Despre frică și instalarea ei

De la începutul anului trecut, de când pandemia de coronavirus a cuprins (și a îngrozit) lumea, s-a vorbit foarte mult nu doar despre boli grave, epidemii din trecut (de la cele de ciumă și până la cea de gripă spaniolă, de acum un veac) și amenințarea pe care acestea o reprezintă la adresa unei umanități niciodată pregătite pentru astfel de provocări, ci și – chiar dacă e drept că mai rar!… – despre teama omului în fața unor asemenea realități ce par a apropia viața cotidiană de atmosfera distopiilor celebre ale secolului trecut, de pildă de universul ficțional din „1984” de Orwell, sau din „Minunata lume nouă” de Huxley. Numai că spaimele oamenilor obișnuiți confruntați cu situații neobișnuite nu sunt apanajul exclusiv al literaturii înaintașilor, suficiente exemple putând fi găsite și în zilele noastre.

Iată, în sensul acesta, ce scria Yvette Centeno, recenzând un roman apărut acum câțiva ani: „Nu am mai avut o asemenea experiență a lecturii de când am citit «Procesul» lui Kafka”; iar Isabel Lucas nota, pentru „Público”, despre același text: „Laconic și nemilos, stilul cărții este îndrăzneț și eficace. Parcurgând paginile romanului, cititorul intră în spirala construită de autor peste actualitate, simțindu-se, alături de personaje, victimă”. Autorul este Rui Zink, iar romanul atât de bine primit de critica literară se numește „Instalarea fricii” („A Instalação do Medo”) și a apărut în anul 2012.

Ce a determinat, însă, aprecieri așa de elogioase la adresa unei cărți de nici două sute de pagini? Evident, pe de o parte, faima mondială a scriitorului portughez, care, mai cu seamă după publicarea romanului său intitulat „Cititorul din peșteră”, în anul 2006 (urmat de „Așteptarea”/„A Espera” – 2007 și „Destinația turistică”/„O Destino turístico” – 2008), a devenit unul dintre răsfățații criticii literare și ai publicului din lumea întreagă. Iar pe de altă parte, tematica pe care o abordează și, deopotrivă, extraodinara artă cu care reușește să rezolve o serie de probleme extrem de complicate – din punct de vedere estetic și etic.

Totul începe brusc, iar cititorul se pomenește, dintr-odată, in medias res, aproape prizonier al unui text care îl prinde de la primele paragrafe, asemenea unui vârtej de semnificații și de aluzii (livrești și nu numai). Astfel, la ușa apartamentului unei tinere femei sună doi bărbați, unul cu aspect îngrijit, purtând servietă și gata de vorbă, iar celălalt îmbrăcat în haine de lucru și având și o cutie cu scule. Abia are femeia timp să-și ascundă, speriată de insistența celor doi, copilul în baie, recomandându-i să tacă și să stea liniștit, că bărbații o și informează că au venit, urmând îndeaproape hotărârile guvernului, nici mai mult, nici mai puțin, decât să instaleze frica! Încă și mai uluitor este că instalarea fricii trebuie să aibă loc cât se poate de repede, în termen de o sută douăzeci de zile, iar toate locuințele trebuie să se supună acestei decizii. Mai mult decât atât, pe lângă partea materială a demersului de instalare a fricii, există și o altă dimensiune, constând în efortul de definire a ei, aceasta având nenumărate forme de manifestare (dar și implicații!), accentuate de caracteristicile lumii contemporane și de cele ale existenței ființei umane captive într-o societate ce tinde să uniformizeze și, adesea, să anonimizeze, anulând orice diferență specifică.

Vie, alertă, neobișnuită, fascinantă, cartea lui Rui Zink nu poate fi lăsată din mână, spunând multe despre modurile diverse și insidioase în care oamenii pot fi manevrați și conduși spre țeluri pe care nu și le doresc sau determinați să accepte soluții și decizii străine de esența vieții lor.

Toate acestea sunt spuse ori sugerate prin intermediul unuia dintre cei doi zeloși instalatori, care are rolul de a verbaliza tot ceea ce tovarășul său va încerca să pună în practică. Limbajul utilizat de personaj e un amestec fascinant de informații aparent exacte și de structuri specifice propagandei, iar femeia în casa căreia se petrec toate astea nu reușește (nu are cum…) să intervină, căci are de-a dreptul senzația unui vis urât din care nu se poate trezi, al unei stări de halucinație, mai ales pentru că e îngrijorată pentru siguranța copilului ei ascuns, dar și pentru a ei înseși, cu atât mai mult cu cât logoreea și acțiunile concrete din apartamentul său ale celor doi sunt caracterizate de o stranie ambiguitate și de amenințări voalate, de o abia stăpânită violență, având darul de a-i induce un teribil sentiment de neîncredere în sine, apoi de teamă (inițial difuză, apoi tot mai evidentă), pe care pare, pe moment, incapabilă să o stăpânească. Și ce înseamnă frica, despre care i se spune că e obligatoriu să fie instalată? E ceva ce e în tot și în toate, de la primele spaime ale copiilor la marile temeri ale oamenilor dintotdeauna și de pretutindeni: de boală, de foamete, de războaie ori de amenințarea teroristă, e frica universală de necunoscut ori de necunoscuți – receptați drept străini sau dușmani –, frica de viitor, frica de amintirile neplăcute, dar și frica cea mai mare și mai profundă a fiecărei ființe umane: de sine.

