– Mie așa îmi place să-i spun, Belvedere.
Mariana prefera această denumire elegantă dată popasului ce înjumătățea traseul. La câțiva pași de băncuță se afla râpa iar dincolo de râpă se deschidea perspectiva largă asupra văii pierduteîn șesul dintre Râșnov și Bran.
– Râpa Mălăieștilor sau Surpătura nu-mi inspiră nimic altceva decât o ruptură de nivel. Trebuie să vezi dincolo de prăpastie, altfel te ia cu amețeală.
– Mărie, i-o întoarse Nicu, trebuie să ai vertij dacă numai dintr-atât te ia cu amețeală. Dacă ar fi mai abruptă te-aș înțelege, dar cred că nici atunci, pentru câtă diferență e între mal și bază.
– Când eram copil, interveni Dorin, la țară urcam astfel de maluri în căutare de cuiburi de lăstuni. Sau de coțofene care cuibăreau în găuri. De fapt, nu sunt sigur, dar cred că erau coțofene. Erau mari și aveau penajul cu irizări albăstrii. N-am prins niciodată vreuna dar la întoarcere îmi făceam vânt și săream din loc în loc. Afânam solul, mă întorceam și săream din nou, în salturi din ce în ce mai lungi până mă plictiseam și schimbam locul. O luam de la început până aram și acolo și tot așa. La sfârșitul vacanței, tot povârnișul ăla arăta ca după bombardament.
– Unde mergeai la țară, Padre?
– La vreo treizeci de kilometri de Pitești, spre Alexandria, de unde era taică-meu. Îmi petreceam verile pe cursul superior al Teleormanului. Era pe vremuri acolo un fel de clisură argiloasă cu pereții destul de înalți ce mărgineau râul. Ieșeam cu gâștele la păscut în spatele grădinilor și hoinăream pe acolo.
– Și erau maluri așa de înalte, interveni iarăși Marian?
– Categoric, nu. Dar aduceau cu râpa Marianei ca înclinație, chiar dacă solul aici are altă compoziție. Ca duritate însă, nu poate fi prea diferit. Cred că dacă aș mai avea vârsta aia, nu mi-ar fi greu să fac săriturile alea ca odinioară, până jos.
– Părințele, vorbești prostii. Compari lutul cu pietrișul. Până jos ți-ai face picioarele franjuri.
– Ziceam și eu, băi Nicu. Nu mai știți, anul trecut, când coboram pe lanțuri, spre Zaplaz, cum a trecut bididiul ăla pe lângă noi? Cum naiba să alergi așa fără să cazi și să-ți rupi ceva? N-am văzut așa ceva nici la maratoniștii montani. Cu câteva excepții…
– Că ai și văzut mulți…
– Am văzut destui, Mariane. Treceau de noi de parcă mergeam în sens invers. La televizor, într-o emisiune despre traseele de pe Matterhorn, unde vrei să mergi cu Florin, i-am urmărit pe unii care parcă se jucau.Ăștia, în special, mi-au rămas în memorie. Erau niște mogâldețe din Spania care, în câteva ore făceau traseul dus-întors în alergare. Mi s-a părut că ăla din Crai se mișca la fel ca ei.
– Chestia cu râpa merge și cum spune Dorin. E doar o surpătură nu perete. Ai noștri îi spunea pe vremuri Râpa lui Dae.
– De unde vine numele ăsta, Ioane? L-am mai auzit rostit și de alții.
– De pe vremea când se urca cu măgarii.
– De parcă acum e altcumva.
– Acum se urcă cu caii.
– Da, cu caii lui Hupu. Pe același traseu. Pe drumul măgarilor.
– Urca Dae, sau cobora, dracu mai știe, și a făcut popas la Belvedere, cum zice Mariana. Când au luat-o iar din loc, măgarul, relaxat după odihnă, și-a pierdut concentrarea și a alunecat în râpă. De pe mal, Dae privea neputincios cum i se rostogolește tovarășul. Acasă, a povestit întâmplarea, pe jumătate plângând, pe jumătate râzând. „Să vezi ciușdeiul cum se dădea de-a dura. Săracul de el. Până jos nu s-a mai oprit. Dar, ia colea, ce priveliște; când samarul pemăgar, când măgarul pe samar, când unul deasupra, când celălalt. Paguba ca paguba, da-mi plăcea cum se ducea. Îmi venea să urlu, după aia, îmi venea să râd, de parcă înnebunisem.”
Hotărâseră să urce mai des la Ion pentru un oarecare fel de întâlnire lunară, cu popas de o noapte. Plănuiseră trasee circulare, cu plecare și revenire până seara. Adică, să urce din Glăjărie, să facă un prim popas scurt la cabană, de unde se deschideau alternative de drumeție pentru o zi. La întoarcere, urmau să exploateze tainițele lui Bachus și ale puțului gândirii vesele retrași în bucătăria cabanei, până îi țineau bojocii. Dimineața, după somnul scurt, o puteau lua la vale spre cășile lor.
Entuziasmul s-a temperat din scurt, pentru că oferta îi privea doar pe cei care-și puteau permite luxul evadării în zilele lucrătoare ale săptămânii. Ceilalți, adică majoritatea, ocupau câmpul muncii și doar de sâmbăta până duminica erau capabili de a onora oferta.
Marian, ca tânăr pensionar după cătănia a.p.v.-istă dedicată mai întâi intendenței cazone, apoi logisticii penitenciare, a fost cel dintâi aderent. A urmat preotul, cu programul de la parohie nenormat. După care… pauză generală. Mariana, cu râsul în acordul firii ei calmece risipea impasul ivit câteodată, a izbucnit salutar:
– Oricum venim aici destul de des. Când vom putea, o să ne atașăm și noi de Marian și Dorin peste săptămână. Doar mai sunt zile libere, concedii, sărbători…
– Sărbători? Ai zis sărbători? În alea religioase nu pot veni.
– Lasă Padre că mai sunt și sărbători civile. Sau voi, ăștia cu biserica, credeți că ați pus monopol pe calendar?
– Nu, Mariane, dar când aud de sărbători, îmi sare declicul. Prima reacție e ca reflexul câinelui lui Pavlov.
