Atât de aproape de cer…

„…toată ziua, Dumnezeu străbate lumea,
dar, în fiecare seară, se întoarce acasă, în Rwanda…”
(Scholastique Mukasonga, „Notre-Dame du Nil”)

6 aprilie 1994: avionul cu care călătorea președintele Rwandei, Juvénal Habyarimana, este doborât în apropiere de aeroportul din Kigali, iar în aceeași zi, în doar câteva ore, ca urmare a morții neașteptate a acestuia, susținătorii săi din etnia hutu inițiază represiunea sângeroasă la adresa populației tutsi. Astfel începe genocidul din Rwanda care, în decurs de doar trei luni, a făcut între cinci sute de mii și un milion de victime din rândul grupului etnic tutsi și chiar dintre reprezentanții hutu moderați. Deși e adevărat că aceste tragice evenimente au reprezentat o exacerbare fără precedent a violenței pe continentul african, ele fuseseră pregătite, fie și indirect, de mai multe momente tensionate care, de-a lungul a mai mult de doua decenii, se petrecuseră în această țară.

Cunoscând perfect toate aceste detalii și fiind afectată în mod direct de teroarea la care a fost supusă populația tutsi din care face parte ea însăși, Scholastique Mukasonga oferă cititorului, în romanul „Notre-Dame du Nil”, nu numai o dură lecție de istorie, ci și o poveste impresionantă despre oamenii zilelor noastre și despre modul în care pot ei ajunge să acționeze în anumite situații.

Născută în anul 1956 în sud-vestul Rwandei, în provincia Gikongoro, Mukasonga a fost încă din primii ani ai copilăriei martora persecuțiilor la adresa etniei tutsi – cele dintâi masacre având loc în 1959, în anul 1960 familia sa fiind deportată în cealaltă parte a țării. Admisă la liceu la Kigali, apoi la școala de asistente sociale, ea va fi silită să plece în exil în Burundi, iar apoi în Franța, odată cu epurările etnice din 1973. Însă genocidului din 1994 îi vor cădea victime zeci de membri ai familiei sale, inclusiv părinții, Mukasonga revenind în Rwanda abia după zece ani, dedicându-se, de atunci încoace, menținerii vii a memoriei celor apropiați, prin intermediul tuturor cărților pe care le va publica după 2006: „Inyenzi ou les Cafards” (2006), „La femme aux pieds nus” (2008 – un impresionant omagiu adus mamei sale), „Ce que murmurent les collines. Nouvelles rwandaises” (2014), „Coeur Tambour” (2016), „Un si beau diplôme” (2018), „Kibogo est monté au ciel” (2020), „Sister Deborah” (2022), „Julienne” (2024). Pentru romanul „Notre-Dame du Nil”, apărut în 2012, i s-au acordat Premiul Renaudot și Premiul Ahmadou-Kourouma, cartea fiind și ecranizată în 2019 de Atiq Rahimi. O mențiune specială trebuie făcută cu privire la excelenta versiune în limba română a acestei cărți apărute de curând la Editura Humanitas Fiction (Colecția „Raftul Denisei”). Traducerea semnată de Adina Dinițoiu e cu adevărată excelentă și mereu inspirată, reușind să ofere cititorului de la noi întreaga complexitate psihologică a textului, dar și întreaga poezie ori tensiune sau, după caz, duritate pe care le are în unele pagini scriitura lui Scolastique Mukasonga.

