Tao Pixe (fragment)

Casa gunoaielor

Oamenii sunt, mai degrabă, puncte întunecate, care traversează ulițele satului, fie că își fac sau caută de lucru, fiecare cu gândurile proprii, decupate de restul trupului.

Merg cu ochii în pământ și grijile se agață de ei ca niște copii.

Aici, viața este simplă. Muncești să ai ce pune pe masă. Și eu muncesc, Ester, muncesc să uit, să nu fiu atent la gunoaiele din jurul meu, la greața asta congenitală, de care nu scap nicicum! Când stau cu ochii în tavan, seara, când mă-ntorc de la muncă, am senzația că sunt gluma unui obez plictisit, doldora de bani, că nu exist în adevăratul sens al cuvântului, așa cum existam acum câțiva ani, plin de mine, prezent, pregnant, de parcă întreaga lume mi-ar fi aparținut, fără să fiu dator, fără să mă leg cu temei de orişicine, fără să sufăr sau să răspund la alte mecanisme de felul acesta, independent în adevăratul sens al cuvântului, desprins de magma majorității, stăpân pe întreaga situație, deși, existau urme clare de naivitate, era o stază perfectă, stabilă și nu-mi mânca atâta vreme și energie, în schimb, acum, interiorul ros de atâtea întâmplări, silit să răspundă, a devenit, între timp, un zid acoperit de iederă, găunos.

Un copil de zece ani, murdar și încruntat. Cu pielea bătătorită de griji. O femeie slabă și lipsită de vlagă. Casele acoperite de cenușiul dimineții de februarie. Nimic nou. Aceleaşi linii drepte, constante, într-o oarecare măsură. Treceau prin tot ce însemna materie, precum razele unui fascicul luminos. Și sub fiecare haină ponosită se ascundea un petic de lumină. Greu de sesizat. Asemenea unei fântâni dezafectate, unde apa nu mai este bună de băut. Și câțiva câini blănoși și ogârjiți. Poate că așa trebuie să fie. Mai încolo, turla bisericii. Ca un pandantiv. Ceilalți, ascunși în camerele lor, aproape de foc, priveau pe geam sau făceau planuri.

În parcul din fața bisericii catolice, nu era nimeni. Arborii coloși se răzvrăteau dis de dimineață, sub lumina soarelui, oprită de nori. Citeam scrisoarea primită de la tine singur și fericit.

„Dragul meu, aici nu este multă lumină, deși, uneori, în valuri mici, ea mai răzbate de sus, uneori. Culmea, simt că am o piatră în loc de inimă. Simt că îmi putrezeşte trupul. A devenit un bagaj inutil. Un mecanism greoi, deloc ușor de întreținut. Atât de puțin a mai rămas din el, că nu-i mai văd rostul în văgăuna asta. Pot respira și fără el, pot iubi și fără el. Chiar mă pot deplasa mai ușor și gândesc mai repede. Când dorm mult, se reface, ca un păcătos de care nu pot scăpa în ruptul capului. Nu mai simt nimic. Nu mai sunt a nimănui, acum. Nu mă mai trezesc. Nu mai respir ca omul. Nu mai zâmbesc aproape deloc. Nu mai suspin în somn. Nu mai pot vedea dincolo de tavanul negru. Doar amintirile. Și câteva emoții, asemenea tavanului, întunecate. Emoții care se construiesc diferit. Grăbite, deformate. Mult mai longevive ca intensitate. Și parcă înaintează ca niște râme rapide, în țesutul creierului. Lasă dâre irecuperabile, memorii complexe. Dintr-un trecut îndepărtat și primitiv. Devenind, pe măsură ce înaintează și se hrănesc, femei în toată firea, cu grija pruncilor și a caselor. Își fac loc, acolo, în materia mea cenușie. Imigranți nedoriți. Cu japca. Iar eu sunt nevoită să le tolerez. Puțin câte puțin, glasurile lor se fac simțite, ca niște ecouri. Care mai târziu devin voci difuze. Sâsâite, groase, răgușite, apoi, clare. Din ce în ce mai clare. Persistente. Ca niște înțepături. Inserare de noi semințe în fiecare celulă. Noi entități prind viață în trupul meu aflat în descompunere. Legături care nu vor pieri niciodată. Legături cu tot ce mă-ncojoară și pe care nu-l cunosc. Misterios. Silențios. De fiecare dată ne este frică de necunoscut. Ca o vrajă ne atrage. Poate că ar fi mai bine să-l anihilăm. Dar nu cred că vom izbuti. Cel puțin, nu singuri. Și toate ieșirile astea în „dark space”, sunt confuze. Duc undeva, dar unde? Sute, mii de întrebări fără răspuns. Așa este universul meu. Aici nu există reguli. Primul câştigă. O cursă perpetuă. O moarte rapidă. Întunericul întunecat.”

A trecut popa. Cocoșat, abătut. Fără vlagă, parcă, azi, toți sunt lipsiți de vlagă. I-a supt același vampir, cu zeci de limbi, penetrându-le ușile caselor, intimităţile, visele sau, și mai rău, coșmarurile. Gândaci. Nimic mai mult, la orele astea. Care caută hrană spirituală. Și fiecare spirit cu felul său de mâncare. Diferiți, complexați și sustraşi luminii. Parcă cotrobăie în întuneric și caută răspunsuri la aceleași întrebări. Uși închise și sute de variante. Nu știi pe care să o alegi, nu știi pentru că e vraiște-n mintea ta. Și ochii se topesc ca două acadele pe băț. Se preling pe pomeții cadaverici, depășesc cearcănele dureroase. Clovni enigmatici și tăcuți, gata să ucidă. Dar, totuși, ceva îi oprește. Conștiința. Veșnic temătoare. Reziduurile unei vieți liniștite, a unor momente dorite, dar rare. O utopie și totuși.

