Citește-mă!

Anul trecut, tot în decembrie, am publicat în Literomania, sub titlul Cartea de Crăciun, primul capitol dintr-un roman la care scriam în 2017 și pe care l-am întrerupt pe 6 august, într-o duminică după-amiaza. Țin foarte bine minte data, din cauza împrejurărilor – eram într-un apartament de la ultimul etaj, fără aer condiționat, era insuportabil de cald și n-am mai putut continua fiindcă îmi transpira mâna pe pagină, iar pasta pixului nu mai avea aderență pe suprafața hârtiei. Nu știu de ce am simțit nevoia să dau detaliile astea, cum nu-mi dau seama prea bine nici de ce, în afară de a-l face de râs, ca pe gloaba dusă la târg dintr-o glumă celebră, public acum, în trei săptămâni succesive, restul scris din romanul acela, care avea titlul de lucru Citește-mă!. (T.O. Bobe)

Și iată-mă în tren, la aproape o săptămână după ce părăsisem casa Laviniei, și uite cum tremur, odată cu mâinile Ioanei, lăsate moi pe genunchi, în ritmul roților de fier rostogolite pe șine, uite-mă cum simt în fiecare vibrație metalică hăul adânc de sub noi, iată-i privirea întoarsă către fereastră, dar nu ca să vadă, ci mai degrabă ca să se piardă deasupra apelor brațului Borcea, pe care plutesc în înserare sloiuri de gheață, ca să se risipească, odată cu lumina, spre cerul cenușiu, brăzdat din stânga de cârduri de ciori, ca să reflecte în ea reflexia geamului unde se adâncește imaginea unui troler și a două genți de voiaj așezate deasupra locurilor ocupate, dincolo de culoarul dintre scaune, de un cuplu catatonic de vârsta a doua, de un bătrân ce moțăie cu capul sprijinit de fereastra cealaltă și de un băiat înalt, cu căști pe urechi și cu picioarele întinse în curmeziș spre doamna roșcată de lângă noi, care își aruncă o clipă ochii în paginile mele, tresare speriată când se recunoaște, apoi închide brusc pleoapele și își sprijină ceafa de tetieră.

Ioana n-avusese niciodată de gând să mă citească, își adusese aminte că are aceeași geantă cu care fusese la mătușa ei și că mă uitase acolo abia după vreo treizeci de kilometri în care o ascultase pe doamna de lângă ea povestindu-i despre problemele renale ale tatălui său, despre cum găsise cu greu un profesor la București care să îl consulte, despre cât a trebuit să împingă în buzunarele asistentelor, infirmierelor și celorlalți medici, despre cum e nevoită să stea iar câteva zile tocmai la mama dracului, în Sălăjan, la sora ei, pe care data trecută n-o interesase nimic, își vedea numai de mersul la sală, ca să slăbească, nu i-ar fi rușine, femeie în toată firea, de patruzeci de ani, și nici nu vedea că fiu-su abia intrase la liceu și începuse să fumeze, dacă nu cumva mai făcea și altele, dar măcar acum avea noroc, fiindcă era și Virgil acasă, se întorsese de două săptămâni din Olanda, unde fusese trimis de banca la care la lucra, și măcar el o mai ținea în frâu pe nevastă-sa, că luna trecută, când nu fuseseră decât ele două, trosnea și bufnea întruna și nu venise niciodată la spital să-l vadă pe ta-su. Doamna cu părul roșu-coral începuse să vorbească încă dinainte de Medgidia, dar abia după ce trecuseră de Cernavodă, atunci când privise o clipă exasperată în sus și zărise bareta genții legănându-se de parcă și ea ar fi spus “nu, nu, nu mai pot”, Ioanei i se arătase ideea salvatoare, poate și fiindcă fata din fața ei citea încă de la Constanța, iar vecina de scaun, după câteva încercări, când se aplecase și o fixase în zadar așteptând un răspuns, o lăsase până la urmă în pace.

