Cartea săptămânii

Fascinația în fața ratării

În „Literatura nazistă în America”, volum apărut în 1996, iar la noi în 2017 (la Editura Univers, în traducerea Alinei Cantacuzino), Roberto Bolaño propune câteva biografii imaginare savuroase, unele de-a dreptul excentrice. Toți cei descriși în acest volum sunt, în mare parte, niște artiști ratați, cu simpatii de dreapta, după cum sugerează și titlul volumului. Galeria impresionantă de personaje este împărțită pe categorii: „Precursori și anti-iluminiști”, „Poeții blestemați”, „Poeții nord-americani”, „Literate și călătoare” etc. Mai mult, unele personaje sunt evocate, dacă nu chiar protagoniste, și în alte proze ale scriitorului chilian – o marcă, de altfel, a lui Bolaño. Nu lipsesc nici persoanjele reale, ca Borges, Ginsberg sau Neruda. Ba chiar, la final, intră în scenă însuși autorul, angajat în urmărirea unui anume Ramírez Hoffman.

Pe coperta a patra a cărții, este reprodus un citat din Bolaño, în care acesta recunoaște că, în fapt, cei vizați în carte nu sunt doar scriitorii cu simpatii naziste și orgoliile lor, ci întreaga lume literară – declarație care nu surprinde, căci Bolaño s-a aflat într-un război aproape continuu cu lumea literară, mai ales cu scriitorii sud-americani: „Când vorbesc despre scriitorii naziști din America, în realitate vorbesc despre lumea uneori eroică, dar mult mai adesea abjectă, a literaturii în general”. Eroii lui Bolaño sunt, de cele mai multe ori, niște paria, niște ratați frumoși, niște idealiști care trăiesc prin și pentru literatură, sacrificându-și viețile în numele unor idealuri care, din start, se dovedesc păguboase. Este și cazul lui Bolaño, care a devenit destul de târziu un autor mainstream. Până atunci, a fost doar un scriitor vagabond. Prin urmare, „Literatura nazistă în America” ironizează, mai mult sau mai puțin mascat, și artiștii implicați în mișcările de stânga, pe care autorul chilian îi cunoștea destul de bine, având în vedere că el însuși a fost un stângist dedicat. Iată citatul de mai sus reprodus în întregime, în engleză: „(Its) focus is on the world of the ultra right, but much of the time, in reality, I’m talking about the left… When I’m talking about Nazi writers in the Americas, in reality I’m talking about the world, sometimes heroic but much more often despicable, of literature in general”.

Volumul se deschide cu câteva evocări ale unor personaje aparținând familiei argentiniene Mendiluce. Prima pe listă este Edelmira Thompson de Mendiluce – poetă, prozatoare, patroană de reviste literare, finanțate din banii soțului ei, Sebastián Mendiluce, crescător de vite și industriaș, care „disprețuia literatura în general și poezia în special”. Două evenimente majore i-au marcat viața: întâlnirea din 1929 cu Hitler și apariția volumului „Camera lui Poe”, inspirat de „Filozofia mobilării” de Edgar Allan Poe. Momentul întâlnirii cu Hitler este descris pe un ton sec, distant, ton sub care mustește însă ironia atât de specifică lui Bolaño:

„În 1929, în timp ce criza economică mondială îl silește pe Sebastián Mendiluce să se întoarcă în Argentina, Edelmira și copiii ei îi sunt prezentați lui Adolf Hitler, care o va lua pe micuța Luz în brațe și va spune: «Este, fără îndoială, o fetiță minunată». Se fac fotografii. Viitorul Führer al Reich-ului îi lasă o impresie deosebită poetesei argentiniene. Înainte de a-și lua rămas-bun, îi dăruiește lui Hitler câteva cărți de-ale ei și un exemplar de lux din «Martín Fierro», ofrande pentru care Hitler îi mulțumește călduros, cerându-i o traducere ad-hoc, lucru pe care Edelmira și Carozzone (secretarul Edelmirei, n.m.) reușesc să-l improvizeze împreună fără probleme. Hitler se arată încântat. Sunt versuri rotunde, versuri care țintesc spre viitor. Edelmira, fericită, îi cere sfatul cu privire la care ar fi cea mai potrivită școală pentru cei doi fii mai mari. Hitler sugerează un internat elvețian, deși declară că tot viața rămâne cea mai bună școală. Odată încheiată întrevederea, atât Edelmira, cât și Carozzone se declară hitleriști convinși”.

