Atelier

Banalități, clișee, prostii – cu glas tare, în tăcere (fragment)

Personaj: Bărbat – 40-44 de ani (genul de individ cu vârstă incertă, ce poate părea fie mai tânăr, fie mai în vârstă), ochelari, tunsoare comună, „cuminte”; gesticulează puțin și reținut; poartă pantaloni jeans albaștri și cămașă sau tricou de culoare neagră; are la el un telefon mobil cu care își ocupă mâinile atunci când e stânjenit.

Ambianțe muzicale: Piese de Matt Alber

Textul de față este o succesiune de micro-acțiuni, de narațiuni, de stări, de amintiri, de senzații. Dimensiunile lui depășesc cu mult durata maximă a unui spectacol cu un singur actor/personaj. Structura sa este modulară, iar versiunea propusă de autor – ordinea în care sunt aranjate secvențele – este doar una dintre variantele posibile ale poveștii. Regizorii și actorii care doresc să lucreze cu acest text sunt invitați astfel să dialogheze activ cu el, să opereze tăieturi, să schimbe eventual ordinea modulelor și, prin urmare, să asume ideile și sensurile noi, schimbările de situație și de ambianță pe care piesa le poate dobândi. O singură excepție – modulele de început și de final sunt inamovibile. Orice versiune modificată a acestui text va trebui, însă, să respecte spiritul variantei originale: sinceritatea, buna-credință, lipsa de emfază, abordarea dincolo de stereotipuri.

Cînd mă voi trezi. Căci mă voi trezi. El va fi acolo. Întins pe o parte, lîngă mine. La cîțiva centimetri, atît cît să-l bănui. Așteptînd să deschid ochii. Și nu voi ști dacă e dimineață sau noapte. Și atunci, ridicînd ușor sprînceana dreaptă, cu ochii larg deschiși, adînci așa cum nu-i voi fi văzut niciodată îndărătul ramelor groase, îmi va atinge obrazul cu liniile din palmă. Și voi auzi. „Ce mult ai dormit.”

—————————————–

În pragul porții, aştept ca motorul mașinii să se oprească. Cît de inconștient, cît de penibil sînt! Portiera se deschide. „Scuză-mă că e așa, din scurt”, aud. Mîna se întinde spre mine cu palma caldă, cuprinzătoare. „Îmi pare bine”, aud. În toate vasele prin care-mi circulă prin corp, sîngele s-a oprit. Sau a secat. Coardele vocale refuză să mă asculte. Nu se poate să fie atît de simplu. Nu se poate ca ceea ce aștepți să ți se întîmple, așa, fără nici cel mai mic efort. Oamenii nu pică din cer, nu ți se dau în dar. Cu atît mai puțin cei care sînt exact așa cum ți-i dorești. Asta nu se întîmplă nicăieri. Nu, nici măcar în ficțiunea proastă. Dar mi se întîmplă mie. Acum.

Frici, entuziasme, rețineri, ușurări, bucurii de o banalitate consternantă, tot ce mi-am interzis să trăiesc; viața care ar fi putut fi a mea se ițește stingheră dindărătul zidurilor pe care mi le-nchipuisem groase, înălțate cu grijă în ani și ani, acum șterse ca o părere, de o singură strîngere de mînă. Mă uit instinctiv la ceas, deși e nepoliticos. Nu a trecut nici măcar un minut.

—————————————–

Nu-l cunosc pe bărbatul din fața mea. Vorbește destul de mult și noroc că o face pentru că nu sînt în stare să articulez decît fraze scurte, rușinos de albe. Dacă o să continui, o să mă creadă idiot, îmi spun și amuțesc de tot. Ascult, înregistrez, înmagazinez tot ce mi se încredințează. Toate vorbele lui par a mai fi fost spuse cîndva. De aceeași voce. Auzite. Cu aceleași urechi. Ca o conversație care s-a reluat după o tăcere lungă și al cărei fir nu l-am rătăcit. „Parcă te-aș cunoaște de-o viață”, îmi spune. Zîmbesc, pentru că m-a scutit de un al nu-știu-cîtelea clișeu. De încă un clișeu. Numai că fix ăsta nu e un clișeu. De data asta, nu. Mă mulțumesc să aprob, dînd din cap, să mă așez mai confortabil printre pernele de pe pat și să mă las purtat de vocea care vine dinspre cealaltă parte a camerei. Mă simt ca într-un rîu care nu se grăbește, iar somnul, pe care îl tot expediez de săptămîni bune, îmi pune la pămînt și ultimele bariere de protecție. Paradoxal, deși celelalte simțuri sînt vătuite, auzul se ascute. Inflexiunile vocii sale sînt joase, conștient ținute acolo pentru a masca tracul. În ciuda eforturilor comune, stînjeneala e intactă. De ambele părți.