Pe vremea aceea încă nu știam, abia mult mai târziu mi-am dat seama că sunt unii care folosesc cărțile doar ca pe niște scuturi, că nu vor să le citească și, chiar dacă le citesc, nu fac altceva decât să-și treacă ochii peste rânduri, așa cum un orb și-ar trece degetele peste o placă netedă de melamină, în care n-ar putea să vadă nimic, sau așa cum un fumător pune de multe ori între sine și lumea din jur, care ar putea să-l rănească sau să-l înduioșeze sau să-l atingă în vreun fel, fumul gros al țigării, astfel încât până la sine să nu ajungă nimic sau cât mai puțin din realitate. Și nu doar cărțile sunt folosite drept scut, la fel se întâmplă și cu telefoanele, și cu tabletele, cu ziarele, cu fotografiile de familie scoase din câte un portofel și răsfoite în spații publice, cu toate acele reviste de modă sau de can-can, cu device-urile portabile pentru muzică, așa cum era și iPod-ul studentului de pe celălalt rând de scaune. Ai zice că pentru toți acești oameni realitatea din jur nu există, că de aceea preferă să se scufunde în fantezie, în artă, în reverii, fiindcă pentru ei doar ele sunt adevărate sau, mai ales, fiindcă preferă să se afunde în ei, în lumea lor interioară cu mult mai bogată decât ce le oferă metroul sau strada sau chiar apartamentul familiei, unde soțiile ori soții le spun lucruri banale, unde copiii țipă, se bat, strică obiecte diverse sau îi întreabă lucruri la care nu există răspuns – de ce sunt stelele atât de departe, de ce au ouăle coaja pe dinafară, din ce e făcut laptele sau susanul -, unde vecinii bat mereu în țevi sau folosesc rotopercutoare întruna.

Citește și Cartea de Crăciun

Însă nu dintre aceștia făcea parte Ioana, pentru că ei, cei care trăiesc înlăuntrul lor cu mult mai spectaculos, nu folosesc o carte drept scut, ci drept un portal, drept un mijloc de evadare către adevărata lor lume, aceea căreia îi aparțin și din care simt că doar printr-un accident nefericit au căzut printre tramvaie, agenții de turism, cumnați, restaurante, turnuri de sticlă, meri înfloriți, colonii de corali, berze, fotolii, cabluri, gresie, praf și, de ce nu, chiar hârtia din care e făcut trupul meu și chiar carnea din care e făcut trupul lor. Dimpotrivă, pentru Ioana nu exista decât vagonul acela de tren, decât trenul care tocmai intra într-un tunel, exista doar întunericul care aluneca de-a lungul ferestrei, așa cum mai înainte alunecaseră câmpul, șoseaua, dealurile tăiate din dreapta, reactoarele centralei atomice, așa cum pe urmă aveau să existe aceeași autostradă și aceleași câmpuri și același vagon albastru de tren și aerul din ce în ce mai fierbinte din el și vecina din stânga, din ce în ce mai agasantă, chiar dacă până în Gara de Nord n-avea să mai spună nimic, și bagajele pasagerilor și pantofii din care unii urmau să își scoată călcâiele numai puțin, vreo trei centimetri, și trupul meu de carton și hârtie, și paharul gol de plastic de pe măsuța de lângă geam, cu două rânduri de scaune mai în față, și supercontrolul, care avea să se urce de la Ciulnița și să mai ceară o dată biletele, toate astea, toate astea și altele la fel și doar ele, doar ce se vedea, se auzea, se putea pipăi aveau să existe pentru ea, nu numai până la București, nu doar până în camera de cămin unde avea să-și trântească trolerul lângă dulapul de vizavi de chiuvetă, doar lumea exterioară avea să existe pentru ea toată viața: examenele, vitrinele, fotografiile, colecțiile de primăvară și vară și de iarnă și toamnă de la Benvenuti sau Yokko, abonamentele, voucherele, interviurile și lifturile de nichel, clienții, cluburile și pielea canapelelor de piele verzuie, excursiile la munte, clăparii aruncați lângă ușă, lemnul cabanelor din Moeciu, din Bran, din Kitzbuhel sau din Koprun, cearșafurile învolburate dintr-o cameră de hotel de la Egee, mobila de la Ikea, lustrele, enervarea, înghețata de vanilie și de fistic, bicicletele și pistele de biciclete și cremele de zi și de noapte și asigurările de sănătate și nopțile nedormite și zilele și săptămânile și anii și totul împărțit în cât a trecut și cât a rămas și o cafea dimineața, și seara un pahar de lapte și-un xanax.

