Flash fiction stories Nr. 189

Flash fiction stories – februarie 2021 (I)




Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Monolog în oglindă, cu Sonia
Alexandra Sonu

Îmi fac iar o cafea, să îmi treacă suferința, probabil nu există, cel puțin pentru mine, imagine a tristeții mai grăitoare ca cineva care stă la masa din bucătărie și fumează bând cafea.

Sunt un tablou al dezolării.

O dezolare cuminte, calmă, de nici nu mai ai chef sa faci ceva în legătură cu ea, că ar fi degeaba, a venit și a plecat de atâtea ori că am pus încă de data trecută semnul cu închis pe mine, de câte ori o mai veni sau o mai pleca e de-acum irelevant, nici eu nu mai știu când m-am băgat în reparații ultima oară –

– Știu oricum că înainte eram bine-bine, îi zic Soniei, care se uita la mine cu o mutră pe care o văd constant de un an jumate de când îi vorbesc de subiectul ăsta, probabil că și chestia asta i-am mai zis-o de n ori, că eram bine-bine înainte sa apară el, dar nu țin minte ce însemna acest bine-bine de fapt, cum adică eram bine-bine, când eu toata viața am fost bosumflată dintr-un motiv sau altul, e normal sa fii bosumflat într-o lume ca asta, dar dacă ești bosumflat din dragoste e grav. Continui:

– Știi că bunică-mea îmi citea în cafea când eram mică, ne prosteam si noi, că-mi plăcea să stau cu ea când bea cafea și fuma cu vecina de la 5, stăteam printre ele, voiam și eu să fumez, dar na, cafea îmi mai dădeau câte o gură mică, ca să nu fac urât, dar mai mult nu, în fine, și bunică-mea îmi tot zicea că atunci când sunt eu la masă îi tot apare în zaț silueta unei femei sau uneori chiar mai multe femei îi apăreau, i se schimba ei puțin privirea când îmi spunea asta, eu nu înțelegeam pe-atunci dar nici nu am crezut vreodată în chestii de genul, dar mi-a venit de curând în minte și am zis hai mă, să văd și eu ce înseamnă asta… Ei, și mă bag repede pe net și fii atentă… Cică dacă e o femeie poate însemna o dragoste pătimașă dar dacă sunt mai multe o să suferi de o trădare.

Mă opresc brusc, fără aer. Dar continui:

– Nu cred eu în astea dar iote ale dracu’ că se potrivesc, nu?

Sonia își mai aprinde o țigară și continuă să mă privească, eu știu ce gândește, nici măcar nu știu de ce îi tot zic ei chestiile astea, se uită la mine cu ochii ăia tâmpi, se joacă cu verigheta, eu n-aș face niciodată așa ceva, își spune, o văd, aproape că pot să o și aud, o invidiez că ei nu i s-a căscat pământul sub picioare în momentul în care era bine-bine în viața ei, ea poate sta țeapănă pe scaunul meu, judecându-mă în timp ce-mi bea cafeaua și-mi fumează țigările. Mi-aș pune un lacăt la gură dacă aș putea, ca măcar să nu mai dau din casă atâta, să schimb subiectul de parcă brusc aș deveni prea ocupată și pentru el și pentru ea, ai terminat cafeaua? pune-o în chiuvetă că o spăl eu, mersi că ai venit, dar în schimb eu îi dau bice, așa fac mereu, niciodată nu știu când sa mă opresc.

– De ce crezi că se uita, săraca, așa, la mine? Nu cred eu că voia să prevadă o tragedie ca asta, ei, tragedie, zic și eu, că există alte tragedii mai mari, normal, dar pentru mine acum…

Regret deja că nu am tăcut, mereu fac așa si mereu jur că o să-mi pun un filtru între gânduri și gură, cum au mașinile de cafea, nimeni nu-și mai dorește caimacul, lasă tragediile să rămână prinse între colțurile de hârtie ale sitei și după aruncă-le la coș fără să te uiți la ele. Așa n-aș mai cobi și n-aș mai atrage dezastrul după mine, când pronunț cuvântul ăsta, dezastru, îmi vine în minte momentul de acum 3 luni când la cursul de pictură ni s-a zis să ne exprimăm liber și eu am ridicat pensula și am început să pictez o spirală neagră pornind din centrul planșei și am tot rotit de ea până când mi-am dat seama că nu mai aveam spațiu și linia mi s-a închis în ea însăși. Nici nu m-am mai dus a doua oară, am zis că poate mă apuc de scris, iau spirala de la capăt si o descolăcesc în cuvinte până mă vindec, dar eu n-am ce pune pe hârtie, ar trece săgeți prin ea și m-ar sufoca iar furia ca atunci când de supărare l-am făcut mincinos și mi-a aruncat drept în față ‘Tu vorbești?’.