Și, de fapt, pe cine vrem noi să amăgim cu stăpînirea de sine? Sîntem doi bărbați în toată firea aduși față în față de telefonul mobil, de una dintre acele aplicații ale sale care-ți dau iluzia că ești o ființă socială. Aparținem amîndoi unei comunități pe care nu o frecventăm decît virtual. Pur și simplu din nepotrivire de caracter, nu din lașitate, îngustime, provincialism sau conformism. Sau, cel puțin, așa ne place să credem. Și o spunem și cu glas tare.

E prima dată, după trei ani, cînd cineva, un necunoscut, intră în vorbă cu mine. E prima dată, în viața mea, cînd cineva, în carne și oase, mă găsește pe mine. De ce am atins amîndoi ecranul telefonului, de ce am activat acea aplicație tocmai în seara asta, deși ne spuseserăm că ne vom ține departe de ea, fără însă să o ștergem? Nu știu. Nu știe. Nu e aici pentru sex, îmi repetă. Asta a fost, de altfel, condiția mea ca să accept întîlnirea. Din frică. N-am fost eu niciodată vreo „partidă”, dar halul de epuizare în care mă aflu mi-a amorțit iremediabil corpul. Și oricum, am uitat de mult cum se face. Capul mi se golește brusc. Glasul necunoscut, şi totuşi familiar, curge lin și nodul din stomac mi se desface, în sfîrșit. Cînd a trecut o oră?

—————————————–

Noaptea trecută l-am visat pentru prima oară. Sperasem că se va întîmpla mai devreme, în momentele de disperare vecine cu boala în care mă înecasem imediat după tăcere. Sînt câteva luni de cînd a dispărut. Era cu spatele la mine, îmbrăcat într-un trenci bej inform, care lăsa totuși să se întrevadă niște blugi pe care-i cunoșteam. Părul vîlvoi era la locul lui…

Mergea discutînd animat cu cineva fără chip și fără voce. Mergea repede și încercam să țin ritmul inexplicabil de alert, să rămîn invariabil la un pas în spate, să mă poată zări atunci cînd – dacă – își va întoarce capul. Și cursa asta continuă pentru un timp nedefinit, fără noimă. Îmi vine să-i pun o mînă pe umăr, dar mă răzgîndesc în ultima clipă. Să nu se supere, îmi spun și merg mai departe în tăcere, la un pas în spate, doar-doar se va întîmpla ceva. În jurul nostru, oameni stau întinși pe jos – „sînt actori”, mi se spune de undeva din stînga, „repetă firescul scenei în care poliția descoperă crima”. Realizez că nu știu unde mă aflu, dar mi-e clar că nu vreau să rămîn pe platoul ăsta de filmare. Dacă asta o fi cu adevărat. Un culoar se face la dreapta și simt că cei doi din fața mea o vor lua pe acolo. Acum e momentul să-l ating, să-i spun că nu are rost să-și îngroape cariera în filme de serie B, să fugă de acolo. Să fugă el, nu neapărat să scăpăm împreună. Mîna pornește spre el chiar în momentul în care, pentru o fracțiune de secundă, își întoarce fața spre mine. Nu poartă ochelari. Un zîmbet deschis îi luminează ochii. Așa cum rar zîmbește. Mă opresc în loc uitîndu-mă la acel zîmbet și simt, în vis, cum îmi dau lacrimile. Deschid pleoapele. Am fața uscată. Ochii – la fel.

—————————————–

Dormea. Cuvintele se răriseră. S-au topit pe nesimţite, ca şi cum somnul i-ar fi umplut trupul, pe dinăuntru, din tălpi pînă în creştet, obligîndu-l să-şi pună viața pe pauză. Să se oprească puţin, înainte să-şi reia alergarea aceea continuă în care trăia, înainte să redevină dependent de rapiditate, de ritm. Ar fi trebuit să fac la fel. Să închid ochii, să încerc să aţipesc. Era deja dimineaţă și nu dormisem de mai mult de douăzeci şi patru de ore. Mă uitam în sus, la lumina care se scurgea pe tavan, din direcţia băii.

