„Fapte glorioase” (fragment) de Ferdia Lennon

Ferdia Lennon reunește umorul contemporan cu tragedia clasică într-un debut uluitor. Fapte glorioase a câștigat în 2024 Waterstones Debut Fiction Prize și Bollinger Everyman Wodehouse Prize. A fost adaptat pentru BBC Radio 4, ales de BBC Radio 2 pentru emisiunea „Between the Covers” și inclus în topurile publicate de Guardian, Independent, The Irish Times, TLS și New York Public Library. În 2025 a câștigat Premio „Gregor von Rezzori”, Authors’ Club Best First Novel Award, a fost finalist la Dylan Thomas Prize, British Book Awards, Walter Scott Prize și a fost nominalizat pentru Carnegie Medal of Excellence in Fiction.

În timpul războiului peloponesiac, atenienii învinși în Siracuza sunt prizonieri într-o carieră de piatră. Siracuzenii Gelon și Lampo, olari șomeri și prieteni buni, se plimbă prin jurul carierei atunci când le vine ideea de a pune în scenă Medeea de Euripide cu ajutorul celor captivi, căci îi poți urî pe invadatori, dar le poți iubi arta. Personaje excentrice, Gelon și Lampo sunt întruchiparea umorului excelent și al ironiei fine de care dă dovadă Ferdia Lennon la fiecare rând. De la plan și până la execuție, de la scenă și până la dezastru nu e decât un pas. Iar inițiativa celor doi se transformă nu doar într-o aventură tragicomică uluitoare, ci ia forma unui roman în care marile lecții de istorie se rescriu cu ajutorul artei pentru a ne învăța, din nou, solidaritatea, compasiunea și speranța.

În anul 412 î.Hr., atenienii pierd bătălia din Siracuza și ajung într-o închisoare sub cerul liber, o carieră de piatră unde sunt lăsați să moară încet de foame și de sete. Gelon și Lampo, doi prieteni olari șomeri, își găsesc de lucru într-un mod neașteptat: vor pune în scenă tragedia greacă, pe meleaguri siracuzene și cu actori din rândul atenienilor captivi. De la „preselecție” și până la găsirea unor decoruri de teatru, mecanismele tragediei grecești devin cadrul perfect al unei peripeții emoționante și hilare în același timp. Când Lampo se îndrăgostește de o sclavă fermecătoare și un personaj misterios intră în port cu o corabie încărcată de curiozități, intriga se apropie de tulburătorul punct culminant prin care arta demonstrează că poate scoate la iveală din oameni nu doar ce e mai bun, ci și ce e mai rău, aducându-i în prim-plan și pe eroii fără glorie.

Fapte glorioase (fragment)

Ferdia Lennon

Strâmbă din nas, ca și cum bogăția ar fi ceva meschin. Și începe să vorbească despre tatăl ei. Nu era bogat, dar ar fi putut fi, dacă l‑ar fi interesat banii, numai că asta era prea ușor, prea vulgar. El voia cunoaștere, și despre tot felul de lucruri. Mareele, anvergura aripilor unei muște, de ce sunt frunzele verzi, mișcarea stelelor. Nu era domeniu care să nu‑l preocupe, și știa chiar să prezică eclipsele. Un tată cum rar găsești, taică‑su ăsta, și zâmbesc așa de larg, că mă dor dinții.

Acum s‑a însuflețit într‑un fel în care n‑am văzut‑o niciodată în tavernă și‑mi explică modul în care are loc o eclipsă de lună. Ia o piatră albă și spune că aia e luna, apoi se lansează în explicații despre axă și rotații și cum nu‑ți trebuie zei ca să înțelegi astfel de lucruri. Mâinile i se mișcă prin aer, ochii îi sunt plini de viață. Întind mâna spre brațul în care ține piatra și ating locul de pe piele ars de însemnul sclaviei.

— Scuze, zic. Am văzut o viespe.

Se încordează și pare nesigură dacă să continue.

— Zi mai departe.

Reia, la început cu ezitare, dar apoi prinde din nou ritmul și intensitatea de mai devreme. Vântul îi aruncă părul negru peste ochi, iar ea îl dă la o parte, lăsând fire de nisip pe sprâncene.

— Știa să prevadă eclipsele, zic. Și totuși n‑a știut că fiica lui o să ajungă sclavă. Mare prezicător!