Sonia își aprinde iar o țigară. O imit, mi-aprind și eu una. Continuă să se uite la mine impasibilă cum vorbesc de un subiect care, știu, s-a încheiat de mult, de la sine. Își privește mâinile, sunt puțin roșii, nu poartă niciodată mănuși, nu pricep de ce, sunt – 5 grade afară, mă uit și eu la mâinile mele, nici ale mele nu arată mai bine, la mine e pe fond nervos, am o cicatrice, de la o arsură, care se face roșie când mă supăr. Acum e așa de vreo 2 săptămâni, de când aștept, nici eu nu mai știu ce. Nu mai am chef să vorbesc, mă mir, am obosit și mi s-au cam înroșit ochii, trag de sprâncene în sus să nu mi se mânjească tușul dacă încep iar să lăcrimez. Mă prefac cochetă si trag din țigară, în același timp cu Sonia. Zâmbesc și zic încet, ca pentru mine, nu mai vine, așa-i, din oglindă, Sonia repetă după mine, ca un ecou, că nu mai vine.

Revelație
Adela Vlad

Tocmai mi-am vărsat un pahar de cola pe tastatură. Nu știu dacă am stricat-o sau nu, n-am apucat să mă îngrijorez prea tare , pentru că instantaneu, prin cine știe ce coridor al timpului, am ajuns înapoi cu vreo cinsprezece ani, când am vărsat o  sticlă de Kinley pe cursurile tale scrise de mână, făcând să plutească cerneala violetă pe foile albe de hârtie, era ca și cum cineva încropise o acuarelă, contemplam tabloul și nu știam ce să fac, și-atunci te-ai răstit la mine, te-ai repezit la teancul de foi ca un copil ce trebuia salvat din flăcări, în timp ce eu rămăsesem fără reacție, atunci ca și acum, ce divizare arbitrară a timpului au înfăptuit oamenii,auzi, atunci și acum, când timpul e circular, cum bine am citit eu într-o carte, și, împreună , am reuși să găsim o breșă în fluidul temporal și să ne-ntoarcem în căminul A2, camera 10, nici măcar n-am sta mult, doar până s-ar usca foile, cât să vedem dacă se mai distinge ce scrie pe ele. Nimeni nu s-ar prinde c-am lipsit, timpul e o convenție, știm asta, iar eu aș vrea să glisăm  pe axa lui până la momentul în care ne-am intersectat. Vrei?

Fumatul și scrisul
Florin Oncescu

Practică lectura de seară sistematică şi amăgeala de a fi scriitor din anii de studenţie. Tot cam atunci s-a apucat de fumat pipă. Prindea rar câte-un pachet de tutun de pipă, cel mai adesea folosea tutun scos din ţigările Carpaţi. La 30 de ani, adică în 1990, a înteţit ritmul şi la scris, şi la fumat pipă, simţea nevoia să se descătuşeze, într-un fel ori în altul, dacă tot scăpase de comunism.

Era inginer, aşa că timpul lui de lectură şi încercări de scris era mai mereu seara. Tot seara era şi timpul de fumat pipă. A ajuns să privească pipa ca pe o unealtă indispensabilă oricărui scriitor, alături de maşina de scris pe care tocmai și-o procurase. Citea în franceză romane din seria Maigret tocmai pentru că Simenon era un legendar fumător de pipă. Treptat, a căpătat o variantă particulară a instinctului lui Pavlov. Cum se aşeza la masa de lectură şi scris, cum trebuia să-și aprindă pipa. Iar fumatul de pipă fără lectură ori scris nu îl interesa deloc.

În 1992-93, pentru un an, a fost bursier în Franţa, iar în 1995 a plecat în Canada. Cu familia. Aceste aventuri geografice l-au adus în situaţia de a avea acces neîntrerupt la tutun de bună calitate, la pipe variate, la instrumente de curăţire a lor şi la filtre în cantitate îndestulătoare, nu ca în România, unde pe post de filtru folosise mai mult vată.