Este evident, încă din acest punct, că romanul lui Rui Zink îmbracă forma unei neașteptate alegorii, textul putând fi citit (a și fost, de altfel!) asemenea unei amare fabule politice, punând în discuție sistemul social al prezentului, dar și numeroase dintre falsele valori ale liberalismului sălbatic care a dominat, suficient de multă vreme, mare parte a lumii occidentale și, în egală măsură, asemenea unei parabole complexe a condiției umane tragice, care poate fi pusă alături de cele mai bune pagini ale lui Kafka, Orwell sau Huxley. Numai că, într-o spectaculoasă răsturnare de situație, lucrurile nu vor evolua, în romanul lui Rui Zink așa cum, poate, cititorul oarecum resemnat al zilelor noastre (și, oricum, obișnuit cu atâtea distopii și cu atâtea evenimente distopice ale contemporaneității…) s-ar aștepta. Ci dimpotrivă, căci, așa cum se petrece doar în dramaturgia de suspans, are loc un uluitor schimb de roluri și de poziții, în care urmăritul va deveni urmăritor, iar victima se va transforma în călău.

Citește și Fawzia Zouari – povești și taine

Vie, alertă, neobișnuită, fascinantă, cartea lui Rui Zink nu poate fi efectiv lăsată din mână, spunând mult și multe despre modurile diverse și insidioase în care oamenii pot fi manevrați și conduși spre țeluri pe care nu și le doresc sau determinați să accepte soluții și decizii străine de esența vieții lor și pe care, ulterior, nu le vor mai putea deloc controla. Căci, pentru a putea fi instalată în societate, frica trebuie să devină interioară, să coaguleze toate nemulțumirile și neîncrederile latente ale sufletului omenesc, iar apoi să fie resimțită drept unicul etalon și singura constantă a fiecărui individ în parte și a lumii sale. Pentru a expune toate acestea în doar câteva zeci de pagini, scriitorul portughez se folosește de un adevărat mozaic de citate, de articole de presă, de declarații ale economiștilor, politicienilor, specialiștilor de tot felul – cu unicul scop de a convinge oamenii, iar apoi de a-i domina, de a-i supune și, finalmente, de a-i controla total. Căci inducerea fricii în rândul populației nepregătite pentru un astfel de demers e cheia pentru a deține controlul total asupra unei întregi societăți, iar prin extensie, asupra întregii umanități.

Venind la doar câțiva ani după criza economică a anilor 2008-2009, „Instalarea fricii” a fost citit, mai cu seamă în Portugalia, drept un veritabil roman-manifest, un text prin excelență politic, o satiră neiertătoare la adresa celor care nu au fost în stare să evite suferințele cu care s-a confruntat statul iberic în perioada respectivă. Numai că Rui Zink depășește cu ușurință aceste condiționări stricte și se adresează unui public mult mai larg – de aici și imensul succes al cărții –, știind cum să se joace cu cuvintele, cu limbajul, cu experiența anterioară de lectură a cititorilor săi, transformându-și textul (și) într-un extraordinar joc livresc, însă unul aparte în peisajul cultural al zilelor noastre, un joc, altfel spus, în care literatura nu mai e privită deloc ca divertisment facil, ci dobândește un veritabil rol social și, pe alocuri, chiar politic. Totul e cu atât mai bine pus la punct din punct de vedere al realizării artistice cu cât Rui Zink construiește mare parte a romanului asemenea unei piese de teatru (nu trebuie să uităm activitatea de dramaturg a autorului!…), un soi de work in progress ce cucerește cititorul de la bun început. Cartea e o mică bijuterie, beneficiind de o intrigă excelentă, de suspans perfect dozat și de răsturnări spectaculoase de situație și de un final care îi va convinge până și pe cei mai cârcotași cititori… „Instalarea fricii” este, privită din această perspectivă, și o doctorie amară, dar foarte necesară, administrată de Rui Zink societății contemporane, o lucidă punere în gardă și o profundă meditație vizând toate marile preocupări ale oamenilor zilelor noastre.

Rui Zink, „Instalarea fricii”, traducere de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas Fiction, 2018