Nu înceta a se gândi la câteva aspecte ale cauzei asumate de tânăr. Printre ele, preocuparea de a fi prezent, de a fi în mijlocul alor săi, în parohie. Nu numai programul slujbelor din biserică și comunitate îi catalizau atenția. Avea convingerea că prezența asta purta girul unui continuu dincolo de actul concret al vizibilității lui imediate. Și dacă lucrurile stăteau în felul ăsta, cu atât mai mult nu putea lipsi de la ceremoniile ce ritmau anul bisericesc. Îi ajungeau concediile în care-și permitea lipsa din parohie. Asta pentru că de fiecare dată se afla undeva departe. Dacă era în preajmă, nu voia ca vreo activitate personală, indiferent care ar fi fost aceea, să se suprapună vreuneia pastorale. Vedea că și confrații lui sufereau de aceeași constrângere interioară. Când venise în parohie, înaintașul lui vârstnic, îi spusese că niciodată nu și-a permis un concediu măcar. Vorba asta o receptase ca pe o admonestare. Vasăzică, cei bătrâni dovediseră o mai mare fidelitate față de misiunea lor. Cel puțin la modul acestei prezențe continui. Și nu numai. Cei mai mulți dintre colegii lui se dovedeau mai rezervați în comportament. Dimpotrivă, el avea o exuberanță, un nonconformism ce nu îl recomandau întotdeauna ca preot. Înainte, ca angajat la penitenciar în calitate de capelan, avusese mai puține scrupule. Le zicea prietenilor săi: „Ce dacă unii mă vor considera ușuratec; n-au decât să spună ce vor. Mai ales că nu poți avea prea mari așteptări din partea unuia care a ajuns aici.” Acest alibi era susținut și de unele comentarii ale deținuților: „Bă, popa ăsta nu degeaba lucrează aici. A făcut el ceva de l-au pedepsit ăia mai mari. L-au trimis la pârnaie să-și spele păcatele, așa cum și pe noi ne-au băgat alții, din cauza faptelor noastre.” Gașca prietenilor nu putea fi astfel debușeul prea multor acumulări determinate de morga autoimpusă, atâta vreme cât această morgă lipsea. Nu putea fi vorba de asta din moment ce nu recurgea la disimulări. Între apariție și aparențe, opta mereu pentru prima. „Ăsta sunt și nu pot altfel pentru că nu vreau.” Avea, totuși, o anumită grijă să nu întindă coarda mai mult decât era cazul. Nu dorea ca în mod cu totul gratuit, prin anumite libertăți pe care și le permitea, să devină provocator. Atunci când Mariana îl abordase, făcându-i propunerea de a le deveni duhovnic, îi răspunsese: „Nu Mariana, nu pot. Nu că nu aș vrea, dar cu voi mă dau în stambă. Renunț la cenzura oficiului meu din dorința de a fi la comun împreună cu toți ceilalți. În parohie, deși sunt egal cu mine de fiecare dată, asum criterii ce mă protejează atât de impostură, cât și de neglijență comportamentală. Nu știu dacă reușesc tot mereu, dar, cel puțin, asta îmi doresc. Iar când cele două situații interferează, sunt de vină anumiți stimuli pe care nu-i pot decela instantaneu pentru a mă poziționa corect.”
De aici remarca, oarecum inoportună, a reflexului condiționat de stimulul auricular. Rezonanța cuvântului sărbătoare avea tonalități religioase în urechile lui.
– Părințele, i-o întoarse Nicu, toți trebuie să ne dăm după tine. Când mergem undeva în weekend, tu nu poți că ai slujbă. Acum, când vrem să venim și noi la lunar, trebuie să venim peste săptămână când îți e ție bine!
– Neculai cu păr bălai (omul avea calviție), nu eu spun asta ci Ion. În weekend nu are timp de noi. Ș-apăi, ce? Găsim noi timp pentrutoți doritorii, fie peste săptămână, fie în weekend.
– Da de unde! Are dreptate David, fiu-tău. Când începe săptămâna de lucru, adică lunea, la tine începe weekend-ul. Și mai ține și cinci zile, până vineri. A dracului pielea pe tine.
– Nicu bunicu (omul avea deja patru nepoți), nu ai socotit miercurea, vinerea, toate serviciile neprogramate, lucrările administrative și contabile și mai știu eu câte.
– Du-te bă, nu-mi spune mie că te omori cu ele.
– Bine mă, ai tu dreptate. Uite, ca să-ți dau satisfacție, știi ce mi-a spus odată o fetiță când oficiam în casa părinților ei? „Preotule, zice, tu nu lucrezi opt ore!”
– Ai văzut?
– Nicușor cu pas ușor (în ciuda vârstei – era trecut de șaizeci – omul alerga, pur și simplu, pe munți), ca să-ți mai dau o satisfacție, știi ce se spune la cartea psalmilor?
– Zi, bădie.
– „Din gura pruncilor ți-ai făcut laudă”, adică, să înțelegi și tu, copiii nu spun numai lucruri trăznite, spun și adevărul.
– Păi vezi?
– Nicușoare mână tare(omul avea o duritate osoasă de-i rupsese pe vremuri piciorul, unuia, Crișan, militar forjat în Afganistan, cu o singură lovitură dată în joacă), dintre toți copiii, unii nu doar că spun numai lucruri trăznite, însă, pe deasupra,fac mai multe trăznăi decât vrute. Îl știu eu pe unul. Îl cheamă Nicu.
Ar fi fost de dorit să respecte ritmul lunar și angajamentul pentru traseele mai lungi. Dar când cabanierul te invită la câte o tovărășească nocturnă, planurile se rezumă în special la timpul acelei cine prelungite până târziu. Restul devine manevră auxiliară. De cele mai multe ori e de ajuns urcușul până la cabană și reîntoarcerea pe același drum, cu toate că, inițial, entuziasmul ia în calcul nu numai ceea ce se propune, ci chiar mai mult. Se plusează atunci. Muntele devine teren de joacă în imaginația aprinsă de flama aprecierilor de sine supraevaluate. Timpul se dilată și parcă ar cuprinde întreaga dinamică a nenumăratelor întreprinderi ce se vor desfășurate consecutiv, fără sincopele neprevăzutului și fără măsură. E timp și dispoziție sufletească pentru orice, spune entuziasmul.
Se poate și altfel. Moderația ar spune că pentru orice acțiune trebuie să-ți faci timp. Iar chibzuința, că pentru a realiza ceva temeinic, se cere o punere în ordine a lucrurilor. Ceea ce este prioritar contează. Or fi aparținând cei doigrupurilor de pensionari sau de nenormați, dar, în aria gândirii lor personale și a lucrurilor vieții de zi cu zi, vor apărea câteodată condiționări ce le vor mai modera entuziasmul. În topul ierarhiei, primele locuri trebuie să rămânăalocatechestiunilor private (oare nu și comodității?), iar în ordine imediată se vor situa cele ale prieteniei montaniarde astfel încât, ceea ce primează să nu devină exclusiv. Sau, mai bine zis, preocupările personale, numite fie datorii, fie divertisment, să nu dea câștig de cauză egoismului.Căci dacă nu, în virtutea acelorierarhii, tot ce nu mă condiționează îmi apare ca secundar și rămâne așa, ca într-o carapace, ca într-o castă căreia i se interzice accesul la alta, considerată superioară.Astfel, în loc de libertate, care e deschidere, nu mă aleg decât cu limitele propriului subiect. Deci, în umbra unui realism atât de pesimist, timpul se alocă porționat, cele considerate importante adjudecându-și cea mai mare parte a lui, până când restul, considerat minuscul, nu va mai avea parte decât de amânări, de cele mai multe ori, nesfârșite.
