„Sunt lucruri simple în jurul nostru care îmi/ fac inima origami. Anarhie emoţională, cutremure insesizabile, frumuseţea naturii/ destrămându-se prin propriile forţe, orașe prin care se circulă mai/ greu ca în sângele meu și tot aerul ăsta cu care nu am știut niciodată prea bine ce să fac.” Versuri din acestea m-au atras la poezia Anastasiei Gavrilovici. O tristețe spusă ca un lucru cotidian sau care răsare din cotidian. În fața versurilor care îmi plac aproape că devin mut.
„Aici, la noi, poţi/ fi singur pentru tot restul vieţii.” Iarăși: ca o reclamă pe care o poți vedea la Pro TV sau aiurea, cînd filmul este oprit pentru publicitate. Și o artă mînuită foarte sigur, cu fraze aparent terne, care dintr-odată încep să pîlpîie.
Nu poți ieși dintr-o asemenea poezie. În jurul tău se țese un oraș, în tot cazul o rețea în care trebuie să te afunzi. Romantic pentru că e vorba mereu despre singurătate, răni, dragoste sau necaz, realist pentru că toate acestea sunt înconjurate de avioane, copil, soț, călătorii și stewardese, provocator pentru că nu spune nimic așa cum ne-am aștepta, dimpotrivă, spune unele lucruri prea pe șleau, ca să zic așa, versul Anastasiei Gavrilovici este mereu plin și alert, melancolic și precis.
Omul singur se deosebește de ceilalți prin faptul că singurătatea lui nu e o stare trecătoare. El e singur și în mijlocul oamenilor, și în sînul familiei sale, și dacă e iubit și iubește. Dar nu mulți au îndrăzneala să vorbească despre lucrurile dureroase pe care le trăim deși se pare că sîntem fericiți.
Sumar Literomania nr. 177
Lasă un răspuns