Parcă am lovit‑o. O dungă vineție i se întinde pe maxilar.

— N‑am zis niciodată că era vreun prezicător. Tocmai pe dos era.

— N‑ai de ce să te superi. Te tachinam și eu! Ia o măslină.

Îi întind una, dar n‑o ia. Doar se uită spre cer. Norii sunt întunecați și subțiri; se mișcă asemenea unor insecte.

— Termină ce spuneai despre eclipse.

Clatină din cap.

— Nu vreau.

— Adu‑ți aminte ce‑a zis Dismas, totuși. Că trebuie să‑mi dai orice vreau. Ei bine, vreau să aud despre eclipse.

Florile maică‑mii sunt în poala ei. Iau una și i‑o prind în păr.

— Hai!

— Nu, zice. Poți să mă ai, dar despre asta nu mai vorbesc.

Nu‑mi vine în minte nici o replică. Stăm acolo și fierbem. La vreo șase metri de noi, din mare iese o stâncă palidă. E subțire, aproape ca o mână. O mână de nereidă. Ridic o piatră și am o revelație. Dacă nimeresc mâna asta, atunci totul o să meargă bine cu Lyra. Dacă nu, viața mea e ratată. Țintesc cât pot de bine și arunc. Se duce prea în lateral și simt un nod în stomac, dar apoi, fie din cauza vântului, fie din alt motiv, piatra se abate în aer și lovește stânca palidă cu un plesnet moale, de parcă s‑ar fi ciocnit de piele, nu de piatră. Inima îmi bubuie în piept: ea e aleasa mea.

— Ești superbă.

Un oftat aproape de resemnare, apoi își întoarce fața spre mine și închide ochii de parcă s‑ar aștepta la un sărut.

— Nu așa de repede, zic. Cred că am început prost.

— Ba nu. Te înțeleg perfect.

— Ba nu. Chiar nu mă înțelegi. Vezi tu, mie îmi place să te ascult. Toate lucrurile alea pe care le‑ai spus despre eclipse, despre armonia numerelor, mie chiar îmi place să le ascult. Dar mai e o parte din mine, și partea aia e otravă curată, care îmi șoptește în ureche în timp ce vorbești. Se crede mai bună decât tine, Lampo. Crede că ești un neica‑nimeni cu un picior strâmb, și totuși se plimbă cu tine pe plaja asta. În ritm de melc, fiindcă șchiopătezi. Își pierde vremea cu tine pen’că i‑ai plătit stăpânului ei, dar, în sinea ei, sclavă sau nu, știe că ea e de soi, iar tu ești un nimic. Și aud toate chestiile astea în cap și‑mi vine să urlu, dar n‑o fac. Zic lucruri care sper să te facă și pe tine să simți o parte din durerea mea. Sunt un ticălos, naiba să mă ia.

E uimită de izbucnirea mea, dar la final dă din cap. Nu‑mi dau seama dacă în semn că a înțeles, sau că e de acord că sunt un ticălos. Rup o bucată de pâine. Mai mult ca să am ce face decât de foame, și o bag în gură, prefăcându‑mă că mestec.

— Am vrut să vin aici azi, zice ea, fără să se uite la mine.

— Ce‑ai zis?

— Am vrut să vin să mă plimb cu tine. Am așteptat momentul ăsta.

— N‑ai avut de ales.

— Nu, zice ea. N‑am avut de ales dacă să vin sau nu, dar dacă am vrut sau nu, asta‑i treaba mea. Dismas n‑are nici o putere în privința asta.

Fâșia aceea mică și roșie de pe maxilar i se intensifică, iar ea își ridică privirea spre mine, apoi și‑o ferește.

— Eu nu știu să citesc, zic.

— Ce?

— Nu știu să citesc. Taică‑meu și‑a luat tălpășița când aveam doi ani. Maică‑mea a făcut tot ce‑a putut, dar până la urmă a trebuit să mă retragă de la școală devreme ca să intru în pâine. Prietenul meu a învățat singur să citească și a încercat de câteva ori să mă‑nvețe și pe mine, dar n‑a mers. Cred totuși că aș putea cu tine.

Pare că se gândește serios la asta.

— Dismas nu mi‑ar da voie.

— Dar te lasă să vii aici.

— Asta are sens pentru el. Nu cred că ideea ca eu să te‑nvăț să citești ar avea sens pentru el.