Totul începe într-o atmosferă aparent calmă, autoarea descriind viața – la rândul ei aparent senină – dintr-un liceu catolic de fete aflat în Munții Ikibira, la aproape 2.500 de metri altitudine, nu departe de izvoarele Nilului, unde învață mai ales fiicele unor familii rwandeze de vază, nu atât pentru a-și desăvârși în adevăratul sens al cuvântului educația, ci mai mult cu speranța unei căsătorii bune în viitorul nu prea îndepărtat. Suntem la sfârșitul anilor ‘70 și, cu toate că lumea pare pașnică, tensiunile interetnice devin imediat evidente – chiar și în această instituție de învățământ ce pare ruptă de lume (tocmai pentru ca elevele să poată rămâne pure și să fie ținute cât mai departe de orice tentații). Ajunge să amintim, în sensul acesta, doar faimoasa „lege a cotelor”, conform căreia numai 10% dintre eleve pot fi de etnie tutsi. Iar la Notre-Dame du Nil, în ultima clasă, doar două dintre fete sunt tutsi, Virginia și Veronica. Iar ele, suficient de previzibil, vor deveni țintele preferate ale atacurilor (inițial aparent inofensive, dar care se transformă treptat în veritabile exemple de teroare psihologică și fizică) colegei lor Gloriosa, care coboară nonșalantă din mașina de lux a tatălui ei, important om politic hutu. Alături de ele, sunt descrise Immaculée, cu hainele sale la modă, Frida, care rămâne însărcinată înainte de nunta mult așteptată, Modesta, cea jumătate hutu (după tată) – jumătate tutsi (după mamă), prietena de nevoie mai mult decât de voie a Gloriosei. Numai că, ceea ce putea deveni ușor simplă poveste a anilor de liceu ai unor adolescente, fie ele și de culoare, se transformă, în contextul Rwandei acelor ani și sub pana lui Scholastique Mukasonga, într-o tulburătoare relatare a unor incredibile întâmplări și, deopotrivă, într-o profundă meditație asupra rădăcinilor răului și uluitoarelor forme ale violenței din această țară africană. Căci descrierea începutului noului an școlar și a atmosferei din internat, cu veșnicele (mai mici sau mai mari…) rivalități dintre cele douăzeci de adolescente aflate aici, cu încercările lor de a-și afirma individualitatea, de a ascunde în bagaje ceva bun de mâncare de acasă, de a-și exprima și realiza aspirațiile și dorințele reprezintă doar punctul de plecare pentru ceea ce va urma. Remarcabil e modul în care autoarea stăpânește tehnica suspansului, ea prezentând, cumva, în fundal, rivalitățile dintre cele două etnii, hutu și tutsi, pentru a pregăti incredibilele întâmplări și răsturnări de situație din această impresionantă carte.

Imediat după apariția romanului, unii exegeți au afirmat că unele dialoguri ar fi mai degrabă schematice ori că anumite accente ar fi (cam…) prea accentuat pedadogice, la fel ca unele dintre sugestiile pe care le face uneori, din fundal, autoarea, pentru a evidenția străvechea rivalitate dintre hutu și tutsi ori consecințele sale. Numai că Mukasonga are nevoie de toate aceste detalii tocmai pentru a ajuta mai cu seamă cititorul occidental, prea puțin obișnuit cu astfel de manifestări ori comportamente sau nu îndeajuns cunoscător al istoriei mai vechi sau mai noi a Africii (și în special a Rwandei și a relației acestei țări cu germanii și belgienii care au stăpânit-o veacuri de-a rândul, cu concursul deloc dezinteresat al Bisericii Catolice…), să înțeleagă cum de s-a putut ajunge unde s-a ajuns – căci, în scurtă vreme, tonalitățile narative devin sumbre și totul se întunecă la Notre-Dame du Nil, sub privirile maicii starețe, care nu intervine, ori ale părintelui Herménégilde care încurajează agresiunile și ale cărui interese față de multe dintre fetele din internat nu erau, oricum, deloc pedagogice.

Întrebarea din subtextul acestui roman este, în numeroase pagini, cum pot oameni de etnii sau religii diferite să conviețuiască într-un spațiu dat. Și cum ajung, oare, aceiași oameni să se urască, să se amenințe și chiar să se ucidă unii pe alții în anumite momente ale istoriei? Numeroase creații ale autorilor proveniți din spațiul ex-iugoslav (să nu uităm că războaiele de aici s-au desfășurat cam în aceeași perioadă cu genocidul din Rwanda și cu persecuțiile care au marcat anii anteriori) au sugerat că singurii vinovați de instaurarea terorii au fost politicienii interesați să se mențină ori să ajungă la putere prin orice mijloace și care nu au ezitat să incite la ură oameni altfel pașnici sau care găsiseră, într-un fel sau altul, o modalitate de a trăi împreună. Iar acest lucru se dovedește adevărat și în Africa, măcar în parte – dovadă și acest roman. Aici, la liceul Notre-Dame du Nil, agresiva Gloriosa pune la cale planul de a le teroriza pe colegele sale Virginia și Veronica, reușește să-i transforme pe cei din jur (ceea ce e mai grav, pe cele din jur!) în simple marionete pe care le manevrează după bunul plac, aruncând vina de a fi distrus statuia Fecioarei Maria din incinta școlii (care îi aparține exclusiv, ideea „îmbunătățirii” chipului Fecioarei venindu-i fetei de bani gata tocmai pentru că era convinsă că nasul acesteia aducea cu al unei tutsi!) pe umerii Veronicăi și Virginiei și ai unor presupuși complici ai acestora. Dacă Gloriosa n-ar fi fost acolo, la Notre-Dame du Nil nu s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce va urma. Dar ea a fost acolo, așa cum se va întâmpla cu numeroși hutu extremiști atunci când situația se va tensiona în Rwanda, după decesul președintelui Habyarimana, în 1994.