Nu, n-am știut toate lucrurile astea chiar de atunci, de când m-a deschis prima oară în tren, și nu le-am știut niciodată în aceste detalii. Poate că excursiile la munte aveau să fie vacanțe în Paraguay sau Maroc, poate că înghețata avea să fie de caise sau nici n-avea să fie înghețată, ci tort doboș sau choux à la crème, poate că lifturile de nichel n-aveau să fie lifturi, ci uși batante de lemn. Însă ce am știut a fost că Ioana era la fel ca fereastra vagonului și, așa cum fereastra vagonului lăsa să se vadă dincolo de ea silozurile de lângă Lehliu, iar dincoace reflecta capetele din ce în ce mai obosite, mai clătinate ale călătorilor, tot astfel și fata de douăzeci de ani care își apleca din când în când privirea goală spre mine nu e altceva decât o folie transparentă între viitor și trecut și o oglindă fidelă a prezentului care înainta sacadat, legănat în ritmul roților de fier rostogolite pe șine.

Și am mai intuit că avea să-și trântească trolerul imediat ce-o să ajungă la cămin, pentru că, într-adevăr, chiar așa a făcut, iar pe urmă s-a întins în patul din stânga, sub privirile Claudiei, și a oftat:

— Era să mă omoare una în tren până-am ajuns. Dacă nu mi-a povestit toată viața ei…

— Lungă? a-ntrebat-o colega de cameră, așezându-se turcește în pat, sprijinită de peretele de vizavi. Și-a aranjat mai bine poalele halatului de baie, pe sub care n-avea nimic, și, pentru că Ioana nu se clintea, a continuat: adică avea ce să povestească sau era doar babă, așa?

— Mai mult neagră, da sunt sigură că și ea are talent să și-o facă maro. La mulți ani, tu!

— La mulți ani, tu!

— Stau și eu puțin așa și vorbim după aia, OK?

— Okidoki, colega! s-a ridicat Claudia. Nu te deranjează că-mi pun foehnul, nu? Adică nu dormi.

— Nu, măi, nu dorm, a răspuns Ioana, tot cu ochii închiși și cu cizmele atârnându-i peste marginea patului.

Avea să se urnească abia peste vreun sfert de oră, când primul lucru pe care l-a făcut a fost să scoată din sacoșa lăsată lângă troler borcanele de zacuscă, pe care le-a băgat în micul frigider de sub fereastră, la picioarele patului, apoi pe cel cu cârnați în untură – “Îhh, uite și tu ce mi-a pus! Mai bine-l lăsam pe undeva prin gară, pe jos, să-l ia aurolacii de-acolo.” – și l-a așezat în suportul de sub geam, de afară, apoi pe cel cu gogoșari murați – “Îl las aici, pe măsuță, să mâncăm în seara asta din ei.” – și, în sfârșit, petul de doi litri, cu vin de butuc – “Taa-na-naaam!”. Însă n-au început să bea din el decât mult mai târziu, după ce și-a desfăcut și trolerul, și-a aranjat pe rafturile ei în dulap pulovărele la pulovăre, tricourile la tricouri, blugii la blugi și după ce au ciugulit puțin din toba de casă, din caltaboșul și din cașcavalul Claudiei. Iar pe mine m-a scos din geanta de umăr și m-a așezat pe unul dintre rafturile de cărți suspendate deasupra patului ei abia a doua zi pe la prânz, când, înainte să iasă la film, și-a căutat noua trusă de farduri, primită de Moș de la cealaltă mătușă a ei, Henrieta.

— Ce-i aia? a întrebat-o Claudia, doar cu nasul ițit de sub pătură, fiindcă Ioana deschisese geamul ca să aerisească.

— O carte, ce să fie?

— Mișto?

— Nu știu, abia am început-o în tren, și-a scotocit ea mai departe în geantă.

Claudia a scos și bărbia, dar a avut grijă să-și strângă bine pătura pe lângă gât.

— Păi, nu ziceai că ai stat de vorbă cu…

— Futu-i!

— Ce-i, mă?

— Nu-mi văd abonamentul de la metrou, a trântit Ioana portofelul pe pat, pe urmă a răsturnat geanta cu totul și a-nceput să-și bage la loc, pe rând, pixul, portofelul, un pachet de tampoane, unul de servețele, unul de gumă, altă trusă de farduri, mai mică, două agrafe, cheile de la Constanța, un elastic de păr, telefonul, încărcătorul și un strugurel.

— Ce abonament, zăludo, că-i altă lună! și-a dat seama Claudia, în timp ce Ioana scotea iar din geantă cheile de acasă și le băga undeva în fundul dulapului, în buzunarul unor pantaloni scurți pe care nu-i mai purta. Despre ce e?

— Să-i ia dracu! Numai de coada de la Unirii n-aveam eu chef acum.

— Te-ntrebasem despre ce e.

— Ce, cartea? s-a dus Ioana să-și contureze ochii la oglinda de lângă ușă. Uită-te și tu prin ea, dacă vrei.

Însă era prea frig pentru Claudia, ca să iasă din așternuturi atunci, iar Ioana nu m-a mai deschis niciodată după aceea și nici n-ar fi avut prea mult timp de citit, fiindcă a început imediat cursurile, iar dimineața, înainte să plece, chiar dacă se trezea de când încă nu se făcuse lumină afară, era în întârziere tot timpul. Tresărea sub pătură când suna alarma de la telefon, apoi se ridica încet, de parcă ar fi fost făcută dintr-un metal greu și casant, bâjbâia până la întrerupător, iar pe urmă o trezea pe Claudia, mormăind mahmură “Frère Jacques, frère Jacques” sau, altădată, zgâlțâindu-i umărul din ce în ce mai tare, la interval de două minute. Punea un ibric pe reșoul din mijlocul camerei, lua de pe plinta de sub fereastră sulul de hârtie igienică și fugea afară, până la capătul coridorului, apoi, când era gata cafeaua, o turna în cești, își lua pe ea doar halatul de baie, își punea prosopul pe braț și pleca la dușuri, unde, la ora aceea, trebuia să aștepte la rând aproape o oră. Atunci când se întorcea, cafeaua era deja rece și putea să bea câte-o gură, în timp ce-și trăgea pe ea dresurile groase, șosetele, blugii, o bluză, un pulovăr și, mai ales, în timp ce se machia în oglinda de deasupra chiuvetei din cameră. În unele zile, atunci când se trezea de la primul mormăit al Ioanei, Claudia mormăia la rândul său că face ea cafeaua, și câteodată chiar o făcea, dar, de cele mai multe ori, ațipea la loc și deschidea ochii speriată abia după ce auzea ușa trântindu-se când colega ei venea de la duș, și atunci era prea târziu, fiindcă avea deja în fața ochilor un fund gol, iar în urechi tot arborele genealogic al dracilor, cu mamele, tații, cuscrii și verișorii fiecăruia dintre ei.

După-amiaza, Ioana ajungea val-vârtej de la cursuri, deschidea ușa ronțăind dintr-o pungă de covrigei sau de stick-uri pe care o lăsa pe pat, scăpa de haine și se împrospăta până la brâu la chiuvetă, își refăcea machiajul, apoi lua din dulap o cămașă călcată de seara, o fustă mini, pe sub care purta fie dresurile roșii, fie pe cele cu romburi, își trăgea cizmele bune și pleca să lucreze prin supermaketuri, unde stătea câteva ore printre rafturi, cu o tăviță pe care se aflau mostre de pateu, de tofu sau de ciocolată, însă, de cele mai multe ori se ocupa de smântână, de brânză tartinabilă sau de iaurturi cu fructe.

— O s-ajungă să mi se spună lăptăreasa, a râs ea într-o seară când Mirela venise pe la ele, să-i aducă niște cursuri de la care lipsise.

Mirela era din Buzău și fusese colegă de liceu cu Claudia, dar aceasta nu mai vrusese să împartă camera cu ea după un an petrecut împreună, pretextând că se simte prea ca acasă și că nu de-aia plecase la București. Dar, adevărul e că, în afară de faptul că era dolofană și că de-abia te puteai strecura pe lângă ea în spațiul dintre paturi când se ridica în picioare, Mirela dormea aproape toată seara după ce se întorcea de la facultate și pretindea să fie liniște, apoi se trezea noaptea să învețe și, deși învăța la o lampă micuță pe care și-o prindea în frunte, avea ticul să bată mereu cu un pix în caietul sau în cartea din care citea.

— Și nu poți să ceri să te trimită în altă parte?

— La gogoșari murați, i-a făcut Claudia cu ochiul Ioanei.

— Ți-a rămas gândul la gogoșari, nu?

— Miam-miam!

— Ce-i cu gogoșarii? s-a întors Mirela.

Stătea pe patul Claudiei și, cum aceasta era, ca de obicei, sprijinită de perete, n-avusese cum să prindă tot schimbul de semne, dar simțise ceva.

— Nimic, ce să fie? Am fost odată și la gogoșari, s-a întins Ioana spre măsuță și a luat o jumătate de felie de pâine pe care pusese Almette.

— Și erai cu Clau?

— Mhm. Pe vremea aia nu se certase cu ăștia de la agenție.

— Te-ai certat? s-a lăsat Mirela pe pat într-un cot, că să poată să se uite și la Claudia. Și cu gogoșarii murați cum a fost?

— Nu m-am certat, măi, cu nimeni. Le-am zis și eu că aveam oferte și din altă parte și să ne mărească tariful.

— Hai, că ai fost de comă atunci! Mirela, nu mai vrei puțină Almette? a luat Ioana farfuria de pe măsuță și a întins-o spre ea.

— Ce de comă, tu? Ce, nu-i așa? și-a ridicat Claudia bărbia cu un aer princiar. Dacă eram profi, normal că veneau și alții să ne oferteze.

— Mă mai ții cu mâna întinsă?

— Nu, mersi, nu mai vreau, s-a smuls Mirela o clipă din admirația pentru Claudia. Deci, ce oferte? Și pe urmă să nu uitați să-mi ziceți de gogoșari.

— Ei, pisici, oferte! a trântit Ioana farfuria pe masă. Veniseră pe la noi unii de la altă agenție și ne-au zis că ne dau patru lei cincizeci pe oră.

— Și noi aveam deja cinci, a completat Claudia.

— Da, și pe urmă asta a ta s-a dus la ai noștri și le-a zis să ne dea șase, că ne vor și alții, și ăia au pus-o pe liber.

Mirela se uitase de la una la alta ca la tenis, iar acum nu părea satisfăcută că asta fusese tot.

— Și?

— Și pagubă-n ciuperci, i-a întors Claudia spatele, uitându-se spre farfurie. Pateu nu mai e?

— Hai, că-ți stătea bine cu cămașa aia de la Poiana, i-a făcut Ioana cu ochiul. Zici tu acum că pagubă-n ciuperci, da’, cum apărea unul mai răsărit, țup-țup la el cu tăvița.

— Și cu gogoșarii cum e? s-a uitat iar Mirela de la una la alta.

Ioana s-a ridicat și s-a dus la chiuvetă să spele cuțitul, iar Claudia a mușcat dintr-o felie cu Almette și abia după câteva secunde a răspuns mestecând:

— Ăăă, cu gogoșarii nu cred că putem să-ți zicem.

— Hai, măi!

— Nu te supăra, dar omul nu primește chiar întotdeauna ce vrea, a continuat Claudia de parcă n-o auzise. Că, uite, și eu am vrut cu pateu și nu mai rămăsese decât cu brânză. Deci gogoșarii s-au terminat, gata, nu mai avem, închis, mai treceți pe la noi, vă rugăm, poate ne bagă.

Adevărul e că nu exista nici o întâmplare cu gogoșari murați din toamna când, pentru o scurtă perioadă, Claudia lucrase și ea ca promoteriță, dar fetele se înțeleseseră mai devreme s-o tachineze pe Mirela, să pară că au ceva de ascuns, fiindcă știau că ea o să se supere și-o să plece, însă nu aveau de ales, altfel n-ar mai fi scăpat de ea ore întregi, le-ar fi povestit toate plicticoșeniile de la cursuri, despre fiecare profesor, de parcă nu le-ar fi știut și răsștiut pe fiecare în parte. Inventau de fiecare dată motive s-o facă să dispară la un moment dat, așa cum inventau și motive s-o cheme din când în când, nu doar pentru cursuri, dar și fiindcă li se făcea milă de ea, dacă fusese nevoită să repete anul întâi și dacă n-avea cu cine să mai vorbească, de când colega ei de cameră de acum dormea mai mult în oraș, la cineva, și venea prin cămin numai la câteva zile odată, să-și mai ia haine de schimb.

