Flash fiction stories Nr. 144

Flash fiction stories – februarie 2020

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Soția perfectă
Alexandra Sonu

Faptul că Horia o înșeală nu a reprezentat niciodată o noutate pentru Geta. Știa asta, se resemnase cu asta – credea ea – și mergea mai departe având grijă de cei doi copii ai lor, fiind conștientă că un alt bărbat oricum nu s-ar mai uita la ea vreodată. Mai știa și că toată lumea, inclusiv familia ei, se întreabă în continuare cum de un bărbat ca Horia a putut s-o ia pe ea de soție și să se încoțopenească cu ea pe viață. Desigur, Geta nu era chiar urâtă, în sensul general al cuvântului, dar era neatrăgătoare, „urâțică”, cu o față prelungă ca de englezoaică, obrajii supți și terni și ochi cu niște pleoape atât de căzute că nu puteau fi machiați în niciun chip. Statura îi era incertă, era slabă os, iar pielea își pierduse fermitatea încă de pe la 15 ani. Așadar, la vârsta la care toate prietenele ei abia începeau să înflorească, Geta era deja ofilită. Iar personalitatea i s-a dezvoltat în ton cu aspectul, deși nu se putea spune că e proastă. Terminase totuși Politehnica, deci ceva rotițe tot i se învârteau în căpșorul lunguieț ca un dovlecel, dar nici profesorii, nici colegii nu și-ar putea aduce cu exactitate aminte de Geta Catzeg.

Astfel că atențiile lui Horia o copleșiseră la început, era extaziată până la Dumnezeu de faptul că un asemenea exemplar se uita la ea, ba mai mult, dorea ca ea să-i fie soție! Fluturașii din stomac au durat până când tatălei a readus-o cu picioarele pe pământ:

– Getuțo, nu-ți face iluzii, tată. Te ia pentru că vei fi o soție comodă, necicălitoare și o mamă devotată. Nu zice nimeni că nu ține la tine, da’ să nu-ți închipui că e dat pe spate de mutra ta. Eu zic să nu faci pe nebuna și să-i accepți propunerea, mai bun de atât oricum nu o să pupi.

Așa că Geta Catzeg a devenit Geta Renat, soția ștearsă a IT-istului Horia Renat, un Rhett Butler autohton în imaginația soacră-sii, distinsa doamnă Niculina Catzeg. Geta recunoaște că i-a fost greu la început să accepte aventurile lui Horia, care, discret, pentru că nu dorea să își umilească soția, avea grijă ca anumite amănunte să nu ajungă la urechile ei, mai ales după nașterea Ilincăi și a lui Mihai. Horia chiar ținea sincer la Geta, așa cum suspectase și tatălei, și deslușise în ea un partener de viață mai mult decât înțelegător și loial. Tocmai că nu-l avea pe vino-ncoa de niciun fel și era perfect conștientă de asta, Geta nu putea să-i pretindă lui Horia vreo pasiune. O respecta și avea grijă de ea, în teorie o trata ca pe oricare altă femeie frumoasă din viața lui, și era un tată model. Ei, și în cazul ăsta, nu se poate ea considera norocoasă? Știa că de despărțit nu se va despărți de ea, avusese o grămadă de femeiși totuși niciuna nu a reușit să-l sucească așa de tare încât să-l facă să arunce la gunoi planurile premature ale unei bătrâneți liniștite alături de cineva care, la urma urmei, îi poate aduce o cană cu apă la nevoie și îl poate feri de păcătoasel ealea de alune, care nu o dată erau să-l omoare, din cauza unei alergii puternice. Într-adevăr, ce ar fi putut să-și reproșeze unul altuia? Horia își proteja cu delicatețe atât soția cât și amantele, de adus acasă nu le aducea, Geta nu găsise niciodată vreun cercel căzut pe lângă pat sau vreun ciorap de mătase uitat în baie… Nu a știut niciodată cum arată femeile cu care umblă Horia, își imagina că erau tinere și frumoase dar nu avea cu ce să se compare în mod direct așa că renunțase să se mai gândească la acest aspect, nu o mai necăjea. El nu spunea nimic iar ea nu întreba nimic. Aveau o căsnicie pe care mulți ar fi invidiat-o, ce să mai.

Cu ochii pe geamul tramvaiului, Geta cugeta dacă să adauge și puțin de sos pesto la pastele carbonara pe care voiasă le pregătească pentru cină, trebuia să se oprească oricum la Mega să ia niște pancetta, i se părea mai gustoasă decât kaiserul cu care o obișnuiseră ai ei când era mică. Înfășurată strâns în șalul arăbesc, care oferea puțină distincție obrazului stins, Geta asculta concomitent cu gândurile proprii și conversația dintre o fată și, cel mai probabil, mama ei. Tânără, până în 25 de ani, și frumușică foc, fetișcana era rumenă la față de supărare pe mama ei. Femeia îi ținea fetei o morală tipică pentru orice mamă cumsecade și trecută prin viață.

– Milena, lasă-l în pace, e însurat și e tată de copii, măi fată, potolește-te că-l omori pe tac-tu dacă află ce faci! Ai venit la București să strici o casă, să lași niște copii fără tată?! Păi e posibil, așa ceva?! Vrei să ne bagi în mormânt pe amândoi, te bate Dumnezeu!