În acest fel, Mukasonga reușește să prezinte dușmănia de-a dreptul biblică dintre cele două etnii principale din Rwanda, hutu și tutsi, alimentată de interesele străine din această țară (se știe că dominația colonială a privilegiat multă vreme populația tutsi, guvernând chiar cu ajutorul ei, ceea ce i-a determinat pe hutu să considere că acești conaționali n-ar fi rwandezi adevărați, ci străini, venetici trădători care trebuie îndepărtați când se va ivi momentul – iar momentele de acest fel nu vor lipsi după proclamarea independenței țării, în 1962). Nici la liceul catolic din munți momentele care parcă abia așteaptă ca violențele să izbucnească nu lipsesc. Căci grupul de fete, deși provenite din familii bune și având, cel puțin teoretic, o educație superioară majorității populației, nu face altceva decât să se transforme într-o Rwanda la dimensiuni mici, cu toate rivalitățile și conflictele sale. Astfel că, pe lângă pasiunile comune pe care le împărtășesc în dormitor (cosmeticele scumpe, mai ales cremele pentru albirea pielii, mâncarea ori graiul kinyarwanda de acasă, mașinile de firmă – și mai ales bărbații care le conduc…) și dincolo de ferventa credință catolică arătată în momentele festive, de limba franceză în care se exprimă în public și de comportamentul creștin afișat mai mereu cu ostentație, fetele duc cu ele pretutindeni ideile care-i însuflețesc pe cei din familiile și etniile lor. Iar în cel mai bun liceu din țară – și cel aflat atât de aproape de cer, cum îi place Maicii Superioare să repete – oroarea și teroarea nu vor întârzia să apară.

Gloriosa e, desigur, imaginea personajului negativ prin excelență. Și chiar dacă numeroase momente în care aceasta apare sunt mai degrabă schematice, nelipsite de accente grotești ori caricaturale, acesta nu e deloc un minus al romanului de față. Mukasonga nu vrea să umanizeze figura acestei tinere și nici să găsească vreo scuză pentru comportamentul ei – nici nu are, de altfel, motive să o facă. Iar fățărnicia bogatei fete hutu care, la începutul noului an școlar nu ezita să-și îmbrățișeze strâns colegele tutsi (cu scopul declarat de a le ține cât mai aproape și de a încerca să le controleze fiecare mișcare) se dovedește pe parcurs a fi masca ce-i ascunde suficient de prost, în paranteză fie spus, hidosul chip real și adevăratele intenții criminale. Iar liceul aparent situat atât de aproape de cer și atât de departe de toate provocările lumii dezlănțuite nu e altceva decât o expresie a degradării umane, a decăderii progresive, a involuției din toate punctele de vedere. Altfel spus, a drumului violenței, terorii și morții pe care întreaga Rwanda l-a ales într-un nefericit ceas al istoriei sale contemporane. Căci, așa cum spunea Simone Weil, răul e întunericul absolut, pustiul, golul desăvârșit – asemenea sufletului Gloriosei, lipsit de orice urmă de milă ori de compasiune. Expresie deopotrivă a răului istoric (și al istoriei) abătut asupra Rwandei, adolescenta care-și terorizează colegele e inferioară, psihologic și comportamental, celor din jurul ei, până și timidei Modesta, ca să nu mai vorbim de Immaculée, rebela grupului, singura, de altfel, care îndrăznește să se exprime deschis cu privire la întâmplările din liceu și la atitudinea majorității.