Un alt personaj asupra căruia mă voi opri în aceste rânduri – nu neapărat extravagant, cât foarte tenace în încercările sale literare și, în același timp, mediocru – este poetul Pedro González Carrera, un învățător provenit dintr-o familie umilă, tată a șapte copii. Inclus în capitolul „Poeții blestemați”, González are parte de un destin banal, iar poemele sale nu reușesc să anuleze, prin ilarul și mediocritatea lor, această banalitate care, în cele din urmă, îl va strivi pe poet – moare la patruzeci și patru de ani, într-un spital de provincie. Simpatizant nazist, publică poeme în revista „Crucea de Fier” („revistă nazistă chiliană care a supraviețuit câțiva ani nu într-o bază submarină în Antarctica, cum și-ar fi dorit o bună parte dintre promotorii ei, ci în Punta Arenas”), iar mai apoi publică, pe cont propriu, o plachetă de poezie:

„Această plaquette, în pofida eforturilor lui González care are grijă să o trimită mai multor ziare din Santiago și din provincie, trece complet neobservată. Un gazetăraș din Valparaíso îi face o recenzie umoristică, intitulată «Avem și noi, la țară, un Jules Verne al nostru». Un ziar de stânga îl citează, ca pe mulți alții, ca exemplu de fascism în viața culturală a țării. Dar adevărul este că nimeni, nici cei de dreapta, nici cei de stânga, nu-l citește și cu-atât mai puțin nu-l sprijină… În Cauquenes, vreo două papetării îi expun cartea timp de o lună. După care o înapoiază autorului”.

Unii critici literari au conchis că „Literatura nazistă în America” nu se ridică la nivelul celorlalte volume ale lui Roberto Bolaño. Este vorba, pur și simplu, de o enciclopedie imaginară de personaje, nu de un roman, spun ei. Avem, adică, niște eboșe care nu duc nicăieri. Nimic mai greșit, cred eu. În „Literatura nazistă în America” este mult mai evident spiritul ironic, cinic al lui Bolaño – concentrat aici pe spații mici –, cu care s-a raportat aproape încontinuu la lumea literară. În fond, literatura nu este formată numai din batalioane de scriitori talentați și din cărți reușite, ci grosul ei este alcătuit tocmai din personaje precum cele descrise în această enciclopedie.

Mai este ceva, un mic detaliu. Personajele din cartea lui Bolaño sunt, într-o oarecare măsură, fascinante în ratările lor. În cazul unora dintre ele, expresia „banalitate a răului” se potrivește și nu se potrivește. Sunt și nu sunt banale. Însuși naratorul, în ultima parte a cărții, nu-și poate înăbuși fascinația în fața unui personaj infam, Ramírez Hoffman – un poet avangardist, dar și un posibil criminal:

„Mi s-a părut îmbătrânit. Cum, desigur, eram și eu. Deși nu. El îmbătrânise mult mai tare. Era mai gras, mai ridat, părea cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât mine, când, de fapt, era doar cu trei ani mai mare. Privea marea și fuma. La fel ca mine, am realizat alarmat, așa că am stins țigara și m-am făcut că citesc… Când mi-am ridicat iarăși ochii spre Ramírez Hoffman, acesta se așezase într-o parte, îi vedeam profilul. M-am gândit că părea un tip dur, cum pot să pară – și numai după vârsta de patruzeci de ani – unii dintre latino-americani. O duritate diferită de a europenilor sau a nord-americanilor. O duritate tristă și iremediabilă. Dar Ramírez Hoffman nu părea trist și tocmai în asta rezida nesfârșita tristețe. Părea adult. Dar nu era un adult, mi-am dat seama imediat. Părea stăpân pe sine. Și, în felul lui și după criteriile lui, oricare vor fi fost ele, era mai stăpân pe sine decât toți ceilalți din barul acela tăcut. Era mai stăpân pe sine decât mulți dintre cei care se plimbau pe străzile din Lloret sau lucrau, pregătind începutul iminent al sezonului turistic. Era dur și nu avea nimic sau avea foarte puține și nu părea să acorde vreo importanță acestui lucru. Părea că traversează o perioadă grea. Avea fața unuia care știe să aștepte fără să-și piardă cumpătul sau fără să înceapă să viseze. Nu semăna a poet. Nu semăna nici a ofițer al Forțelor Aeriene Chiliene. Nu părea a fi un asasin legendar. Nu părea a fi tipul care făcuse un zbor până în Antarctica pentru a scrie un poem în aer. În niciun caz”.

Roberto Bolaño, „Literatura nazistă în America”, traducere de Alina Cantacuzino, Editura Univers, București, 2017, 224 p.

Recomandare Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu