Despre pierderi și singurătate

Apariţia unei cărţi despre viaţa oamenilor sub un regim totalitar tinde să fie privită, dacă nu chiar cu neîncredere făţişă, atunci măcar cu o oarecare reticenţă, determinată, fără îndoială, nu doar de numeroasele scrieri de acest gen publicate în cele mai diverse spaţii culturale mai ales din ultimele decenii, ci şi de o convingere a cititorilor şi a criticii, convingere care nici nu mai e nevoie să fie mărturisită ca atare, referitoare la aproape sigura contaminare a unei astfel de creaţii cu eternele complicaţii ale unei mai mult sau mai puţin evidente „politici corecte” – de dreapta sau de stânga, amănuntul acesta fiind, în contextul de faţă, prea puţin important. Cu toate astea, există şi excepţii, de natură să convingă chiar şi pe cei mai sceptici cititori că o astfel de temă este pe deplin viabilă din punct de vedere estetic. Mai ales în epoca pe care o trăim.

Desigur, când lucrul acesta este demonstrat prin intermediul unei cărţi de debut, lucrurile devin, o dată în plus, uimitoare. Iar la o lectură atentă, romanul „Septembrie în Shīrāz”, publicat în anul 2007 de Dalia Sofer, se dovedeşte a fi, în primul rând, nu o carte despre dictatură şi cu atât mai puţin o creaţie care să încerce să legitimeze o anumită orientare politică sau ideologică, ci mai cu seamă una despre înstrăinare şi tristeţe, despre pierderi şi regăsiri. Adică, nimic altceva, în fond, decât o carte despre condiţia umană contemporană, despre singurătate şi, oricât de perimat ar putea să pară, despre posibilitatea de salvare prin dragoste. Şi, desigur, despre suferinţă – mai cu seamă dacă avem în vedere perioada pe care alege s-o descrie, ca şi lumea în mijlocul căreia sunt plasate toate acţiunile în care sunt implicate personajele.

„Septembrie în Shīrāz”, înţelegem acest lucru încă din titlu, tratează o serie de întâmplări din viaţa unei familii din Iran. Până aici, nimic ieşit din comun. Dar cartea nu este nicidecum un roman de familie şi cu atât mai puţin unul exotic, cu toate că locul însuşi unde se petrece totul poate să ne facă, în primul moment, să ne gândim şi la aşa ceva. Reprezentând excelentul debut al tinerei autoare, romanul acesta este dovada incontestabilă nu doar a talentului Daliei Sofer, ci şi a perfectei stăpâniri, din partea sa, a procedeelor în stare să ne convingă de capacitatea sa de a trata o astfel de temă. Căci „Septembrie în Shīrāz” plasează, de la bun început totul sub semnul violenţei, al arbitrarului, al fricii şi al haosului instaurat în Iran (mai ales la Teheran) după izbucnirea Revoluţiei Islamice. Acţiunea are în vedere situaţia în care se găseşte familia Amin începând din ziua în care Isaac, evreu de origine, tată şi soţ, este arestat în micul său birou de la atelierul de bijuterii pe care îl deţinea. Desigur, momentul arestării elegantului neguţător de pietre preţioase trimite în mod clar la „Procesul” lui Kafka, dar asta nu face ca tensiunea acestui episod să scadă şi nici să cadă în livresc sau, cu atât mai puţin, în derizoriu. Ci, poate, doar să demonstreze că astfel de întâmplări tind să depăşească cu mult, la sfârşitul secolului XX, cadrul bine determinat al mai vechiului roman parabolic şi simbolic.

Scrise la persoana a treia, mai ales la timpul prezent, firele narative ce compun romanul Daliei Sofer urmăresc viaţa fiecărui membru al familiei Amin de-a lungul unui an, probabil cel mai greu din întreaga lor existenţă, evenimentele întinzându-se din septembrie 1981 până în septembrie 1982. Astfel că, după ce Isaac Amin, al cărui trecut este „pătat” în ochii reprezentanţilor mai mult decât extrem de zeloşi ai Gărzilor Revoluţionare din cauza că vânduse, cândva, câteva bijuterii unor persoane din vechea aristocraţie iraniană, este arestat (într-o scenă care, dincolo de notele kafkiene evidente, trimite şi la universul distopic al prozei lui George Orwell) în prim-planul cărţii vor ajunge, pe rând, membrii familiei sale, cartea de faţă nereducându-se nicidecum la simplul statut de poveste a vieţii unui prizonier. Începând cu Farnaz, soţia sa, cea care se implică în disperate planuri de eliberare a soţului, şi ajungând la cei doi copii ai familiei Amin, Parviz, plecat de curând la New York pentru a studia arhitectura, şi Shirin, fetiţa de doar nouă ani, silită să înţeleagă, cu mult înainte de vreme, că viaţa este mult mai complicată şi infinit mai crudă decât lumea poveştilor. În acest fel, romanul te prinde, ca cititor, încă din primele capitole – şi pe de-a-ntregul. Mai ales prin întrebările, extrem de simple, în fond, pe care cititorul nu poate să nu şi le pună: ce se va întâmpla cu Isaac Amin într-o închisoare atât de dură, coordonată de nişte fiinţe care n-au făcut altceva decât să înlocuiască, prea rapid, coroanele cu turbanele şi să decidă că, într-un astfel de loc timpul n-are nici cea mai mică importanţă? Oare îi va fi dat să piară în faţa plutonului de execuţie, va muri ca din întâmplare, sau va rămâne încarcerat ani de zile? Dar, în egală măsură, numeroase întrebări apar cu privire la Farnaz şi la încercările disperate ale acesteia de a-şi salva soţul: îl va găsi, va reuşi să păcălească vigilenţa Gărzilor Revoluţionare, va reuşi să-şi continue viaţa – iar, dacă nu, ce consecinţe ar putea avea acest lucru? În acest context, situaţia micuţei Shirin devine cu atât mai bine conturată – dar şi mai impresionantă, fetiţa fiind prinsă mereu între perspective fundamental diferite, pe care are impresia, nu o dată, că nu e capabilă să le pună în acord, silită fiind să constate, prea de timpuriu că „absenţa e verişoara morţii. Într-o zi ceva e aici, a doua zi nu mai e.”