Încercam să-mi conving pleoapele să se lipească, cînd sirena de incendiu, care urlase inutil toată noaptea în vecini, a tăcut brusc. Unu, doi… Un bip puternic a anunţat că dispozitivul s-a armat din nou şi că e în stare de veghe. „În sfîrşit!”, s-a auzit glasul cuiva. Şi el, prea tare. Apoi, nici măcar cel mai mic zgomot. O picătură de apă, o grindă de lemn care trosneşte, o maşină pe drum. Nimic, iar lipsa asta era agasantă. În ciuda caloriferelor fierbinţi, oboseala subţia hainele de pe mine şi înteţea frigul acelui început de februarie. Trecea de tricou, hanorac, pantaloni şi se lipea de mine, intra în mine, alungînd ultimele rămăşiţe de somn. M-am ridicat să închid fereastra, încercînd să mişc patul cît mai puţin. „De ce ai plecat? Vino şi tu aici, lîngă mine”, am auzit, stins. Gîndurile, toate, au amuţit. Mi-am strîns hanoracul pe mine și m-am lungit pe partea dreaptă, într-o poziţie incomodă. Oricum, nu îmi mai simţeam corpul. Am stat un timp, aşa, suficient de departe. Cît să mai fi trecut pînă cînd, instinctiv, mi-am apropiat buzele închise de tîmpla lui? Prin somn, capul i s-a apropiat imperceptibil de al meu. Respiraţia îi era regulată, profundă. Liniştea pulsa, lipită de faţa mea.

—————————————–

„Știi ce faci, da?”, m-a întrebat în pragul ușii. „Știi ce înseamnă jocul ăsta? Știi că nu va fi deloc simplu.” Nu, nu știu, pentru că e prima oară cînd îl joc, cînd mă găsesc într-o asemenea situație. Nu pot decît să bănuiesc ce implică să vezi pe ascuns un bărbat pe care îl așteaptă cineva, acasă. Cineva care e acolo de zece ani. Cineva de care doar ireparabilul te-ar mai putea despărți. În principiu. Dar de care nu te mai leagă azi decît un credit bancar, obișnuința, obligațiile domestice, cheltuielile gospodăriei.

„Doar un surogat a ceea ce am avut cîndva.” Asta îmi spune. Da, obiectiv, știu ce înseamnă – existenţele de genul ăsta nu sînt chiar o raritate în jurul meu. Și știu și cum mă uit la ei, la cei care le trăiesc. La oamenii aceia obosiți, care fac aceleași mișcări cu ochii închiși, în virtutea inerției, care nu mai așteaptă nimic, care abia pîlpîie, care, din cînd în cînd, îndrăznesc să se deschidă pentru cîteva ore. Nu neapărat ca să respire, ci să stea puțin cu ochii deschiși, dezlegați. De ce se plîng? m-am întrebat uneori, în tăcere. Nu ştiau că asta îi așteaptă? Nu au înțeles? Nu era aproape clar? Lor poate nu le-a fost, dar mie îmi este clar, azi, că întrebările astea, pe lîngă răutatea lor patentă, conțineau și o doză serioasă de invidie. Ei, cel puţin, au cu ce trecut să compare prezentul. Și ca să fie tacîmul complet, stropeam totul și cu un pic de moralitate, că doar n-avea ce să strice. Oamenii ăștia ar face bine să-și închidă ochii la loc. Și gata. De ce să ne tot batem capul cu ei. Să se asume. Nu, subiectiv, nu știu ce înseamnă – e pentru prima oară cînd eu sînt un „al treilea”. Acel al treilea pe care îl vezi, întîmplător sau nu, cînd ai deschis ochii. Acum, eu sînt cel care vine să „strice” ceva, să spargă, să revendice niște drepturi care nu i se cuvin. Numai că eu nu vreau să sparg, să stric, să alung, să cer. Nu-mi doresc decît o banalitate – să-l întîlnesc din cînd în cînd pe acest om. În tăcere, pe ascuns. Să bem o bere cu lămîie, să povestim ce ni se mai întîmplă. Să tăcem. Să stăm. Pur și simplu să stăm, să ne uităm unul la altul. Chiar și de la o distanță regulamentară. Atît. Vorbește în fraze scurte, cu pauze lungi. Stă să plece, dar ar rămîne. Aș vrea să rămînă, dar trebuie să plece. Așa că eu sînt cel care deschide ușa. O părere de lumină e deja pe cer. „Fac orice”, mă aud murmurînd, la cîțiva centimetri de urechea lui. „Dar știi ce faci, da?”, răspunde. Și repetăm alternativ, obsesiv, aceste șapte cuvinte, cumva autist, ca și cum nu l-am auzi sau înțelege pe celălalt, ca un fel de avertisment reciproc. „Fac orice, numai să nu dispari.” „Unde aș putea să dispar?” Mîna lui o strînge pe a mea.

