Nu numai Dan și Cornilă fuseseră conștienți din capul locului de inutilitatea vreunui demers viitor cu scopul de a-și recupera banii din mâna arhonului. Toți ceilalți, indiferent de câte semnale liniștitoare primiseră că banii vor fi înapoiați, își dădeau seama de același lucru. Doar că Mârlea, fără a-și pune problema reacției colegilor săi, acționase la momentul oportun în consecvență cu așteptările șefului cel mare și cu evidența perspectivei clar anticipate: aceea de a lăsa lucrurile în voia sa atotputernică. Dacă ceilalți au tăcut, lăsându-l pe Mârlea să vorbească în numele lor fără a-i da consimțământul, dacă n-au intervenit cu protestul de a nu fi folosiți, înseamnă că aceeași acceptare se putea perpetua ca spațiu de manevră pentru cel mai îndrăzneț dintre ei. Iar dacă o făcuseră în numele realismului, găsind inutilă orice alternativă menită, cel puțin, a nuanța întreaga afacere, mai avea rost vreo abordare cu sens etic? Mai putea fi vorba astfel de vreo dilemă care să pună în chestiune existența polilor cu valențe pozitive sau negative, precum și opțiunea în numele unor principii fără echivoc? Lumea, în mic și în mare se lăsa condusă de puternici, nu de principii.

Toată această învălmășeală din capul lui Dan nu făcea decât să pună în mișcare o minte întortocheată menită a sluji unui alibi. Aceeași simpatie față de cel primejduit nu-l lăsa să facă pasul către luciditate. De pildă că relația pe care, pasă-mi-te, Mârlea o întreținea la cald cu arhonul, nu era altceva decât o lingușeală dezgustătoare și că alunecarea pe nesimțite spre servilism era de fapt rodul nesimțirii. Nu se putea dezmetici ca să-și aducă aminte de modelele vechi de slugăreală, ca cele din timpul războiului, de care aflase din lecturi. Anume că, cei mai răi torționari din lagăre nu erau gardienii ci acei kapo care își torturau confrații pentru a-și păstra pielea întreagă sau pentru te miri ce avantaje meschine. Cu toate că ar fi fost prea mult o comparație de felul ăsta, mai ales la început, cu timpul ea s-ar fi dovedit mai puțin exagerată, în contextul unor fapte de neacceptat.

Pe lângă încâlceala de idei, dădea dovadă, cum i se întâmplase de multe ori în viață, de multă naivitate. Odată cu schimbarea șefului, începuseră să apară diferite semnale ce ar fi trebuit să deștepte în atitudinea lui o minimă rezervă. În general nu era preocupat de zvonuri sau anecdote defăimătoare la adresa cuiva. Nu era imprudență cât mai degrabă detașare. Nu punea mare preț pe relaționări interesate pentru că nu țintea mai mult decât poseda, chiar dacă, la un moment dat, tot relația personală îi va asigura mobilul reușitei, în urma hotărârii de a-și depăși sfiala.

Cu ocazia unei reuniuni, își întrebase colegul de masă, un tip înfipt care cunoștea mai bine decât toți dedesubturile la care trebuia să recurgi pentru promovare, cam cum mai merg lucrurile prin lumea de afară. Pe vremea aia lucra la penitenciar și își dorea cu jind trecerea în materă. Întrebat de relații, a răspuns că zeii sunt cea mai potrivită legătură și că ajutorul lor e imposibil de concurat nu numai în eter și în etern ci și la firul ierbii. Reacția celuilalt a fost un zâmbet insinuant, urmat de replica:

– Măi, să fie așa cum zici. Dar dacă ai ști ce jocuri se fac și cum se mișcă lucrurile prin culise… Dar, hai s-o lăsăm. Poate, cu timpul, te mai deștepți și tu!

În afara celor amintite, nu știa mare lucru nici despre Mârlea și nici nu-l interesau părerile altora. Auzise că nu trebuie să-i spui totul pentru că avea darul delațiunii. Unul din protușii mai vechi, apropiat de Dan, îl avertizase:

– Dacă dezvălui prea multe, nu-ți va folosi. Dimpotrivă, te vei păgubi, pentru că ăsta toarnă totul la arhon.

Din aceeași gură, omologată cu mult înainte de parvenirea lui Mârlea, i se împlântase în memorie ceva ce socotea demn de reținut.

– Din experiența mea de până acum, a cumpăni lucrurile bine însemnă să nu faci tot ce ai putea când omul greșește și să nu spui tot ce știi celor ce nu s-ar sfii să pedepsească.

Photo by Valentyn Kotelnikov on Unsplash