— Banii ar avea sens.

Ia vinul și bea cu grație, apoi se apleacă și ridică o piatră. E piatra albă pe care a folosit‑o pentru a simboliza luna. Se uită pe jos, apoi se ridică.

— Hai cu mine!

O urmez. Mergem spre mare și ne oprim la o porțiune de nisip ud. Ea începe să scrijelească ceva în el, încet și cu grijă.

— Vezi?

Mă uit la semne. Știu că e greacă, dar cam atât.

— Ce scrie?

— Lampo. Uite, aici e L și apoi A. Sigur știi…

Mă uit în jos; arată ciudat și sălbatic. Nu l‑am mai văzut scris niciodată. Vezi nume pe statui, pe ostrace, pe ușile templelor, dar alea sunt numele celor bogați și celebri. Sunt săpate în piatră. Totuși, poate că e mai potrivit ca numele meu să fie scris în nisip. Înainte ca ea să apuce să‑mi explice ultimele litere, un val se sparge pe țărm, ne udă picioarele și, când se retrage, ia și scrisul cu el.

— Te iubesc, zic, și cuvintele mă iau prin surprindere.

— Ce?

Pare speriată acum.

— Am spus că te iubesc. Ce zici de asta?

— N‑are nici un sens. Suntem străini.

Privesc spre mare, dar nu găsesc răspuns nici acolo, nici pe cer. Totul e gol, deodată, cu adevărat gol. Nici măcar o pasăre nu zboară și se aude un tunet înfundat.

— Ăsta‑i un semn. Zeus crede că ar trebui să fim împreună.

Cel mai mic zâmbet și un clătinat din cap.

— E doar umezeală care se adună în nori. Când se întâlnesc, e ca o coliziune. Imaginează‑ți o cursă de care ce se ciocnesc între ele, și de‑acolo sunetul. Tata a scris un tratat despre asta.

— Poate fi și un semn. Sigur, de ce să nu fie adevărate amândouă?

Câteva picături de ploaie rece pe față. Încă un tunet, mai aproape, de data asta. Probabil ar trebui să plecăm, dar nu încă.

— Și dacă te‑aș cumpăra?

Dă să spună ceva, dar cuvintele îi mor pe buze.

— N‑am destui bani acum, dar ascultă la mine, orașul ăsta se schimbă repede. Aș putea să fac bani, dacă aș avea un motiv. Știu că aș putea. Dacă te‑aș cumpăra și te‑aș elibera? Cum îți sună asta?

Sună bine. E de ajuns să‑i privești ochii, care, în clipa asta, sunt ca niște luni negre de speranță, dar imediat se schimbă în fante de suspiciune. Ca și cum s‑ar teme că‑i o glumă.

— Nu pot să am încredere în tine.

Ce să‑i răspund? Are dreptate. Nu poate să aibă încredere în mine. Nici eu n‑am. M‑am încurcat pe mine și pe alții de prea multe ori, dar, dacă a existat vreodată ceva în care să cred, pe care să mi‑l doresc așa cum își dorește Gelon un lucru, atât de intens, încât pur și simplu trebuie să se întâmple, atunci acel ceva e momentul ăsta, e ea.

Ferdia Lennon, „Fapte glorioase”, traducere de Mihaela Buruiană, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, București, 2025

Ferdia Lennon s-a născut în 1987 în Dublin. Este licențiat în istorie și studii clasice la University College Dublin și are un masterat în scriere creativă la University of East Anglia. A publicat mai multe povestiri în ziare și reviste precum The Irish Times și The Stinging Fly. În 2019 și 2021 a primit Bursa Literară acordată de Arts Council of Ireland. Fapte glorioase (Glorious Exploits; Humanitas Fiction, 2025) este primul său roman, care s-a bucurat de un succes răsunător. A devenit bestseller Sunday Times, a fost adaptat pentru BBC Radio 4 și a câștigat în 2024 prestigiosul Waterstones Debut Fiction Prize, precum și Bollinger Everyman Wodehouse Prize for Comic Fiction. În 2025 a primit Premio „Gregor von Rezzori” și a fost nominalizat pentru Carnegie Medal of Excellence in Fiction. Scriitorul irlandez a trăit mai mulți ani în Paris, iar în prezent locuiește la Norwich împreună cu soția și fiul său.