Instinctul lor a optat pentru moderație. Vor veni cât se poate de lunar, dacă nu, la două luni, cu rezerva recuperărilor ulterioare. De asemenea, vor lua la pas vechile trasee, bătute de atâtea ori de Marian și mult mai puțin de Dorin. O vor face după cum la va dicta cheful. Doar așa. Pentru că unde găsești o libertate mai mare ca pe munte? Îi vor chema și pe ceilalți din grupul lor, membrii sau doar simpatizanți ai asociației „Hai în drumeție.”Dacă nu vor putea răspunde mereu, sau o vor face doar câțiva, din când în când, vor fi doar ei doi. Și, mai presus de toate, vor cultiva această prietenie cu Ion și ai lui, irumptă fulminant de la începuturile perindării lor la noii Mălăiești, adică la cabana readusă de ella viață din cenușa incendiului ce o mistuise cândva în totalitate.
– Ați văzut ce am acolo?
– Da, Ioane, răspunse Dorin. Cum intri în beciul ăla, cum îți vine să mai tândălești printre rafturi. Tot mereu e așa de plin cu de toate?
– Tot, tot. Dar nu de asta te-am întrebat. Ia gândește-te că din locul ăla, când am început lucrul la cabană, am scos sute, nu zeci, sute de găleți cu moloz.
De fapt, scoseseră sute de roabe la care se adăugaseră alte și alte sute din tot locul ce fusese martorul sinistrului. Nu de mult. Atunci, priveliștea superbă a munților ce înconjurau locul, devenise brusc dezolantă.Odată cu apariția ruinelor pecetluite parcă pentru totdeauna de funingine căzuse un înger. Acela care ar fi trebuit să străjuiască locul și care fusese îndepărtat de negrija sau neputința casnicilor. Sau de vrăjmășia a cine știe ce duhuri neguroase, neprietene ale frumuseții.
Tabloul dobândea o tușă si mai caraghioasă cu refugiul salvamont în imediata vecinătate. Contrastul dintre cele două clădiri purta însemnele unei delăsări strigătoare la cer. Utilitatea refugiului părea caducă din moment ce ruina vechii cabane dădea impresia dispariției turismului montan în zonă. Chiar dacă nu era așa, pentru că frecvența drumețiilor era aceeași dintotdeauna, cadavrul descompus al ruinei proiecta în jur umbre sinistre. Spectrul altui timp, al altor vieți ce însuflețiseră cabana înaintea incendiului, licărea difuz pe acel loc, după cum zarva glasurilor ce se auziseră cândva între acei pereți năruiți, avea ecouri peste timp, dând fiori sensibilității nostalgicilor. Un trecător adusese în discuție imaginea unui cimitir părăsit, făcând asemănarea cu locul pustiit al cabanei arse. Paragina locului de veci deștepta sentimentul efemerității ca singură realitate perenă. Până și cei plecați în veșnicie rămăseseră prizonierii vremelniciei propriilor vieți dispărute. Nu crucile căzute la pământ și rupte, ci eternitatea părea acolo decrepită, atinsă de morbul descompunerii fără sfârșit.
Ion fusese martorul acelor cuvinte și după nici un an reușise să insufle din nou viață locului ce păruse la un moment dat abandonat pentru vecie. Se încăpățânase să-l cumpere cu ajutorul unui credit înspăimântător pentru posibilitățile lui și purcese la lucru în pofida neîncrederii celor din jur. De multe ori căra grinzi cu Lica, făcându-se priveliște de neînțeles pentru salvamontiștii din vecinătate. Deși se simțeau supuși acelor scrutări încărcate de scepticism, n-au încetat să spere că munca asta grea îi va răsplăti cândva.
Cu firea lui prietenoasă, îi va capacita și pe alții la proiect, declanșând în ei acea generozitate necesară derulării oricărei întreprinderi, dincolo de calculele meschine ale profitului. Nu atât plata cât mai ales bucuria de a recupera ceea ce fusese prilej de mândrie pentru râșnoveni și de inspirație tonică pentru ceilalți, îi va determina la eforturi ce vor continua sub aceeași zodie a prieteniei. Și nu atât efortul de a fi de folos și ajutor cât, mai ales, puterea integrativă a comunității montaneva face din Mălăiești un mic sanctuar de satisfacții în numele frumosului montan.
– Chiar așa, Ioane, cum ați făcut la început?
– Păi, după ce am cumpărat materialul lemnos, l-am cărat, eu cu Lica și cu alți câțiva, din vale până sus. Gândește-te că, alături de cai, ne opinteam și noi. Nici nu mai știu câte zeci de metri pătrați, poate peste sută, brad și stejar, au arat drumul până am stivuit totul la destinație. Am stocat materialul și în scurt timp l-am prelucrat și l-am încheiat aici. Am tras pe brânci, Mariane.
– Și zidăria?
– Cu ajutorul aviației.
– Și al parașutei.
– Ce, ți-au lansat paleții cu parașutele?
– Ei, pe dracu. Cu elicopterul. Nea Puiu și nea Ghiță au făcut 11 transporturi cu Puma. Beton semiuscat.Apoi, a contribuit și celălalt pilot, Vasile, cu care mă ajut până azi.
– Padre, ce induci lumea în eroare?
– Glumeam și eu. Tu, care ai lucrat în aviație, trebuia să-ți dai seama. Mi-a venit în minte aia cu macarale zburdă-n soare și m-am gândit că la munte, în loc de macarale, parașute zburdă-n soare.
– Unsprezece minus unul care s-a rătăcit și în loc de Mălăiești, au lăsat încărcătura dincolo de Țigănești, aproape de Velican, la Fântânița păsărerelor.
Soție cu doi copii, băiat și fată, veniți unul după altul și o cabană, ridicată din temelii la șapte ani de la incendiu, între Bucșoiu și Padina Crucii. Două din trei, familia și cabana, deveniseră aievea. Mai trebuia crucea ca să întregească atât țelul pe care și l-a propus din copilărie cât și denumirea padinii ce se înălța aproape, în latura de apus.
Încă făcea decoruri cinematograficeși le însoțea pentru montaj ori de câte ori era nevoie. Încă plătea rate la bancă, căutând pe unde să scoată cămașa atunci când nu avea suficienți bani ca să acopere suma și insomniileîl chinuiaula apropierea termenului scadent. Încă avea destul de lucru la noua cabană iar copiii se aflau la vârsta nevoii de maximă asistență parentală, solicitându-i forțele pentru naveta necontenită dintre oraș și munte. Cu toate astea, cel de-al doisprezecelea zbor al Pumei, nu la mult timp după ce se încheiase ciclul celorlalte unsprezece, avea să lase pe soclul finisat din padină, o cruce metalică de șapte metri, cu deschiderea brațelor de patru. Era încununarea frământărilor lui de-o viață, una încă tânără. A fost acolo împreună cu tovarășii lui până ce ultimele piulițeși-au sugrumat buloanele de ancorare. După ce pilotul a largat cablul dinspre capătul superior, cel de sub fuzelajul elicopterului, operațiune necesară pentru siguranță, și apoi, după detașarea lui completă de cruce, a rămas s-o privească pentru un timp. O privea nerostind vreo rugăciune, fără gânduri pioase, fără umbra vreunui efluviu mistic. Pur și simplu a dat mâna cu destinul în clipele alea. Nu credea în forța oarbă a destinului, în acel ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Credea în destinul pe care singur ți-l poți croi atâta vreme cât rămâi fidel până la capăt chemării pe care ai știut-o întotdeauna și care ți-a vorbit neîncetat dincolo de cuvinte. Dacă nu se rugase atunci în felul obișnuit în care se roagă religioșii, făcuse totuși exercițiul unei devoțiuni speciale, privind la crucea aceea ca la o ființă vie pe care o eliberase din chingile ancorelor ce-o purtaseră peste piscuri și văi, și căreia îi dăduse din clipa eliberării autonomia proprie acelor simboluri grăitoare ce știu a îmbrățișa lumea întreagă rămânând în încremenirea așteptării.