Aud cum coboară scările ușor, să nu facă zgomot. E liniște, nici o lumină aprinsă, și încă mai mult noapte decît dimineață. Stau în mijlocul camerei și cîteva rotițe, înăuntru, încep să se miște. Opintindu-se, viața mea reîncepe să bată. În sfîrșit. A fost nevoie doar de o zi.

—————————————–

E un moment. Acel moment în care corpul ți-e încercuit de brațele celuilalt. Cînd timpul sare o unitate a ceasului, oricare ar fi aia. Sau se oprește de-a dreptul. Așa simți. Dar nu e așa. Timpul curge, și tu știi asta. Și nu îți dai seama ce trebuie să faci. Să te desprinzi, ca să nu pară că exagerezi, că te lipești prea tare de corpul din față, că lucrurile alunecă în ambiguu. Să îl lași pe celălalt să-ți dea drumul, ca să nu pară că vrei să îl îndepărtezi, că ești rece. Ce alegi? Ce se tot bagă rațiunea? De ce nu le dă o pauză simțurilor?! De ce nu le mai slăbește, măcar puțin? De ce să cîntărești și să diseci pînă și o banală îmbrățisare? Acel moment în care corpul tău se strînge în celălalt. În care mirosul, căldura, mușchii de sub piele, sudoarea, vocea, bucuria, sfîrșitul, tristețea, începutul, sunetele dimprejur, tăcerea, toate ți se întipăresc pe trup. Ca un tatuaj. Care se suprapune peste altul, și altul, și altul. Toate rămîn pe tine. Se impregnează în tine. Totul se păstrează. Poziția brațelor, apăsarea mîinilor pe spate, textura ţesăturilor cămășilor, tricourilor, răbdarea, graba, forța, calmul. Tot ceea ce crezi, ce speri că simți de la celălalt.

Diferența e că tatuajul îl poți uita. Până și acul acela care-ți zgîrie carnea se șterge. Îmbrățișarea revine la suprafață atunci cînd nu o aștepți. Cercul ei se deșteaptă pe tine, fără veste. Și de la ea, prin punctele comune, se aprind și altele. Corpul tău se trezește, iese din realitate. Își aduce aminte. Si se simte bine. Și timpul pare că se oprește din nou. Dar, de data asta, știi sigur că nu e așa. Lucrezi, vorbești, mergi în acea îmbrățișare despre care știi că nu se va mai produce. De ce? Pentru că… De-aia! Și deodată, linişte. Îmbrățișarea se retrage în tine, rămîne pe piele, pe haine. Nu se vede, dar va fi acolo pînă la sfîrșit.

—————————————–

Acum cincisprezece ani mi s-a spus: „îmi pare rău, îmi pare rău pentru tine, dar știu că îmi va părea mai puțin imediat ce voi trece pragul ușii”. În cei trei ani care au precedat această frază, nu am avut nici cel mai mic dubiu, nici măcar o dată, că cel ce avea să o spună era primul şi ultimul. Credeam că totul era deja bătut în cuie, că, indiferent ce ar fi putut să se întîmple, să ni se întîmple, să facem, să ne facem unul altuia, ne-am fi întors la acel împreună al nostru, că așa fusese sortit să fie. Doar nu te pui cu destinul. Mergeam înainte, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stînga. Lumea era a mea. Normal că era. Cînd acele cuvinte au venit să marcheze finalul, am căzut și, în cădere, am așteptat să simt plasa, mîinile, care să mă prindă. Mîinile lui. Am căzut timp de un an, din cînd în cînd întinzînd brațele și încercînd să-l trag și pe celălalt după mine. Amîndoi prăbușindu-ne într-un hău. Cu sfîrșitul lumii în fundal, nici mai mult, nici mai puțin. Imaginea asta revenea periodic, noaptea. Iar lacrimile nu s-au oprit timp de vreo 300 de zile. La un moment dat, s-au terminat. N-au mai vrut să iasă. Lumea nu se sfîrșise. Eram cu toții acolo. Încă. Sau unii dintre noi erau încă acolo.

