Interviu

Andreas Jungwirth: „Cred că există o piaţă de carte pentru tineri, fără concurenţă cu internetul”

Între 14 şi 17 octombrie 2019, Andreas Jungwirth – cel mai cunoscut scriitor austriac pentru tineri al momentului – a venit în România şi s-a întîlnit cu tinerii cititori români de la Timişoara şi Bucureşti. Acest turneu de întîlniri literare s-a desfăşurat la invitaţia Forumului Cultural Austriac Bucureşti, în cadrul campaniei „Austria citeşte. Întîlnire la bibliotecă”, iniţiativă a Asociaţiei Bibliotecilor Austriece, şi cu prilejul Festivalului internaţional „Little Lit – întîlniri De Basm”, organizat de Asociaţia Scriitorilor pentru Copii şi Adolescenţi – De Basm. Evenimentele au fost susţinute de Biblioteca Austria Timişoara (din cadrul Universităţii de Vest) şi de Biblioteca Austria Bucureşti (din cadrul Universităţii din Bucureşti). La Bucureşti, scriitorul austriac a discutat, în cadrul Festivalului internaţional „Little Lit – întîlniri De Basm”, despre tabuuri, limite, provocările şi paradigmele literaturii contemporane pentru adolescenţi şi tineri, pornind de la povestirea lui scrisă special pentru festival, „David și cu mine/ Eu şi David”, publicată deja pe Literomania, aici. Vă propun mai jos un interviu cu scriitorul austriac, pe care l-am realizat la Bucureşti, în toamna acestui an. De notat informaţiile legate de piaţa de carte pentru adolescenţi şi tineri – piaţă încă incipientă la noi –, ca şi existenţa unui Institut de literatură pentru tineret în Viena. (Adina Diniţoiu)

 

„Cred că există o piaţă de carte pentru tineri, pur şi simplu, fără concurenţă cu internetul”

 

Aş dori să ne prezentaţi contextul scrierii acestei povestiri, „David și cu mine/ Eu şi David”, v-aţi mai confruntat cu acest tip de reacţii de rezistenţă din partea părinţilor?

Nu mi s-a mai întîmplat, pentru că n-am mai scris pînă acum un astfel de text pentru tineri/adolescenţi. Cînd am fost invitat la festival, mi s-a solicitat un text care să abordeze tema oglinzii. La început, nu ştiam cum aş putea scrie un text pe tema reflexiei în oglindă, n-aveam nici o idee, nu vedeam povestea. Apoi lucrurile s-au legat în felul următor: în septembrie am publicat un roman pentru adulţi, o poveste gay cu mai multe personaje şi perspective. Într-una din poveşti, e vorba de doi bărbaţi de patruzeci-cincizeci de ani, iar unul dintre bărbaţi se numeşte David şi are în jur de cincizeci de ani; în poveste ei se revăd după mulţi ani (se cunoscuseră pe cînd aveau paisprezece ani). Am transpus, aşadar, această poveste într-una pentru tineri/adolescenţi, păstrînd personajul David, iar pe celălalt transformîndu-l într-un „eu” (persoana I). Tema oglinzii se putea regăsi în text şi într-un alt fel: doi iubiţi (de acelaşi sex) arată deseori foarte asemănător, ca doi gemeni, ca o reflexie a unuia în oglindă. E ca în mitul lui Narcis, îndrăgostirea de propria reflexie în apă/oglindă. Iar aceste două elemente au dus la noua povestire: aveam motivul oglinzii, şi – brusc – aveam o poveste gay. Cei de la festival mi-au propus o dezbatere legată de tabuurile din literatura de limbă germană pentru tineret.

Apoi m-am interesat la Institutul de literatură pentru tineret din Viena (în engleză Vienna Institute for Young-Adult Literature, n.m., A.D.). Ei mi-au spus că temele legate de sexualitate sînt, într-adevăr, un tabu pentru mulţi profesori. Asta pentru că avem comunităţile musulmane, care-şi trimit copiii la şcolile publice. Profesorii se tem să abordeze astfel de teme pentru a nu intra în conflict cu familiile şi comunităţile. Librarul unei librării LGBT din Viena mi-a spus acelaşi lucru: e din ce în ce mai dificil să prezinţi/ să anunţi noile titluri în vitrină, aşa cum e dificil să abordezi aceste teme în şcoală. Dar am descoperit – şi a fost partea finală a cercetării mele – că nu există multe cărţi originale pe aceste teme în ţările de limbă germană. Majoritatea romanelor sînt traduse din engleză, daneză, suedeză, norvegiană etc. Cred că e necesar să existe texte originale pe aceste teme, pe care să le poţi discuta cu elevii şi studenţii din ţările respective, personajele şi contextele le-ar fi mult mai familiare ş.a.m.d. Dar nu am ajuns niciodată în acest punct pentru că – trebuie s-o mai spun o dată – nu am mai scris o povestire gay pentru tineri pînă acum.