– Ai dat sens unei denumiri. Fără cruce, nu văd ce rost avea numele ăsta. Padina Crucii, fără nicio cruce.
– Așa s-a numit întotdeauna Dorine, cel puțin de când știu eu. O fi fost cândva o cruce acolo, pe undeva, cine mai știe? Oricum, și dacă ar fi existat una, eu tot o puneam și pe a mea.
– Și, ai inaugurat-o? Adică, ai făcut acolo vreo sfeștanie?
– Nu. În schimb, am inaugurat cabana după finalizarea primei etape de construcție. Cu popa Puchianu.
– Lasă Padre, că la cruce faci tu inaugurarea.
– O facem împreună. Eu oficiez și voi o să stați spășiți în jurul ei ca buni creștini.
– Vezi, și de-aia vă scade ratingul în societate, pentru că cereți prea multă supușenie. Ce-i tot dați atâta cu asta de parcă și unii și alții am fi niște nevrednici?
– Ba nu, Mariane. Numai noi preoții suntem nevrednici. Voi, ăștilalți, sunteți vrednici. Vrednici de căință pentru păcatele făcute cu voie și fără voie.
– Aha, am înțeles eminență.
– Și când zici că ai inaugurat-o, Ioane?
– Pe 1 mai, de ziua muncii.
– Sau pe 1 mai, de paștile comuniștilor.
– Padre, lasă comunismul să-și doarmă somnul de veci.
– Ai dreptate. Am vorbit prostii. Sperăm să fie așa. Să nu mai învie niciodată, sub nici o formă, ascuns după vreun avatar viclean. Să-i fie paștele după cum a crezut și a propovăduit, adică fără înviere și noi să ne bucurăm doar de roadele muncii, de ziua muncii și în toate celelalte zile, aici la cabană și la cășile noastre și peste tot în lume. Amin.
Până la inaugurare, cabana avea să treacă prin încercarea avalanșei. Ninsorilor abundente din februarie, le-a urmat căldura nefirească și prea timpurie a lunii martie, iar în ajun de Bunavestire, acumularea albă și compactă de pe Șuvoiul Caprelor a pornit cu tunet spre tăpșanul ce se întinde până în fața cabanei. Din fericire, amestecul de zăpadă și aluviuni s-a oprit în jgheabul săpat de râul mai mult secat al Mălăieștilor. Malul drept fusese măturat, însă, odată pătrunsă în adâncitura albiei, zoaia imundă s-a proptit în malul celălalt, deasupra căruia străjuiește clădirea. Suflul produs de uriașa masă dislocată a spart ferestrele cabanei și i-a smuls ușile și acoperișul de lemn, aruncându-le și dezmembrându-le în toate părțile ca pe niște cutii deschisepline cu chibrituri cărora bobârnacul primit le împrăștie conținutul.
Ar fi fost de așteptat ca lucrurile să mai treneze un timp până la remedierea stricăciunilor. Erau programate deja Cupa Mălăiești la schi,apoi, la ceva timp, inaugurarea propriu-zisă. Peste succesiunea nefirească a celor două evenimente s-a suprapus acea întâmplare nefastă, lucru suficient ca organizatorii să-și poată îngădui un răgaz pentru remedierea stricăciunilor. Pe de altă parte,amânarea asta putea aduce și schimbarea ordinii evenimentelor, cu plasarea inaugurării înaintea competiției la schi. Când le vorbise lui Dorin și Marian de programarea pentru întâi mai, Ion făcuse un salt între datele memoriei subiective. Chiar dacă amintise de preotul Puchianu în legătură cu inaugurarea, de fapt se gândise la evenimentul competițional din luna mai. Confuzia se datora nerăbdării de atunci de a-și vedea cât mai curând munca rodind în spiritul ofertei montane hibernale prin reînnodarea vechilor tradiții.Apoi, se gândise cu jind la chiolhanul prilejuit de întâlnirea cu gașca de prieteni. În ceea ce privește celălalt eveniment, bineînțeles că slujba religioasă fusese garnisită cu puțină mireasmămeditativă într-un climat mult mai potolit, ceea ce pentru unul ca Ion, veșnic în mișcare, nu reprezenta neapărat o prioritate. Mintea i se orienta retrospectiv către ritmurile vivace ale concursului și atmosferei ce-l înconjuraseră.
Își mai aminti de tenacitatea cu care se apărase de intervenția rezonabilă a Licăi.
– Cum să amânăm? Nu amânăm nimic.
– De ce, Ioane? Cum vrei ca lucrurile să iasă bine cu tot dezastrul ăsta?
– Lica, dragă, atâția ani competiția asta nu s-a mai ținut din cauza lipsei cabanei. Acum, când mai e puțin timp și s-au anunțat atâția concurenți, să amânăm iară, până la anul? Nu vreau. Fie ce-o fi, vedem noi atunci.
Bineînțeles că, potrivit părerii unanime, adevărul nu putea fi decât de partea Licăi.Pe moment părea că nu se va putea face mare lucru. Zăpada împănată cu trunchiuri și bolovani ajunsese până în josul platoului cabanei, acolo unde odinioară se spălau blidele, numit din pricina asta Blidișele, și pe unde se făcea accesul dinspre cea de-a treia poiană. Construcțieicu acoperișul pulverizat, nu i se puteau pune decât niște folii în dreptul ferestrelor rămase fără geamuri. Ușile dispăruseră cu totul. Iar pârtia, cu tot acceptul din partea concurenților de a fi amenajată pe o distanță mai scurtă, se dovedea cu totul impracticabilă, existând pericolul coliziunii cu bolovanii ascunși sub gâlmele de zăpadă cimentată.
Și totuși… Cu opintelile de rigoare și într-un timp record, se va reface acoperișul. La fel și ferestrele.În locul ușilor încă în lucru, câteva folii vor astupa golurile. Iar pârtia…
– Pârtieeeee…!!!
În fundul văii de sub prima terasă, fusese amenajată pârtia. Jaloanele punctau destul de neregulat traseul obligatoriu pe care aveau să-l parcurgă schiorii în goana după trofeu. Zăpada superficial bătută la prima oră avea atât de multe porțiuni accidentate încât concurentul desemnat pentru coborârea de probă avu la un moment dat impresia că nu-și va mai putea coordona mișcările și va intra cu viteză în pâlcul de spectatori imprudenți de pe margine.
– Băi, stați mai departe de pârtie! N-ați văzut că mai aveam puțin și vă îmbrățișam pe toți deodată?
Cu flancurile debordate, pârtia și-a primit mușterii cu vitregie, solicitându-le la maxim articulațiile și abilitățile tehnice. În afară de doi dintre ei, care făcuseră cunoștință intimă cu covorul aspru al minusculelor cristale formate peste noapte, restul de concurenți a trecut cu bine de finiș. Festivitatea de premiere s-a desfășurat pe esplanada de-acum fleșcăită de lângă cabană iar câștigătorul, un italian din Livigno, s-a pozat repetat cu diploma și cupa prestigiosului concurs, promițând în deșert revenirea. A fost îndelung și cu invidie aclamat. În schimb, cei doi ghinioniști, primul cu unul dintre bețe îndoit și celălalt cu genunchiul drept tumefiat, s-au ales cu încurajări de genul: „Ai dat un pupat planetei că vibrează și acum de emoție” sau „când te-ai răsucit în aer am crezut că vrei să punctezi și la proba artistică.”
Banchetul festiv, consecutiv marelui concurs, a dezlănțuit energii latente cu ajutorul ulciorului nesecat. S-a vorbit, s-a strigat, s-a urlat, s-a cântat, s-a aia și ailaltă până târziu. După miezul nopții a început ploaia și de bucurie că nu i-a prins zloata pe pârtie, ca să facă vremii în ciudă, sportivii s-au echipat iarăși de la genunchi în jos cu tehnica din dotare și au reluat întrecerea la interior, pe povârnișul meselor înclinate la 45 de grade.
Putem spune că acea caricatură n-a avut nici câștigător, nici perdanți. Privite de afară, ochiurile luminate ale ferestrelor sălii de mese lăsau să se ghicească triumful general al convivialității spontane unde încetaseră convențiile sociale ce îndemnau la reținere. La adăpost de ploaie și reguli cu adaos stilistic și manierist, renăștea pentru a mia oară o lume. Era lumea naturii desferecate, nude în firescul ei primordial, binevoitoare față de bucuria aproapelui cunoscut ori nu, și în același timp îngăduitoare doar până la limita de unde umanul se risipea sub forța instinctului. În infima insulă de lumină a cabanei înconjurate de masivi muntoși și de stihii, mica comunitate descoperea, inconștient poate, etosul bunului sălbatic propovăduit de pionierii iluminismului.
– Padre, lasă asta cu iluminismul. Ce putem spune e că totul a reintrat în circuit.
– Să înțeleg că ai organizat un simultan, Ioane? Adică două într-una, și slujbă religioasă și concurs de schi.
– Nu. Aia a fost mica inaugurare. Inaugurarea adevărată am făcut-o toamna târziu în același an. Atunci a venit popa Puchianu. L-am adus cu elicopterul.
– A zburat, deci, ca un înger.
– Și s-a pogorât la cabană. N-a fost cam mare deranjul pentru un singur om? Adică, să aranjezi un zbor cu elicopterul numai pentru el.
– Nu l-am adus doar pe el. Au venit în două serii toți seniorii din Râșnov care în tinerețe au fost oameni de munte și pentru care cabana Mălăiești a însemnat ceva.
– Asta, într-adevăr, e de apreciat.
– Cu timpul s-a reluat și festivalul de cântece de munte Floare de Colț. Suntem în formație completă, putem spune asta. Dar tot așa putem spune că avem potențial pentru mai mult. Vom vedea.
– Da, e de apreciat și de evaluat ce se mai poate organiza.
Discuția celor doi cu Ion a continuat în jurul ulciorului nesecat mult timp după miezul nopții. Anticipau astfel viitoarele întâlniri, în formatul ăsta restrâns ori într-unul mai extins, alături dealții din grupul lor. Pe moment, însă, toți ceilalți se retrăseseră biruiți de somn.Plăteau tribut condiției firești. Și tot firii lucrurilor se supuneau și nocturnii aflați în bucătăria cabanei. Doar că firescul lor dădea impuls acelei voințe de mai mult care supune obișnuința revelându-i un plus de energie. Dacă nu ai timp de una sau alta, vorba înțeleptului, fă-ți tu un timp al tău pentru ele. Oferta presupune dispensă de la unele spre câștigul altora. Prietenia se întreține câteodată doar cu o mică disponibilitate gratuită și atunci să te faci simțit ca simplă prezență însemnă mai mult decât orice.
La întoarcere, până la repausul de la belvederea lui Dae, Mariana făcu o scurtă evadare din grup în prima poiană, de fapt, cea de-a treia pe sensul spre cabană. Toți știau că unul din brazii singuratici de acolo, cel mai falnic, îi aparținea. Și-l adjudecase printr-o primă îmbrățișare cândva, când, pentru a se elibera de tensiunea acumulată datorită nesfârșitelor sarcini de serviciu, a recurs la gestul ăla atât de suav. Îl plăcuse din primași-l socotise de atunci ca pe unul din companionii tăcuți și fideli cărora le putea încredința cele mai tainice gânduri. Îi privea admirativ silueta cu cetinile inferioare ce acopereau solul de jur împrejur ca o trenă ca apoi să se lase absorbită în intimitatea lui, găsind suficient loc lângă trunchi pentru adăpost. Ferită de priviri, între faldurile ca niște volane ale crengilor revărsate una peste alta, stăruia îndelung în îmbrățișarea oferită confidentului ei conifer. Nici chiar Nicu, impetuosul consort, nu-și permitea s-o deranjeze. Știa că preț de câteva clipe, nimeni și nimic nu mai exista pentru ea. Aparținea atunci altui univers în care toți cunoscuții căpătau chipul frumuseții și bunătății imaculate.
Păși afară cu fața luminată și odihnită, privind senin către tovarășii care o așteptaseră. Printre ei nu se afla și Nicu. Acesta, cum îi era obiceiul, o luase bine la pas făcându-și propriul număr la scări, în apropiere de poiana cu urzici.Pe peretele ce mărginea traseul îngustat, se găsea o nișă permanent umedă ce aducea cu o vulvă pofticioasă. Nicu nu voia să rateze ocazia și palpă cu voinicie crăpătura jilavă. Cu un surâs fin, Marian l-a întrebat:
– Știi cum îi zice?
– Da, știu, i-a răspuns Nicu.
– Sunt unii care scurmăacolo cu degetele pentru noroc.Asta vrei?
– Nu. Eu vreau să profit de orice ocazie ca să mă mențin. Și, mai știi? Poate apare și vreun noroc de pe undeva. Da fii atent. Nu-i spune Marianei.
– Să nu-i spun Marianei? Păi ce mare lucru ai făcut? Ți-ai băgat degetele în crăpătura unei stânci. Crezi că o să fie geloasă pe găoaza asta cu pereți minerali?
– Nu, mă. O să râdă de mine că încerc să o imit.
– Aaa… Am înțeles. Pe lângă bradul ei falnic, crăpătura asta e un ciuruc.
Dorin, care venise în urma lor, începu să râdă. Își imagina cum ar fi arătat cei doi soți laolaltă, fiecare în simbioză cu simbolul natural ales.
– Ce râzi, bă? Îmi păstrez vii imaginația și gândirea pozitivă. Norocul vine după cum ți-l faci și după cum crezi. Pe unde am umblat am întâlnit oameni cu gesturi curioase. Uite-te la sportivi. Nu că îi ajută neapărat dar le adaugă un punct la determinare.
– Ce ți-e și cu superstițiile! Pe vremuri credeam că doar la noi mai rezistă vestigiile astea. Când am ieșit în lume mi-am dat seama că peste tot găsești amatori de credințe falacioase. Probabil că mai bine de juma din cei care-i mângâie puța lui manneken pis din Bruxelles, de-a ajuns să lucească mai ceva ca aurul, sunt, cel puțin pe moment,ispitiți de nădejdiobscure.
– Auzi, padre, Mariana are un bun suport oriental. Tai chi merge cu un supliment de integrare în absolut cu ajutorul bradului din poiană. La Nicu, suportul trebuie să fie umed ca să-i irige natura, s-o mențină vie și să-i aducă și noroc pe deasupra. Poți să-i dai o lecție aici.
– Adică…?
– Ce, ai uitat? Nu mai ști cum era s-o luăm în barbă în Grecia din cauza ta?
(Marian făcuse apropo la o întâmplare petrecută cu un an în urmă, pe când se întorceau din Athos. Erau cinci și ocupaseră o masă pentru cină la una din terasele aflate în Uranopoli. Chelnerița, româncă, se arătase plină de vervă, servindu-i cu promptitudine. Dorin crezuse atunci că verva ei traduce disponibilități ce invitau la capitalizare. Ce noroc. I se părea că-l țintește cu privirea doar pe el și că, supusă tensiunii interioare și umorilor pe care el le bănuia vulcanice și suculente, sta să erupă. Pe lângă asta, avea toate argumentele estetice. Ca să nu pară molatec, la sfârșit a luat în mână hârtiuța cu prețul nefiscalizat al consumației și i-a spus: „Putem plăti în natură?” Imediat, privirea ei și-a modificat nuanța, devenind sticloasă, și, rotindu-se în sens opus, s-a fixat undeva lângă tejgheaua din apropiere. „Costi, a strigat, poți să vii o clipă?” Costi? Cine mai e și ăsta? „Imediat, când vine și soțul, o să-l întreb dacă putem face cum ai zis.” Până să ajungă Costi, prețul cu tot cu bacșiș se afla sub scrumieră iar clienții dispăruseră urgent în noapte. În urma lor, glasul chelneriței răsuna strident, făcând ca întunericul să vibreze batjocoritor: „Ați uitat să vă luați restul! Și să stați bine cu natura!!”
„Părințele, habar n-ai ce însemnă s-o iei ospătărește.”
„Și unde mai pui că e preot, cu familie și pe deasupra mai vine și din Sfântul Munte.”
„A crezut că mătăniile bătute acolo i-au deschis poarta norocului. A paradisului plăcerilor.”
„Noroc la gagicăreală. Popă păcătos ce ești.”
„Dacă aveam gânduri păcătoase, nu mă afișam cu ele în prezența voastră. Am vrut și eu să mă dau mare. Să vă arăt că și eu pot avea succes la femei.”
„Și ai dovedit-o. Era să ne bagi pe toți în belea.”)
Pe Platul râpii, Nicu a luat-o de-a dreptul la sănătoasa. După el s-a luat și Marian. Au trecut ca glonțul pe lângă belvedere și de acolo au tăiat-o direct prin pădure până jos la cele șapte izvoare ale capătului de traseu.De acolo, nevrând să se oprească pentru scurta pauză obișnuită, s-au grăbit iarăși până la bariera unde-și lăsaseră mașinile.
Gâfâind de efort, Dorin a ajuns abia după o jumătate de oră. Plictisit de așteptare, Nicu l-a luat în primire cu vorba lui repezită.
– Părințele, nu mai râzi? Ce om de munte ești tu cu ritmul ăsta?
– Ce ați alergat ca nebunii? Până vin și ceilalți putem să batem o țurcă.
– Am vrut să te punem la încercare. Dacă vii cu noi, te ții de ritm. Ori îți îmbunătățești timpii, ori le însoțești pe muieri și culegi flori cu ele pe drum. Ca să nu zici că n-ai noroc. Că cine n-are noroc la mers, are în dragoste.
– Cam misogină observația asta, interveni Marian.
– Și inexactă. Zicala vorbește de bani. Nicu zbârlitu, nu le ai cu plicu.
– Bine, mă, că ai tu plicul gros. Ca un adevărat popă ce se respectă.
Tachinări amicale. Zecile de întâlniri au cimentat legăturile dintre ei până la ordinul apropierii familiale. Cu ocazia câte unei aniversări, imprimeria lui John oferea sărbătoritului tricouri cu grupul oscilând între prietenie și rudenie apropiată. „Prieteni de familie sau familie de prieteni.” Cine citea inscripția era pus să aleagă. Unui străin, nu-i afișa decât perifraza concisă a simpatiei. Dar pentru membriigășcuței, cuvintele astea puteau încolți inclusivsub specia dilemei. Dacă existau compartimente distincte în suflet, familia și prieteniirămâneau fiecare în locul propriu. Ierarhia se menținea în spiritul fireștii prioritățicodificate la fel de succint: sângele apă nu se face. Estomparea acestei compartimentări datorită afinităților putea aduce însă unele modificări de facto. În cazul ăsta primul dicton se vedea înlocuit de altul: familia nu ți-o alegi; prietenii, da. Iar dacă unii din familie se înstrăinau prin divorț – bineînțeles că aici opțiunea se substituia consângenității – preferința față de prieteni se dovedea constantă: adevărații prieteni sunt pe viață.
Pe drumul spre casă, Dorin aproape că o cicălea pe Ada, aducând în discuție propriile amintiri legate de prietenie. De obicei tăcut, uneori chiar îmbufnat, turuia acum pe bancheta din dreapta, iritându-și soția ce încerca să șofeze atent.
– M-au alergat ăștia astăzi de mi-au mers fulgii. Mare zăpăcit Nicu ăsta. Are darul să-l agite și pe Marian. Au luat-o la vale ca apucații cu mine după ei.
– Mai taci, mă. Când vă întâlniți turuiți într-una. Bârfiți mai ceva ca babele. Crezi că nu știu despre ce ați vorbit?
– Unde?
– Acolo la scări. Și azi-noapte până la ce oră l-ați ținut pe Ion treaz? Ăsta trebuie să muncească și voi îl țineți nedormit când vă întâlniți!
– Nu noi l-am ținut până târziu ci el pe noi. De fapt doar eu și cu Marian rămăseserăm. Nicu a plecat mai repede. Știi că e mai somnoros.
– Trebuia să plecați și voi.
– Lui Ion îi place compania. Mai ales în jurul ulciorului nesecat.
– Și ce, v-a spus bancuri toată noaptea?
– De data asta nu. Poate spune bancuri ore în șir fără să se repete. Dar de data asta ne-a vorbit de începuturile cabanei. E adevărat că și când vorbește de lucruri serioase, o face de parcă se distrează. Are în permanență un aer pozitiv, ofertant, optimist. Ce mai tura-vura, are darul prieteniei.
– Voi ca prieteni ar trebui să-l menajați, nu să trageți de el.
– N-auzi că nu noi…? Ce contează? Când te apucă dăscăleala, cine se poate pune cu tine?Mă gândesc la faptul că mult timp n-am avut prieteni ca acum. Tata îmi repeta într-una că adevărații prieteni sunt cei din liceu. Poate o fi fost valabil la el. Eu, cu foștii mei colegi de la Timișoara nu m-am mai întâlnit. Cei mai mulți au plecat în lumea largă. Cu cei de la facultate nu m-am întâlnit decât de două ori până acum. După ce m-am preoțit, mama îmi spunea că prietenii mei sunt preoții. De unde! În preajma lor simt mai degrabă concurență și austeritate. La pușcărie mă spovedeam psihologului că niciodată n-am avut prieteni pe sufletul meu. Abia de când am intrat în haita asta…
– Ce haită, mă? Așa ne vezi?
– E un fel de a spune. Nu l-am numit pe Marian de atâtea ori șeful haitei? Tu spui că Nicu e sarea și piperul grupului. O fi, dar Marian mi-a întins mâna când îmiera mai greu și prin el i-am cunoscut și pe ceilalți.Sunt pe lume oameni înzestrați cu darul prieteniei, indiferent de felul lor de a fi. Ion, Marian, Nicu, mă rog, tipi asemenea lor, care îi coagulează și pe ceilalți. Nu găsești mulți ce ei. Cu toate darurile colaterale, adică, al slăbiciunilor inerente firii umane (uniicu darul băuturii, alții cu alzgârceniei, al imaturității, etc., căci cu toții suntem posesori de mai știu eu ce astfel înzestrări dobândite ori native), oferta care-i definește în cele din urmă este cea a prieteniei.Ăsta este lucrul decisiv în alcătuirea personalității lor.
– Așa? Dar tu? Tu pe unde crezi că te situezi? Bănuiesc că nu te consideri doar un receptacol al prieteniei altora, că oferi și tu ceva. Și că deții la rândul tău daruri cu potențial negativ pe care capacitatea amiciției le împiedică să rodească.
– Zi tu care sunt alea. Că tare le mai vezi pe toate.
– Zău? Păi hai atunci să le luăm pe rând.
– Nu. Dacă o iei așa nu mai termini. Zi doar una, aia cea mai vizibilă în ochii tăi.
– Două. Lenea și naivitatea. Nu ți-am spus de atâtea ori că sărbătoarea ta preferată e sfânta lenuța?
– Neprețuite daruri.
– Fără prietenii pe care îi ai te-ar fi copleșit inactivitatea fizică și decepțiile cauzate de cei în care ai crezut și care te-au dezamăgit. Iar în ce privește aportul tău personal în concertul acestei prietenii, probabil căeste același cu alt tuturor. Ca să-ți faci prieteni, trebuie să oferi la rândul tău prietenie. Cred că asta naște și consolidează adevărata prietenie.
– Ai intuit un capitol de înțelepciune veche. Am citit undeva, în poveștile Șeherazadei dacă nu greșesc, despre cum dobândirea unui lucru se realizează cel mai ușor prin a oferi același lucru celui de la care aștepți să ți-l dea. La Solomon, marele înțelept între înțelepți, a venit pentru sfat un om însetat de iubire care însă nu avea parte de ea. Știi care a fost sfatul înțeleptului? „Iubește!” Omul a plecat dezamăgit pentru că se așteptase la mai mult. Mai târziu a descoperit că exact asta îi lipsea. El nu avea parte de iubire pentru că nu iubea. La fel spune, adică întru-câtva asemănător, și Steinhardt, știi, evreul ăla creștinat care s-a călugărit. Preia o zicală veche, anume, „dăruind vei dobândi”, și o propune ca soluție în cartea lui de predici care chiar așa se și numește: „Dăruind vei dobândi.” Ca să ai parte de ceva ce-ți dorești, trebuie ca mai întâi tu să oferi.
– Măi, dar sfătos mai ești. Lasă predicile pentru biserică. La biserică cu ele, auzi? Nu mă interesează sentințele astea. Știi doar că am în vedere latura practică a lucrurilor. A oferi prietenie presupune a face ceva concret, a da o mână de ajutor, a răspunde unor solicitări.
– Tocmai la asta se referă și sentințele amintite. La punerea în operă a unor comandamente. E necesarmai întâi un fundament spiritual…
– Of! Taci odată!
Înainte de a urca la cruce, făcură popasul obligatoriu pentru întregirea grupului. Se așteptau să-i găsească și pe ceilalți la cabană. În schimb, nu erau decât Ion, Lica și vreo cinci-șasedin obișnuiții locului. Invitația la evenimentul sfințirii fusese adresată mai ales celor din familie. Astrele nu se aliniaseră și în locul lor grupul s-a închegat pe sponci. Marian, mai umblat, îi cunoștea și intră imediat în vorbă cu ei. Până să pornească cu toții, ulciorul nesecat a început a picura din licoarea pe care cabanierul o prefera ca antreu ori ca scurtă respirație între activități – un răcoritor amărui asezonat cu gin și lămâie.
– Mai încet, Padre, să nu greșești poezia sus.
Observația lui Marian încerca să tempereze din neastâmpărul setei ce părea că se întețește la fiecare nou pahar.Veniseră cu pas grăbit și asudaseră iar Dorin încerca să compenseze cu asupra de măsură pierderea de lichide sorbind cu saț oferta mereu reînnoită ce-i sporea și mai mult setea.
– Nu știi că alcoolul deshidratează? Dă-i mai bine cu apă.
– Lasă, mă, că nu mă abțiguiesc eu din atât.
Ion nu lăsă să-i scape ocazia și o plasă sentențios:
– Că doar în altar ce fac sfințiții la fiecare slujbă? Gâlgâie o țâră din vinul pe care-l au în dotare.
– Obligatoriu Ioane. E datorie cultică. Și, vorba ta, recurg la vin nu la gin. Cu măsură, însă.
– Nu ca prăpădiții ăia, gâlgâitori profesioniști.
– Care?
– Ăia pe care nu știa cum să-i potolească preotul lor. A găsit, până la urmă, ocazia, și la un paște, când se adună tot leatul la biserică, a strigat: „Păcătoșilor, ce poate fi mai rău pe lumea asta decât beția!?” și ăia, în cor, au strigat la rândul lor: „Setea, dom părinte!!”
După slujbă, activitatea la cabană s-a reluat cuminte, până în noapte. A doua zi, Marian a cercetat curios comentariile apărute în urma distribuiriipozelor din telefon. Recolta, destul de săracă, chestiunile religioase nefiind decât în mică măsură apte a deștepta interesul, aducea cu pilda năvodului rămas la fel de gol după o noapte de travaliu. Printre cele câteva urări de „doamne ajută!” s-au remarcat două. Prima: „Asta mai lipsea, să-i fâlfâie ăstuia straiele pe muchie.” A doua: „Cum l-ați suit acolo pe popă? Cu elicopterul?”