„Distrează-te, acum e vremea ta!”, auzeam, la început cu convingere, apoi cu compătimire, apoi cu ceva ironie. Apoi nu am mai auzit nimic. Pentru mulți, depășisem deja limitele sociale ale unei suferințe frecventabile. Un an era deja prea mult pentru a-ți obloji rănile. La patru ani după ce prima ușă se închisese, nu mai plecam urechea la nimic. Mîinile pe care le așteptasem tot nu mă prinseseră. Așa că ridicam ziduri din ce în ce mai trainice, mai solide, în jurul meu, numai să nu se apropie cineva, numai să fiu lăsat în pace, numai să înțeleg ce și, mai ales, unde greșisem. Că drumul spre iad pare atît de frumos, că-i otrăvisem viața celuilalt nu am înțeles decît după șapte ani, în momentul în care am realizat și că plecase de tot, și că nimic nu avea să mai fie, vreodată, ca înainte. Ce se vedea din exterior? Un fraier care-și aruncase conștient tinerețea la gunoi dintr-un puseu de orgoliu stupid, „că doar nu eram nici primul, nici ultimul cu dezamăgiri în amor”. După ce că eram naiv, mă mai luam și în serios. Și toate ca toate, dar faptul că „nu ieșeam la vînătoare”, faptul că nu mă „distram”, că nu „copulam”, că nu „mi-o trăgeam”, că nu „mă futeam”, că „n-o duceam la păscut”, „măcar la una mică” etc. era de neînțeles, dacă nu chiar inacceptabil. „Hai, mă, că pînă și pustnicii mai calcă alături, dar tu, mirean… Un prost, ce să mai… Punct.” Era evident, eram un „labagiu”. Altfel nu se putea rezista, hai să fim serioși. Asta se subînțelegea din zîmbetele strîmbe, privirile miloase și distanța pe care o luau progresiv cei cîțiva membri ai „comunității” pe care îi cunoșteam și cărora, pe atunci, mai aveam curajul să le povestesc ce mi se întîmplă, pentru că aveam nevoie de o părere din interior.

Încetul cu încetul, mi s-a dat a înțelege că situaţia mea se înrăutăţise. Eram defect. Atît de defect că, într-o zi, unul dintre ei mi-a zis că s-a decis să-mi facă un serviciu. Să-mi spună că niciodată – dar niciodată! – să nu mai aduc vorba despre abstinența mea. „Vrei să mai ai o șansă, vreodată? Taci! Tu chiar nu-ți dai seama cum sună toate astea?” Nu, nu îmi dădeam seama. Dar ce era așa de rușinos? Ce era atît de lipsit de noimă? Da, funcționez/ează normal. Nu, nu mă/o atingeți! Ghiceam, însă, îngrijorarea în ochii celor cîțiva apropiați care știau ce se întîmplă cu adevărat. Chiar și pentru ei, eram undeva la limita bolii. Bolii fizice. Patologiei mentale. „Nu se poate să nu-ți trebuiască nimeni, e ceva în neregulă cu echilibrul tău hormonal! Nu vrei totuși să te duci la psiholog, să-ți recomande poate și un psihiatru?” Nu, nu voiam. Nu, nu îmi trebuia nimeni. Nu carnea trebuia verificată. Altceva trebuia să fac. Să văd dacă înlăuntrul meu mai exista ceva viu.

Așa că am cedat, în trei rînduri, unor avansuri. În primele două cazuri, am trăit, pentru prima dată, extracorporalitatea exact în momentele în care „lăsam animalele la păscut” de senzații. Doamne, ce plictisitor era „la pășune”! Ce repetitiv, ce lipsit de sens. În al treilea caz, faptul că nu am mai avut ce să ne spunem, și încă destul de repede, mi-a anihilat și urma de instincte care se deșteptaseră totuși în mine. Toți trei au dispărut așa cum au apărut, fără o vorbă, fără o explicație. Cel de-al treilea a revenit ulterior, ca prieten, și brusc am descoperit cîte aveam totuși să ne spunem. Am tras linie, iar sub ea era imposibilitatea de a mă dedubla. Corpul meu nu dădea doi bani pe hormoni, „mecanică”, „sport”, „consum”, „pășunat”, pe scurt, pe „tăvăleală” goală, la limita exterioară a carcasei. Prin urmare, fortificațiile erau eficiente. Mă protejau. Dar nu prea mai aveau ce apăra. Înăuntru, da, aproape totul se uscase. Nu mai era mai nimic.