Ce teme abordaţi de obicei în cărţile dvs. pentru tineri şi adolescenţi?

O temă care vine din America, aşa-numita sick-lit – în care personajele sînt tineri bolnavi (de cancer) – este foarte cerută de editori; aşa cum a fost, la un moment dat, tema refugiaţilor în spaţiul german, şi toată lumea voia poveşti de acest gen. În ce mă priveşte, am încercat să pun întrebări mai profunde în cărţile mele: primul meu roman a fost despre diferitele moduri de a minţi – sub presiune, pentru a mă ajuta pe mine, pentru a-l ajuta pe celălalt; discut aceste lucruri într-o poveste poliţistă. Sau: cum pot afla cine poate să fie prietenul meu/prietena mea ori nu. Invoc povestea „Romeo şi Julieta”, cu cei doi protagonişti care provin din familii ce se urăsc, personaje care mor la final. Întrebări simple, poveşti care derivă din ele – pentru adolescenţi de 10-11 ani. Întîi caut astfel de întrebări, apoi găsesc „ambalajul”, personajele ş.a.m.d. Sau: personajul meu (o fată) comite o greşeală socială majoră şi trebuie să se descurce în situaţia dată. Caut mereu asemenea întrebări pe care poate nu le rezolv, dar oricum le discut în cărţile mele.

Primiţi vreodată comenzi de la edituri, scrieţi cărţi pe teme comandate?

Cîteodată, da, de pildă ultima carte – mi-au cerut ca personajul principal să fie feminin (rîde)

Şi aţi acceptat?

Da. Dar am creat alte două personaje masculine secundare. Cel mai complicat a fost să accept coperta propusă de editură, o fotografie (comercială, desigur), care reprezenta concret figurile personajelor mele. Mi s-a spus că este „a self buying product” (editorii spun că, în felul acesta, cartea e cumpărată chiar de adolescenţi, nu de părinţii lor, de pildă). Le-am scris mailuri peste mailuri, explicîndu-le că e o situaţie diferită de aceea a unui film care s-ar fi făcut după carte: adolescenţii din fotografie nu erau actorii care ar fi jucat rolurile personajelor mele, erau pur şi simplu nişte figuri necunoscute! Nu vreau ca personajele mele – pe care le simt într-un anume fel – să primească nişte figuri de-a gata pe copertă, străine de intenţiile mele! Numai că a fost o mică problemă: fusesem plătit înainte ca eu să scriu textul (rîde), aşa că a trebuit să accept. Însă am vorbit cu agentul meu şi, la următoarea carte, voi negocia cu editura după predarea textului, şi în plus voi trece în contract dreptul de a discuta cu editorul nu numai textul, ci şi coperta cărţii.

În cîte exemplare se vînd cărţile dvs. pentru tineret?

Între 3.000 şi 5.000 de exemplare – e drept, nu intră în categoria bestsellerurilor (considerate ca atare de la 10.000 de exemplare). Contează mult şi publicitatea făcută în jurul unei cărţi – şi am avut parte şi de editori care nu au făcut nimic pentru cărţile mele. Se întîmplă, atunci cînd nu eşti un scriitor foarte faimos – eu, de pildă, am început destul de tîrziu, am publicat prima carte la 44-45 de ani, şi a trebuit să fiu, de multe ori, şi propriul meu manager (dar în cazul meu a funcţionat) – mi-am organizat singur peste o sută de lecturi publice.

Cum încercaţi să concuraţi – prin cărţile dvs. – mediile online atît de atrăgătoare pentru tineri? Tinerii citesc azi mai puţin, din cauza internetului?

Nu mă gîndesc la asta, eu scriu cartea, le-o propun, şi gata. Nu cred că tinerii citeau mai mult înainte să existe internetul. Cred că e puţin diferit, poate că citesc chiar mai mult – oamenii citesc lucruri pe internet. În orice caz, nu mă interesează să concurez cu internetul, am avut o propunere şi la radio (eu scriu şi piese de teatru pentru radio) de a face apel şi la tehnologia online, dar am refuzat – nu ştiu, poate sînt prea bătrân pentru asta, dar în orice caz eu cred că există o piaţă pentru carte, pur şi simplu, oricît de mică ar fi ea. Am o problemă: mi-e foarte greu să vorbesc despre telefoane mobile în poveştile mele, iar editorul îmi spune că nu se poate fără, toată lumea are un mobil; în fond, multe romane poliţiste nu s-ar fi petrecut dacă ar fi existat telefoane mobile în societate! (rîde)

Cărţile dvs. sînt şi în format ebook?