Practic, în acest fel, aproape pe nesimţite, „Septembrie în Shīrāz” reuşeşte să abordeze probleme extrem de delicate – care, de astă dată, nu mai ţin de condiţionările determinate de cursul istoriei exterioare, ci au în vedere mai cu seamă istoria profundă şi intimă a iubirii şi înstrăinării soţilor Amin de-a lungul celor mai bine de douăzeci de ani pe care i-au petrecut împreună. Căci, înainte de neaşteptata arestare a lui Isaac, cei doi se înstrăinaseră în asemenea măsură, încât căsnicia lor nu însemna mai mult decât o lungă singurătate şi tăcere în doi, făcându-i să înţeleagă că mariajul, început cu dragoste, o dragoste ce părea, atunci, infinită, n-a făcut altceva decât să-i transforme, încetul cu încetul, în nişte oameni în care nu se mai recunoşteau şi să-i facă aşa cum niciodată nu visaseră că ar putea să devină. Pe de altă parte, la tot pasul, protagoniştii acestei cărţi trebuie să-şi clarifice poziţia faţă de religie, fapt pe care Isaac nu-l considerase niciodată esenţial, căci pentru el, a fi evreu în Teheran nu însemnase, înainte de arestare, prea mult. Dar acelaşi fapt va ajunge să reprezinte, la un moment dat, principala preocupare a fiului său, Parviz, aflat singur la New York, suferind de pe urma problemelor cu care familia sa se confruntă, dar şi din cauza incapacităţii sale de a adopta o poziţie clară din punct de vedere religios faţă de tânăra făcând parte dintr-o familie de evrei hasidici de care se îndrăgosteşte. Iar Shirin, prinsă în mijlocul tuturor acestor întâmplări, devine din ce în ce mai conştientă nu doar că lucrurile şi oamenii nu sunt niciodată aşa cum par a fi, ci mai ales – şi cu atât mai dureros pentru ea – că, în mijlocul unei astfel de lumi, ea însăşi e silită mereu să pară a fi altfel decât este, să acţioneze mereu altfel decât gândeşte, să simtă întotdeauna altfel decât spune, ajungând, practic, să-şi piardă toţi prietenii, singura ei apropiată devenind Leila, fiica celui mai crud reprezentant al Gărzilor Revoluţionare.

Autoarea demonstrează, astfel, că are nu doar curajul, ci mai cu seamă capacitatea de a ne spune că, în fond, viaţa, în ceea ce are mai profund şi mai important, nu se bazează doar pe valabilitatea marilor idei şi a idealurilor măreţe, ci, nu o dată, pe lucrurile cele mai simple, pe fragmentele mărunte şi aparent insignifiante din trecut pe care oamenii ştiu întotdeauna cum să le salveze de la uitare, sau, alteori, pe obiectele în care amintirile reuşesc mereu să trăiască. Căci Farnaz simte aceeaşi fascinaţie pentru obiectele care o leagă de trecut şi-i amintesc, într-o manieră oarecum proustiană, de clipele când era convinsă că fericirea e nu numai posibilă, ci şi eternă: un ceainic, câteva bijuterii, un covor, o tapiserie, privite, toate, cu căldură, chiar şi în cele mai grele circumstanţe, descoperindu-li-se parcă sufletul, cel care, poate, salvează, uneori, sufletele oamenilor de la înstrăinarea definitivă. Desigur, modul de prezentare al unor astfel de episoade trimite cu claritate la atitudinea lui Henry James şi, fără îndoială, nu e nicidecum străin nici de metoda realismului psihologic al autorului „Ambsadorilor”, dar asta nu scade meritele artistice ale Daliei Sofer şi nici emoţia pe care asemenea momente reuşesc să o transmită cititorului, dovedind că emoţia nu e ceva perimat în literatură – nici chiar în creaţiile începutului noului mileniu. Iar dacă, pe alocuri şi în unele secvenţe narative, personajele sau argumentele lor par a fi oarecum naive, trebuie să recunoaştem că superficiale nu devin niciodată, iar naivitatea – dacă şi câtă este – nu-i împiedică pe protagonişti de a fi convingători, şi autentici.

Dalia Sofer stăpâneşte foarte bine tehnicile pe care alege să le utilizeze în acest roman, uimind, uneori, tocmai prin aparenta şi deconcertanta simplitate cu care scrie despre nedreptate, pierderi, inocenţă şi loialitate. De aici, poate, neaşteptata profunzime pe care „Septembrie în Shīrāz” o dobândeşte în multe din paginile sale. Şi tot de aici delicateţea – dar şi forţa epică – cu care o autoare debutantă reuşeşte să trateze probleme grave ale lumii în care trăim, dar şi să sugereze, fără a căuta soluţii de happy end facil că, uneori, suferinţa poate fi învinsă. Nu recurgând la formule tip „abracadabra”, în care nici măcar Shirin nu mai poate să creadă, căci, într-o lume atât de plină de violenţă, poveştile nu mai au nici o putere. Ci, poate, având credinţa că, măcar uneori, singurătatea şi tăcerile în doi pot fi depăşite. Chiar şi în Iran.

Dalia Sofer, „Septembrie în Shīrāz”, traducere de Ioana Văcărescu, Editura Corint Fiction, Bucureşti, 2023