Poveste a maturizării, dureroasă inițiere în căile lumii reale aflate doar aparent departe de elevele de la Notre-Dame du Nil, romanul lui Scholastique Mukasonga reprezintă și sumbra prefigurare a genocidului din Rwanda, care va urma după cincisprezece ani. Căci liniile de falie abia presimțite în primele pagini se adâncesc tot mai mult, transformând școala – iar prin extensie, lumea – într-un adevărat infern din care puțini reușesc să se salveze pe de-a-ntregul. Veronica și Virginia (personajele cele mai bine conturate din grupul feminin de la Notre-Dame du Nil) încearcă să se salveze, însă doar Virginia reușește. Doar ea a intuit cum poate păstra echilibrul între tendințele opuse care-i sfâșiau sufletul și universul de viață, permanent împărțit între originea africană și educația europeană, între înălțimea specifică celor din neamul tutsi și puterea celor din neamul hutu, „oamenii cu sapa”, între creștinismul stăpânitorilor belgieni sau germani și credințele rwandeze, între alb și negru, între lumină și întuneric. Ea își asumă numele european-creștin Virginia, însă nu și identitatea pe care acesta o presupune, subliniind că numele ei adevărat e Mutamuriza. Apropiată temporar, la fel ca Veronica, de Fontenaille, albul convins că tutsi sunt urmașii vechilor egipteni și obsedat de realizarea de portrete ale acestora, Virginia știe, însă, să-și păstreze capul pe umeri și să asculte cu suficientă detașare vorbele acestuia. În mod asemănător, franceza vorbită de ea e presărată de cuvinte din limba strămoșilor, iar rugăciunile adresate Fecioarei se împletesc cu invocarea zeităților africane ale ploii și cu visele premonitorii – nu întâmplător, salvarea Virginiei ține atât de intervenția umană, cât și de cea divină, visele ei având un rol important și în acest caz. Asemenea autoarei înseși, care a recurs la limba franceză pentru a spune tragica poveste a neamului său, fără, însă, a se înstrăina vreodată complet, Virginia (interpretată de unii critici și drept un alter-ego parțial al autoarei, date fiind experiențele-limită descrise) are șansa de a găsi calea de mijloc și acea modalitate privilegiată de a depăși toate condiționările universului închis în care i-a fost dat să ajungă.

Textul romanului curge aspru și, nu o dată, dur, cu întorsături neașteptate, însă nelipsite de accente de căldură umană, demonstrând arta scriitoarei și, în egală măsură, cunoașterea directă a multora dintre faptele relatate (sigur că accentele autobiografice nu lipsesc, iar ele pot fi recunoscute fără prea mare dificultate, pe alocuri, de-a lungul cărții). Dar și remarcabilele sale intuiții poetice, evidente mai cu seamă în descrierile de natură, în prezentarea ploilor ce inundă uneori continentul african, mărturie a iubirii autoarei pentru țara pe care a fost silită s-o lase în urmă cu ani de zile și, deopotrivă, a profundei sale dezamăgiri că orori cum sunt cele pe care le descrie ea însăși s-au putut petrece nu departe de izvoarele miticului Nil : „Oare de câte zile, de câte săptămâni ploua? Ca în prima sau în ultima zi a lumii, munții și norii nu mai erau decât un singur haos amenințător. […] Ploaia e cea pe care toți o așteaptă, o imploră, cea care va hotărî foametea sau abundența, prima ploaie de la sfârșitului anotimpului secetos, care-i face să danseze pe copiii ce-și întind fețele către cer, pentru a întâmpina picăturile mari atât de dorite, ploia impudică ce dezvăluie, sub veșmintele lor ude formele indecise ale tinerelor fete, Stăpâna violentă, maniacă și capricioasă…”

În plus, intitulându-și cartea Notre-Dame du Nil, Mukasonga se prezintă, sugestiv, pe ea însăși, nu doar asemenea unei voci reprezentative a culturii rwandeze de azi, ci și drept moștenitoare și continuatoare și a tradiției literare europene, franceze mai ales, câtă vreme cititorul se va gândi imediat, pornind de la titlul acestei cărți, la celebrul roman „Notre-Dame de Paris” al lui Victor Hugo. Sugestia subtextuală a lui Mukasonga, venită pe filiera textului lui Hugo, este, desigur, și aceea de a evidenția pericolele demonizării celor lipsiți de putere – atât de actuală nu doar în epoca întâmplărilor descrise în și trăite de „Cocoșatul de la Notre-Dame”… Scriitoarea reușește pe deplin în îndrăznețul său demers, iar cartea aceasta se transformă în simbolicul mormânt de hârtie pe care ea îl ridică și îl dedică familiei sale și prin extensie întregii Rwande, atât de greu încercate în acei ani și în cei care vor urma. Iar dacă, așa cum citim în ultimele rânduri ale acestei cărți, „în timp ce Dumnezeu călătorea, Moartea i-a luat locul și, când s-a întors, i-a trântit ușa în nas”, Scholastique Mukasonga a găsit puterea de a deschide din nou această ușă și de a-și invita cititorii să privească adevăratul chip al Rwandei – pentru ca ceea ce s-a petrecut acolo să nu se mai poată repeta vreodată.

Scholastique Mukasonga, „Notre-Dame du Nil”, traducere și note de Adina Dinițoiu, Editura Humanitas Fiction, 2024