Peste puțin timp a început sesiunea, iar Ioana, chiar dacă renunțase să mai meargă prin supermarketuri ca să le ofere clienților mostre de icre, de chipsuri sau mai ales de smântână, își petrecea aproape toată ziua stând turcește în pat, înconjurată de cursuri de teoria dreptului civil, de drept constituțional sau de introducere în dreptul roman, pe care le tot sublinia cu markere de diverse culori și, fiindcă fără să știe împrumutase gestul de la Mirela, bătea în ele cu pixul sau încerca să le repete pe de rost, cuvânt cu cuvânt, mărunțind mutește din buze și privind în tavan, așa că nici prin cap nu i-ar fi trecut să mă deschidă ca să-și arunce privirea pe paginile mele, fie și doar în treacăt.

Numai Claudia îmi citea uneori câte-un capitol, de cînd, într-o seară, fiindcă voia să învețe, Ioana băuse prea mult ness și ieșise pe urmă să se plimbe pe malul Dâmboviței, ca să-i mai treacă palpitațiile, iar ea mă luase plictisită de pe etajeră și dăduse din întâmplare peste acest pasaj, în care Ada se dezbrăca imediat ce ajungea la Bogdan, la fel de firesc cum vecinele venite să împrumute o cană de zahăr își lăsau papucii în prag, își abandona lângă ușa de la intrare hainele, fusta îi aluneca pe picioare, după ce-i descheiase fermoarul, în timp ce ea își trăgea tricoul peste cap, apoi își răsucea brațele la spate și nici n-apuca el să-i sărute scurt și cast buzele mari, că sutienul aluneca între ei, când își strângea în față umerii cu un gest zgribulit. Îl prindea în dreptul buricului și, în prelungirea mișcării, degetele îi agățau marginea chiloților negri, dar rămâneau acolo, palma cealaltă îl împingea pe Bogdan către ușa dormitorului și, când el se așeza pe pat, zărea în penumbra holului două străfulgerări – genunchii ei ridicându-se pe rând, dreptul și stângul. Apoi Ada i se arunca în brațe râzând, îi mirosea gâtul și umerii și mmm, ai fumat, se lăsa în genunchi, alunecând pe el foarte încet, însă jocul nu putea să fie jucat cu toate amânările din filmele la care se uitase până atunci, nu mai avea răbdare și, când ajungea cu fundul pe covor, degetele subțiri smuceau cureaua degeaba, se enerva că nu reușea să o desfacă atât de repede cât ar fi vrut, el îi șoptea lasă-mă pe mine, iar ea se așeza în genunchi, cu spatele, pe jos, între pat și servantă, îi spunea fute-mă așa cum știi tu, și el îi vedea cu buricele degetelor fiecare vertebră, îi privea cu dosul palmei coastele ieșite prin piele, pe urmă îi strângea în mână un sân, cealaltă i se strecura printre pulpe în sus, ah, începea Ada să strige, cu coatele zdrelite pe perii covorului aspru, și el nu se mai mișca aproape deloc, doar fundul ei îl lovea, vecinii începeau să bată în țevi, ah, nu mai rezista și se prăbușea peste ea, o mușca prin șuvițele de păr, dinții i se înfigeau în ceafă, o strivea, rămânea o vreme nemișcat, iar Ada își răsucea mâna stângă la spate, doar stânga, și îl strângea, își auzeau respirația obosită și o picătură de transpirație de pe fruntea lui îi aluneca printre fese.

Din fericire, Ioana plecase agitată și uitase să-și ia cheia la ea, așa că, atunci când s-a întors, a trebuit să bată la ușă, iar Claudia și-a ridicat repede colanții din vine, înainte să îi deschidă, pe de o parte speriată, pe de alta enervată, fiindcă nu apucase să termine și degeaba era de ceva vreme în patul lui Bogdan, călare pe gura lui, în genunchi. Pe Ada o făcuse deja să dispară și, de fapt, și Bogdan dispăruse, deși nu chiar de tot, din când în când mai apărea și el, dar în cea mai mare parte a timpului era Alex, care venea uneori prin cămin, pe la Tudor, și care câteodată își aducea și chitara, se băga la „buzunar”, în spațiul gol de la mijlocul coridorului, și cânta pentru toată lumea de pe palier piese de la Nirvana, Vama Veche, de la cenaclul Flacăra, de pe vremuri, și, mai rar, dar fără să-i iasă la fel de bine, de la Radiohead.

(va urma)