—————————————–

Nu mă vedeţi. Trec pe lîngă voi. Treceţi pe lîngă mine. Şi nu mă vedeţi. Nu că ar fi vina voastră. Nu vreau eu să mă vedeţi. Nu că aţi avea ce vedea. Mă uit înainte şi merg repede. Pînă să vă daţi seama, eu sînt la treizeci de metri de voi. Nu vreau să vă rămîn nici măcar pe retină, cu atît mai puţin în memorie. De ce v-aş rămîne? Pentru terenul accidentat al feţei. Pentru figura prelungă. Ochii mici. Spatele uşor adus în faţă, tras de capul obişnuit să stea în hîrtii. Bazinul lat. Picioare… Nu, am picioare ok. De la atîta mers. Dar şi ele puteau, să zicem, să fie mai ca lumea. Corpul meu şi cu mine nu ne-am prea vorbit pînă acum patru, cinci ani. Ba chiar ne-am şicanat uneori, cînd nu ne-am întors ostentativ spatele, unul altuia.

„Căutai porcul de Crăciun? Uite-l!” Erau mult mai mari decît mine, care aveam undeva pe la zece ani. Rîsul acelor doi băieţi îmi sună şi azi în urechi, cînd mă grăbesc printre nămeţi. Probabil că atunci, în acea iarnă cu zăpada proaspăt aşternută, la începutul anilor ’80, apariţia unui copil supraponderal, „rostogolindu-se” pe strada la fel de necurăţată ca şi azi, era o imagine neobişnuită în plină epocă de privaţiuni alimentare. Nu mîncam mult. Asta ştiu. Dar mă îngrăşam văzînd cu ochii. În acea zi, m-am întîlnit pentru prima dată cu corpul meu. Şi ne-am detestat reciproc. Şi mi-am dorit instantaneu să devin „mare”. Nu, nu ca să-i bat pe ăia doi. Ci ca să arăt altfel. Ca toată lumea. Să arăt bine. Mi-am tot dorit să fiu „mare” în următorii douăzeci şi ceva de ani. Uneori, încă îmi mai doresc. Un „mare” nedefinit, şi relativ hilar, acum, la vîrsta mea cînd, se spune, ne angajăm în coborîre. E ca visul acela care te amăgește că te vei trezi într-o dimineaţă şi vei fi așa cum îţi doreşti, fără efort, fără durere. Ca şi cum ai sfîrși pauza pe care ai luat-o. Și deschizi ochii și vezi, în sfîrşit, cum eşti tu, de fapt. Și ți se pare cel mai firesc lucru cu putinţă.

Au urmat anii – lungi – în care m-am chinuit să scap de surplusuri. Nefăcînd nimic special, pentru că detest sa transpir. La propriu. Am tăiat cît s-a putut din mîncare. Şi totuşi rotunjimile persistau. Peste tot. Iar în locurile unde mai dispăreau, pielea rămînea crestată, plesnită, ca să-mi amintească de unde am plecat. Gramele erau peste tot şi mai ales în capul meu. În momentul în care corpul a început să capete o anumită formă, a apărut ea, acneea. Care mi-a ţinut companie pînă după treizeci de ani. Bubele, durerea, cicatricile, semnele vechi, firele din barbă care se ascund, se încolăcesc sub piele şi nasc pustule. Ne cunoaştem. Ştim, fiecare, ce ne poate pielea. Ştim, fiecare, cît putem duce. Ore, zile întregi pierdute în faţa reflecţiei porilor generoşi ai cojii de portocală care-mi serveşte de acoperămînt pentru faţă. Porii căscaţi, din care se ivesc deşeuri neaşteptate. În urmă rămîn noi şi noi semne, cicatrici, o rutină învăţată a durerii, a sîngelui care se iveşte la o presiune mai puternică, senzaţia profunzimii pielii, cu toate straturile ei, scormonite cu vreun ac pentru a elibera firele de păr care se strecoară din ce în ce mai adînc, generînd infecţii spectaculoase.