La Montreal, iernile sunt aspre şi lungi. Fumatul în casă în lunile de iarnă, şase la număr, e problematic. Scotea pipa la vedere şi se transforma în scriitor doar după retragerea nevestei şi a fiului în dormitoare. Geamul întredeschis de la bucătăria integrată salonului asigura circulaţia aerului. Dădea gata vreo trei încărcături de pipă în trei ore. Se ducea la culcare, lângă nevastă, cu picioarele îngheţate.

În timpul întregului an 2011 a lucrat în Statele Unite, la Dallas. Pentru a doua oară. Aceeași companie de lângă Love Field Airport, același complex motelier aflat la 10 minute de condus de job. Un mini-apartament ieftin, fără obligația unui contract pe-un an, cu TV, internet și electricitate incluse în chirie. Vecinii: faună pestriță. Descinderi ale poliției: săptămânal. La fel ca prima oară, era singur în Dallas și navetist, cu un zbor la Montreal o dată la 3 săptămâni, așa că mergea.

Apartamentul lui era la ultimul etaj. A făcut ceva eforturi ca sa-l obţină. Când l-a luat în primire, la început de ianuarie, era fumător de pipă înrăit, adică avea nevoie de-o fereastră care să poată fi lăsată deschisă fără riscul de a se trezi cu vreun vizitator nepoftit. Apartamentele nesituate pe colț aveau numai ferestre care dădeau spre coridorul etajului.

În serile de iarnă, când se așeza la masă, în fața laptopului, și își aprindea pipa, privea spre fereastra larg deschisă și, cu gândul la gerul criminal de la Montreal, își zicea: “Comme je suis bien ici!” Fuma până la patru încărcături de pipă pe seară! Nu îl lua somnul până la ora 1, iar la 7 și jumătate, când suna ceasul, era ca nou! Însă pe la începutul verii începuseră să-i amorțească picioarele și să simtă dureri în spate ca după un pumn primit de la un glumeț idiot.

I-a făcut o vizită doctorului de familie de la Montreal, un român. Doctorul i-a verificat circulaţia la picioare şi s-a minunat. I se părea că pacientul n-are deloc. A chemat-o în încăpere și pe fata lui, care-i era asistentă. S-au minunat împreună. Doctorul i-a recomandat să-și facă ecografie Doppler la ambele picioare. Și-a făcut în concediu, la o clinică particulară de la Constanţa. L-a costat puţin, a mers repede, iar rezultatul l-a umplut de bucurie, spunea că n-avea nimic în neregulă la picioare.

Întors la Dallas, după încă o săptămână de fumat și de scris-citit, amorțeala picioarelor și durerile din spate i-au revenit în forță. După încă o săptămână de griji și numai o pipă pe seară, s-a lăsat de fumat.

Au trecut nouă ani de-atunci. Zilele trecute, în locuința de la Montreal, a dat peste sertarul cu uneltele lui de fumat. Patru pipe, din care două parțial sparte, stoc generos de tutun, mult prea uscat, probabil, stoc de filtre și perii, două futacuri. A adulmecat tutunul, a ținut în palmă o pipă, a stat nemișcat vreo trei minute, înainte de a turna tot conținutul sertarului într-o pungă și a duce punga la ghena de pe palier.

Nu prea-i place să dea sfaturi, experiența celui care le dă nu se potrivește niciodată perfect cu a celui care le primește, uneori se potrivește atât de puțin încât sfaturile sunt nu numai inutile, dar pică rău. Pe acesta l-ar da, totuși, dar fără adresant. “Există trucuri de a te lăsa de ceva fără prea mare chin. Dacă ești fumător de pipă, seara, cum am fost eu pentru mai bine de 25 de ani, îți schimbi programul de somn de la, să zicem, 1 am -7:30 am la 10 pm – 4:30 am (cazul meu). Ce făceai seara târziu, să zicem lectură și scris (tot cazul meu), încerci să faci dimineața devreme. După 3 luni te întorci la orele tale preferate de somn și, înaintea lor, la orele tale preferate de lectură și scris, fără să te mai chinuie pofta de tutun. La scris nu vei mai fi niciodată ce-ai fost, dar cine spune că există vreun cititor pentru care să merite să mori? Și dacă scrii puțin mai prost, câți observă?”