***
În așteptarea vaporașului care să-i preia din peninsulă, Marian și Dorin ședeau pe balustrada de piatră ce proteja micul port. Timid, glasul blajin al pistruiatului alogen i-a abordat într-o engleză, după părerea lui Dorin, impecabilă. Emitentul se apropiase de ei pe nesimțite și cerea câteva lămuriri legate de orar și destinație. După clarificări, verva prietenoasă a lui Marian, care, ca de fiecare dată în prezența străinilor căuta la rându-i lămuriri identitare, a intimizat dialogul.
Kristoph era din Germania și se afla la sfârșitul călătoriei prin Europa orientală. Umblase mai mult pe jos timp de o jumătate de an și ajunsese, în sfârșit, în portul Dafne de unde, cu cele mai la îndemână mijloace de transport, urma să se îndrepte către casă. Trecuse și prin România unde-și făcuse câțiva prieteni. Găzdăluise pe la pensiuni sau pe apucate, prin curți, pe verande, în tot felul de anexe, cu acceptul proprietarilor. Purta cu el un mic rucsac iar ca tovarăș nedespărțit, avea un fel de ciomag pe care îl mânuia atât ca sprijin cât și ca armă de apărare împotriva câinilor neospitalieri. Mai avea și un mic carnețel umplut aproape în totalitate cu un scris de mână foarte mărunt, aproape indescifrabil oricărui curios ce ar fi încercat o lectură pe apucate. Erau însemnări de călătorie ce urmau a fi decriptate cu ocazia publicării dorite de autor la înapoierea în Germania.
Nota și acum în el iar scurtul răgaz apărut în conversație i-a oferit lui Marian posibilitatea de a cere o lămurire.
– Spune, Padre, cum știi că engleza lui e impecabilă? Nici eu, nici tu, nu stăpânim atât de bine limba asta ca să ne dăm seama de acuratețea cu care vorbește omul.
– Mă refeream la pronunție. Am ureche muzicală, doar am făcut un liceu de specialitate.
Kristoph, trezit parcă din reverie, i-a întrebat despre chestiunea pusă în discuție. Obișnuitsă prindă din zbor sensul unor cuvinte străine dar aparținând unui fond comun, ghicise oarecum tema. Lămurit pe deplin, le-a explicat apoi că a lucrat mult timp ca traducător în Anglia și că, în ciuda perfecționării continue, n-a reușit niciodată să elimine în totalitate accentul străin pe care localnicii îl sesizau. Finețea auzului muzical nu putea deci înlocui sensibilitatea nativă.
Încă vorbeau despre aceste lucruri când Kristoph, făcând ochii mari, exclamă, spre nedumerirea interlocutorilor săi:
– Ion!! I don t believe it!!
Chiar în momentul ăla, Ion ieșea din magazinul cu suveniruri aflat în apropiere. Reacția lui nu trăda aceeași uimire ca în cazul lui Kristoph. Zâmbea larg, ca și cum întâlnirea lor era ceva firesc, un fapt de comun acord stabilit în ajun.
După cascada de cuvinte și gesturi care însoțesc de obicei astfel de situații, Ion le-a explicat celor șase prieteni ai săi cu care venise în Athos că neamțul trecuseși pe la cabana lui. Îi plăcuse atât de mult acolo încât își prelungise sejurul.
Kristoph continuă povestea începută de Ion și își expuse propriile impresii. Fusese cucerit de două ori.Căutase locul, îl găsise și pe lângă asta, mai află și omul. Își propusese încă de atunci ca episodul de la cabană să constituie un capitol distinct în carte, un capitol pe care să-l intituleze „Omul și cabana.” Sau, mai bine, să împartă povestea în două. Una diurnă, cu peisaje și trasee iar cealaltă, nocturnă, cu tovărășia firească și sinceră, într-un cuvânt, spontană, a gazdei, insistând pe aportul picanteriilor satirice. Mai ales că tocmai ele reușiseră să înlăture bariera limbii, dibuind, dincolo de semantica pe alocuri problematică, puterea sugestiei.
În afara lui Marian și Dorin, ceilalți patru inși din grup încercau, de la oarecare distanță, să înțeleagă ce se petrece. Sandu râdea zgomotos, sesizând comicul unei situații oarecum neverosimile pentru terți. Florin și Georgel, mai laconici, cu economie în expresia feței, încercau săaloce întâmplării factorul de probabilitate necesar realizării ei. Iar Adrian, aspirantul la spiritualitate și la suportul discursiv al acesteia, teologia, găsea coincidenței un înțeles suficient de relevant ca ea să nu fie întâmplătoare ci să se impunăca evidență providențială.
La despărțire, Kristoph lansă promisiunea menținerii legăturii și mai ales a trimiterii câte unui exemplar din carte tuturor celor șapte însoțitori ai săi finali.
– We keep in touch!
– Sure, we keep in touch!
Entuziasmul comun se ținea la distanță de Ion. Pozitiv ca întotdeauna, de data asta se arăta ceva mai reținut. Zâmbetul lui trăda mai degrabă scepticismul. Al preotului, sforțarea.
– Ce crezi, se va ține de cuvânt? Doar e neamț.
– Și ce dacă e neamț? Eu nu sunt pe jumătate român,un sfert neamț și un sfert ungur? La câtă seriozitate vezi pe fața mea de obicei, ai crede că sasul a fost gonit de ceilalți doi.
– Veselia e una, seriozitatea, alta.
– Văd că nici tu nu prea ești vesel astăzi. Ai mai fi rămas puțin la greci, nu-i așa?
– Nu. De fapt, mă gândesc la ce mă așteaptă în parohie. Protopopul ăsta nou dă semne de nerăbdare. Mă simt vizat.
– Dă-l încolo. Orice ar fi, să te gândești că ești între prieteni. Și, în afară de popismele astea zgomotoase, sunt niște chestii faine la voi care nu se arată. Te-am văzut pe vapor cum îl binecuvântai discret pe copilul ăla hiperactiv care icnea întruna.
– Mă durea inima de el și de taică-su care-l însoțea. Pe chei i-am văzut și mama care-i aștepta acolo pe amândoi. M-am gândit ca măcar atâta lucru să fac și eu pentru ei. Că de-aia s-au dus în Athos, doar, doar or găsi vreun ajutor de sus.
– Da. Să-i lăsăm acum. A fost faină ieșirea asta, nu-i așa?
– Excelentă.
– Mai facem. Până una, alta, nu uitați, măcar tu și Marian, de lunară.
– Că altfel…
– Știi tu… Pierzi antrenamentul.
Priveau spre disculmare și roșu ce incendiase cerul la apus. Unul câte unul se adăugară și ceilalți pe terasa pensiunii. Povesteau. Petreceau. Își aminteau. Puneau la cale. Până când oboseala i-a potolit și i-a trimis către odihna gândurilor proprii. Apoi către somn. Către vise. Până a doua zi. O nouă zi. Un nou început.
Sfârșit
Romanul „Cabana” de Liviu Nelio a apărut la Editura Creator, Brașov, 2025
Sumar Literomania nr. 391 (2025)
Scrie un comentariu