Părul tău e precum o poartă spre lumea din Valea Întunecată. Altă dimensiune. Reguli noi. Acelaşi joc repetitiv. Pielea. Pielea s-a întins peste satul ăsta îmbâcsit de ceață și bătrâni, ca o mantie de cauciuc, extrem de subțire, moale, plăcut la atingere. Există speranța că te vom revedea cât de curând. Slabă. Inocentă. Când ieșim de la frizerie. Sau când ieșim din camerele amenajate pentru cununii. Și la primul contact se rupe ceva în interiorul nostru fragil. Ceva ce nu mai poate fi recuperat niciodată. Un fel de punte spre fericire. Ultimul pod aruncat în aer. Și cale de întoarcere nu mai există. Nici măcar emoția copilului care ne sare în brațe nu va mai avea aceeaşi intesitate ca înainte. Pentru că știm. Acum știm cum e să fii, în adevăratul sens al cuvântului, nefericit.

Citește și Confesiunile Maestrului Păpușar (fragment)

*

În spatele casei sunt doi salcâmi. Unul este înalt iar celălalt are vârful strâmb și e mai mic. Uneori acolo doarme ea. Cu umerii acoperiţi, îngropați în întuneric. Nimic nu mai este ca înainte. Simt că este gata! Totul se năruie și stelele de pe cer cad atrase de albeața pielii ei. Îmi aud inima cum bate. Precum un ciocan în mâinile unui tânăr nepriceput. Prea multă forță și fără un dram de minte. Și pot sta așa zile, ani. Nu am nevoie de nimeni. Doar de lumina pielii ei. Și când se-ntoarce pe partea cealaltă, buzele, perfect egale, se ating și se desfac ușor. Liniște și întuneric.

*

Din nou același vis. Nesfârșitul meu coșmar. O vale adâncă deasupra casei mele. Și o strig de câteva ori. Niciun răspuns.

Am un gol în piept. O gaură de shotgun. Un tunel prin care oamenii se duc încruntați la muncă. Cu cât se apropie mai mult devin mai mici. Și prin gaura din piept se pierd în zare. Nu le știu numele, dar le-am văzut des fețele. Sunt comuni, sunt buni, oameni care mă salută respectuos și-și văd de treabă. Nu m-au deranjat cu nimic. Acum sunt abătuți pentru că eu nu cunosc problemele din casele lor scunde, acoperite cu iarbă deasă și coșuri de cărămidă.

În depărtare sunt fabricile imense, unde primesc bani o dată pe lună, Bani pentru mâncare, pentru târfe, pentru copii, pentru băutură și țigări. Nu au nevoie de mai mult. Câteva cuvinte drăguțe înainte de culcare. Țipă când sunt beți, devin violenți. Uneori se și omoară între ei. Rar. Dar o fac constant. Ca o curățenie interioară. Apoi, o perioadă, stau să se sedimenteze trăirile. Exploziile de moment. Și când se încarcă, o iau de la capăt. Uneori scapă cu viață și devin buni prieteni. Suferința leagă și dezleagă.

Și de câteva ori veneau buzele ei. Uriașe. Deasupra casei mele, dar mama dormea. Iar eu nu făceam zgomot să nu o trezesc. După moartea tatei, a devenit irascibilă. Mă uit la buzele Esterei, mă uit și mă minunez, atât de aproape și perfecte, netede, de parcă ar fi fost pictate de zeci de pictori talentați și atenți. Nimic în plus, niciun defect. Din când în când freamătă, parcă s-ar odihni. Sunt mai degrabă, fie vorba-ntre noi, animale de companie. Vreau să le chem, în întunericul din spatele casei, unde curge un pârâu.

Dar cu ele nu-mi este frică, nu cunosc și nu aud, sunetele devin simple vibrații, asemenea mișcărilor din interior, vântul adie plăcut și apa delimitează teritorii.

Ester îmi vorbește și buzele se mișcă încet.

„ Nu dormi?! Să nu-mi spui că nu poți! Hai, Roger, închide ochii!”

Și cu o singură mână lăsa pleoapele în jos ca la mort. Era întuneric beznă. O smoală în care înotam toți. Și ni se-încleiaseră gândurile. Amintirile, emoțiile. Talmeș-balmeș, cu toate că eram conștienți. Cunoșteam bezna asta. Era molipsitoare, vicioasă. Un fel de țesut de suport, mediocritate de care ne lipiserăm fără voie. O auzeam, dar nu puteam deschide ochii, lipiți de mâzga indisolubilă.

Aproape că intram într-un fel de stare hipnotică. Ca atunci când eram la mare, cu Magda B. . Nu aveam decât nouă ani și ne țineam respirația, apoi cineva ne strângea în brațe și leșinam, dar înainte de asta era o stare anxioasă, interesantă, cu noi trăiri, cu noi percepții. Pentru vârsta aceea erau demenţiale.

Și toate astea le trăise și el, bunicul meu. Cumva și eu fusesem el, iar el acum voia din nou să-mi controleze trupul. Dar nu! Nu voiam. Mă saturasem, de parcă am fi repetat asta la infinit, generații de generații, ca niște moluște conservatoare care refuză să urce în tabelul ierarhic. Ne permiteam să fim celălalt, de câte ori aveam chef și cumva el mă păcălea, știu asta. Pentru că spre sfârșit, întotdeauna, trăirile și amintirle mele erau scurte și cețoase. Mă trezeam mai buimac decât murisem anterior, iar el venea după nouă, zece ani, proaspăt și cu un scop precis.

„Unde nu este lumină, sunetele sunt ochi și urechi” Tao Pixe 4.5