Ninsoare roz
Ciprian Popescu

Un tînăr scriitor își luă inima-n dinți și se duse la un Maestru, cunoscut în breaslă atît pentru forța jetului său de cerneală, cît și pentru pana sa măiastră.

Sună timid la ușă.

Îi deschise Maestrul în pijamale Gucci, cu părul vîlvoi și neobișnuit de vioi.

– Maestre, dacă-mi permiteți să vă răpesc două minute din timpul dvs. prețios. V-am dat Add friend pe Fb, dar cred c-ați atins limita de 5000 sau poate nu mă mai cunoașteți. Mi-ați semnat o carte acum zece ani. Am citit-o. Fiecare cuvînt de-acolo a fost o încîntare, l-am sorbit…

– Man, parcă te știu de undeva. Te afli într-un sertar intim al memoriei…

– Serios?

– … pe care-l deschid doar cînd scriu despre ratare, hahaha, Ratare cu R mare.

– Amuzant. Mă gîndeam că nu vă mai amintiți discuția de la librăria de pe strada Bernard.

– Glumesc, tinere, știi, eu nu mai scriu. Dar, te rog, poftește înăuntru.

– Cum te numești?

– Cyprien Popescu.

– Mda, un nume foarte comun ca și fața. Mie spune-mi Lil’ Punk.

Holul mic dădea într-un dormitor plin cu scule de muzică – un mixer vechi, două Korg Volcas, un drum machine Drumbrute Impact și un synth Microfreak.

Pe perete, un poster cu Tekashi 6ix9ine, despre care Cyprien tocmai citise pe TMZ că era acuzat de gangsterism. Îl așteptau ani grei de pîrnaie pe starul rap. Încăperea părea desprinsă dintr-un vis urît – pe jos bucăți pătrățoase de cauciuc negru cu gantere de zece livre, cofraje de ouă pe pereți, vată roz lipită pe tavan, o cruce imensă deasupra patului Ikea și un candelabru auriu.

– Maestre, scuzați-mi îndrăzneala? Ce s-a întîmplat cu biblioteca despre care v-am auzit vorbind la emisiunea „Perfecționiștii”? Ce e cu decorul suprarealist?

– Lean with me, bagă un sprite and hang on tight. Get it? – „sprite”, „tight”. Lean, bro.

– O rimă? Să înțeleg că renunțati la versul liber?

– Offf, nu înțelegi nimic. Vreau s-o rup cu trecutul bukowskian și rock’n roll, să dispară anii grei d’alcool, s-o iau în galop către viitorul pur și gol.

– Viitorul pur și gol! Colosal. Simt că-mi scapă ceva mare. Ajutați-mă să înțeleg.

– Mă reinventez, bro. Am 57 de ani. Recitesc tot ce-am scris. Fără valoare. Norocul meu a fost că cei din generația mea erau mult mai slabi. Nu vorbeau nici o limbă străină, nici măcar limba lor. Mereu încercau să se racordeze la cîte un curent, căutau ca niște găini fără cap o direcție. Ar fi făcut orice doar să fie menționați în presa literară și pe bloguri. Mi-a ieșit cumva delirul. Sincer îți spun, sînt un impostor, dar m-am și distrat.

– Nu se poate. Pare ușor iresponsabil ce-mi spuneți. Sînteți inventatorul delirismului în literatură. L-ați teoretizat.

– Renunță, Popescu. E stupid ce încerci. Uite la trapperii ăștia – în doi ani de piese în Soundcloud le-au luat fața tuturor. Kanye, Cardi B, veteranii pierd teren. Lumea s-a schimbat. Așa e și cu scrisul.

Maestrul porni laptopul și deschise o sesiune în Ableton Live. Se-auzi un beat energic, între hip-hop, dance și dub, repetitiv, agresiv, cumva adictiv. Maestrul luă microfonul și dădu drumul la un flow bizar: „Mykki Blanco/ căra-n cîrcă un frigider d’la Flanco/ se gîndea la ziua de mîine/ s’dea mîncare la pește/ mîncare la cîine”.

– Maestre, ați înnebunit!, șopti Cyprien și se îndepărtă spre ieșire.

Maestrul părea că nu-l mai aude. Bucăți mici de vată roz se desprindeau din tavan.

Sumar Literomania nr. 189

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.