Da, dar ele reprezintă doar 5-10 % din vînzări.

Scrieţi şi piese de teatru pentru radio – ce teme abordaţi, aţi avut piese care au fost montate pe scenă?

Din cînd în cînd scriu piese de teatru pentru radio – dar nu au fost niciodată puse în scenă. Fac două lucruri: fie scriu piese (texte) originale, fie adaptez romane. Ultima a fost, de pildă, o adaptare după Stanisław Lem, „Invincibilul”.

Cît priveşte textele originale, de pildă, anul trecut, am scris cîteva poveşti mai mult sau mai puţin biografice. În 1989 am plecat din Austria în Germania, la Lübeck, să fac studii de actorie, la graniţa cu Germania de Est, şi în primii doi ani am scris foarte multe scrisori. Prietenilor, părinţilor, fraţilor ş.a.m.d. Şi făceam mereu copii, le scriam la indigo. Îmi schimbam mereu locuinţa, din Lübeck în Germania de Est, din Germania de Est la Berlin. La Berlin am stat în vreo patru-cinci locuri, peste tot luam cu mine aceste aproape 500 de scrisori! În 2010 m-am întors în Viena, cred că mi se făcuse dor de casă. Şi m-am hotărît să fac o piesă de teatru pentru radio din aceste scrisori! Avem o prietenă dramaturg, mă ştia de cînd începusem să scriu şi a fost de acord să facem această piesă pentru radio. Am scris o piesă, titlul în engleză ar fi „When I’m alone, I’m much”, e după una din scrisorile mele. Aveam numai scrisorile mele, nu şi răspunsurile pe care le primisem la ele – la cele cîteva sute de scrisori primisem doar vreo patruzeci de răspunsuri! (rîde) Fusese ca un jurnal trimis în plicuri. Am creat o piesă, punînd vocile celor care primeau scrisorile, 7-8-9 voci, ca în romanul pe care l-am publicat în septembrie anul acesta: vocea mamei, vocile prietenilor etc., şi fiecare voce avea o temă a ei – prima iubire, peregrinările în ţări străine ş.a.m.d. Era ca un roman epistolar, însă audio. A fost interesant, a avut succes în spaţiul de limbă germană: austriac, elveţian, Tirol etc. Şi mi-am zis că, iată, trebuie să scriu despre mine, sînt de succes! O altă situaţie: în estul Germaniei, aveam un bun prieten, lucram împreună la un program muzical, dada, cu pianină mecanică – şi am realizat o piesă-colaj (cu inserturi muzicale) despre prietenie (l-am vizitat peste ani pentru a crea această piesă).

La ce proiecte/cărţi lucraţi acum?

Acum lucrez la o nouă carte pentru tineri, şi una pentru adulţi – în care vorbesc despre mătuşa mea, care a împlinit 80 de ani şi cu care, anul trecut, am petrecut multe ore de vorbă, realizînd un fel de interviu pentru cartea mea.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu

 

Scriitor, performer, creator original de experimente sonore, Andreas Jungwirth s-a născut în 1967, la Linz, în Austria, şi a studiat literatura la Universitatea din Viena şi apoi actoria la Conservatorul din Viena. În 1990 şi-a început cariera teatrală la Lübeck, în Germania. În 1997 a scris prima piesă de teatru radiofonic „Madonnenterror”. Au urmat alte 30 de piese, creaţii originale şi adaptări, realizate pentru posturile de radio din spaţiul germanofon. În 2014 a debutat cu romanul pentru tineret „Kein einziges Wort” („Nici măcar un cuvânt”) la Editura Ravensburger Buchverlag, iar în 2017 i-a apărut cartea „Schwebezustand” („În stare de plutire”) la Editura CBT. În acest roman foarte apreciat de critică şi de public, Andreas Jungwirth povesteşte, cu multă autenticitate, istoria unei fete de 14 ani, puțin depășită de toate schimbările pe care i le pregătește viața la această vârstă. Deşi în prezent nu mai urcă pe scenă, Andreas Jungwirth realizează performance-uri sonore pentru radio-televiziunea publică austriacă, ÖRF. Lecturile publice şi atelierele în care intervine l-au purtat în şcoli, biblioteci, universităţi şi la festivaluri din Austria, Germania, Elveţia, Italia, Norvegia, Finlanda, Kosovo, Ungaria şi Slovacia. În această toamnă i-a apărut romanul „Wir haben keinen Kontakt mehr” („Nu mai avem niciun contact”). În acest moment lucrează la un nou volum pentru publicul tânăr.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.