Timpul petrecut cu toaleta de dimineaţă, nu din cochetărie, ci din necesitatea de a mai fenta o astfel de infecție, se scurge literalmente în canal, nu înainte de a-mi fi lăsat pe faţă amprente roşii, mari şi mici, noi şanţuri şi gropi. Mă uit la mine în fiecare dimineaţă. Şi am justificarea a ceea ce sînt, a ceea ce am dorit, probabil, să devin. Un om invizibil. Mă apropiam de patruzeci de ani cînd, într-o zi, m-am dezbrăcat de toate hainele şi m-am privit, pentru prima oară, cu atenţie. În lumina zilei unei toamne tîrzii, cu încă ceva soare puternic. Corpul pe care îl vedeam era cît se poate de banal. Fără nimic special, dar şi fără defectele pe care le vînasem atîta timp. Să nu fi existat? Să fi dispărut? Să fi obosit? Poate toate trei, poate niciuna. De atunci coexistăm. Ne şi salutăm. Îl îngrijesc atît cît să se simtă bine, sau cît să am eu conştiinţa împăcată că fac „ce trebuie” pentru el. Există persoane care-mi repetă cu obstinaţie că sînt frumos. La început am rîs, pentru că mi-am spus că e o glumă. Apoi, am crezut că, pur şi simplu, îşi bat joc de mine. În cele din urmă, am înţeles că protestele mele nu vor servi la nimic, că eu nu pot vedea ce văd ele. În faţa unui asemenea compliment, corpul meu devine și mai strîmt decît este, iar în faţa ochilor îmi apare detaliul unui centimetru pătrat din propriul chip. Un por căscat. Şi nu pot să-i întreb pe cei care îmi lansează astfel de aprecieri măgulitoare cum se face că nimeni nu se apropie de persoana asta, frumoasă, ce le stă înainte. Toţi cei cu care am mers o bucată de drum, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, au fost abordaţi de mine. Probabil că au cedat insistenţelor mele din curiozitatea unui experiment ciudat. Sau din plictiseală, din lipsă de ocupaţie. E şi o excepţie. Notabilă. El, ultimul. Cel tăcut, care m-a găsit pe mine. Şi care se ascunde printre pixelii ecranului telefonului mobil.

Cînd momentele de derută, de gol, de uimire, de neînţelegere devin apăsătoare, cînd întrebările îmi umplu pînă la refuz toate celulele creierului, imaginea mea îmi apare în faţa ochilor. Mă uit la mine. Bine. Silueta care mă priveşte conţine toate răspunsurile. Mă uit ca să nu uit. Să reţin tot. Să îmi aduc aminte care-mi este locul. Locul şi lecţia mea de a fi singur cu mine. Mă uit, căci dacă nu o fac eu, cine altcineva să o facă?

 

Despre autor

Andrei Popov

Andrei Popov

Andrei Popov (n. 1974) are studii de ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti şi a urmat stagii de formare în jurnalism internaţional. Din 1996, este jurnalist la Redacţia franceză a Radio România Internaţional (Societatea Română de Radiodifuziune) specializat pe domeniile cultural şi social; din 2014, colaborează la revista Regard, cel mai mare magazin francofon din Europa de Sud-Est, iar din 2015, este titularul cronicii culturale a filialei române a publicaţiei franceze Lepetitjournal.com, dedicată comunităţilor franceze şi francofone din întreaga lume. Colaborează cu radiouri de limbă franceză din Europa şi este implicat, în calitate de jurnalist şi de producător pentru România, în numeroase proiecte de cooperare transnaţionale. Programele realizate de Andrei Popov au fost recompensate la „Grand Prix International de la Radio” (2003 şi 2008; nominalizări şi în 2007, 2009 şi 2013) şi au primit Premiul Anna Lindh Foundation „Mediterranean Journalist Award – reporting across cultures” (2011; nominalizare şi în 2013). În 2017, alături de colegii săi de echipă, a primit prestigiosul Label GADIF pentru contribuţia programelor Redacţiei franceze RRI la promovarea şi la consolidarea statutului limbii franceze, premiu acordat de Grupul Ambasadelor, Delegaţiilor şi Instituţiilor Francofone din România. Andrei Popov a fost desemnat „jurnalistul anului” de către World Radio Network, în 2005, şi de către Societatea Română de Radiodifuziune, în 2005 şi în 2010.

Scrie un comentariu