Geta nu-și putu stăpâni un zâmbet. Cam amar, ce-i drept. Privind-o iar, era cert că fata provenea din tagma celor care nu duceau lipsă de pretendenți, mai ales din rândul crailor trecuți de 30-40 de ani, eventual cu verighetă la purtător și seri petrecute verificând teme la matematică. Deși își jurase să nu se mai gândească la asta, știa că astfel de femei, e mult spus, astfel de fete, întorceau capul soțului ei.

Gata, nu mai dorea să asculte nici mustrările mamei, nici lamentările fetei, abia aștepta să coboare la prima și să-și aprindă o țigară. După câteva fumuri se va fi liniștit. „Ei, asta-i bună, Geto… te-a apucat acum gelozia după atâția ani… Doar alea frumoase pot fi geloase, alde curviștina aia mică… nu-i nimic, mimozele astea vin și pleacă, da’ tot eu am la ușă cheie…”.

Astea fiind gândite, Geta intră în Mega mai sprintenă ca niciodată. Lângă borcanul de pesto și pancetta afumicata, aruncă într-o doară și două pungi cu alune, văzuse ea o rețetă pe-undeva…

Revedere
Ramona Micu

Pe soţul iubitei mele îl cunoşteam din primul an de facultate. Ca şi pe ea, de altfel. Numai că pe ea o cunoscusem îndeaproape încă din prima lună, hai să învăţăm împreună la analiză, ce pistrui frumoşi ai pe nas, pe când cu el de-abia de schimbasem vreo două vorbe până la momentul în care îi trăsesem un pumn în faţă, în mai 2010. Nu că după asta aş fi schimbat mai multe.

Era o zi călduţă de primăvară târzie, luminase se strecura timid printre oameni şi obiecte. Nicoleta intrase râzând în amfiteatru, ţinându-l de mână. Era ceva în râsul ei, o veselie diferită de tot cevăzusem în cei mai bine de trei ani cât fusese iubita mea. Mă deranjase şi faptul că se ţineau de mână, dar nu atât de mult ca râsul cristalin şi strălucirea din privirea ei. La momentul acela, ştiam deja de vreo lună că e cu el, dar nu-i văzusem încă împreună, adică îi văzusem, că nu degeaba eram toţi trei în aceeaşi grupă, dar fără ca nimic din atitudinea lor să le trădeze apropierea. Le-am aruncat o privire studiat-indiferentă, după care m-am întors spre colegul din stânga. Ṣi probabil că aşa s-ar fi terminat ziua, dacă Nicoleta nu s-ar fi aşezat chiar în faţa mea, chicotindu-i la ureche.

Am rezistat eroic în prima oră, încercând să mă concentrez la explicaţiile profesorului, aplicaţii integrate, introducere în criptologie, arhitecturi şi prelucrări paralele. La pauză, însă, m-a apucat un neastâmpăr. Mă gâdila în vârful degetelor, imposibil de controlat. Auzi, mă Cosmine, şi pe tine tot aşa prost te fute? Nicoleta s-a crispat, l-a apucat strâns de mână şi s-a ridicat pe jumătate, aruncându-mi o privire dispreţuitoare, hai să mergem, n-are rost. Cam ce n-are rost, draga mea, doar suntem între noi, am împărţit o vreme acelaşi pat, remember, tu cu mine, tu cu el, până ce s-a prins şi prostul de mine că ţi-o tragi cu colegu’. Aşa că scuteşte-mă de figurile tale şi lasă-l să-mi răspundă, aşa, ca între bărbaţi. Cosmin părea că hotărâse să mă ignore, ceea ce mă enerva din ce în ce mai tare. Ȋn momentul când amândoi erau deja ridicaţi de pe scaune, pregătiţi să părăsească în linişte sala, m-am agăţat cumva de mâneca lui, trăgându-l înapoi. Nu ştiu de ce-am făcut asta. De fapt, n-aveam nici cea mai mica intenţie să-l lovesc sau ceva, eu sunt pacifist convins de felul meu. Ceva din expresia feţei lui, însă, m-a făcut să ridic pumnul drept şi, în timp ce cu stânga îl ţineam încă de mânecă, să pocnesc strâmb şi anemic obrazul lui proaspăt bărbierit. Cosmin s-a smucit din strângerea mea şi a plecat, urmat îndeaproape de Nicoleta, care îmi arunca nişte priviri umede şi, probabil, furioase.

Făcusem o scenă. Mi-era cât se poate de clar, deşi nimeni din jur nu părea să fi acordat prea multă atenţie incidentului. După o vreme, plecasem şi eusprecasă, adică spre camera de cămin în care locuiam singur de când ea se mutase cu Cosmin, un etaj mai jos. Mare pagubă nu era, dacă stau să mă gândesc. Nici chiar la început, când aflasem, nu suferisem cine ştie ce. Ȋncepusem să mă cam satur de obsesiile ei de femeie de carieră, dacă trag tare, să-mi fac targetul, mă avansează sigur, mi-au dat maşină, vezi, poate mă treci şi pe mine prezentă la algoritmi, că am o întâlnire importantă, nu pot lipsi. Plus că, încet, încet, descopeream că minunaţii ei pistrui de pe nas aproape că dispăreau iarna, părul ei creţ nu era nici pe departe un dar al naturii, ci rezultatul unei sâmbete pe lună la coafor, iar cele mai bune filme pe care le văzuse vreodată erau nişte comedii vechi, mai degrabă lipsite de haz. Aşa că cine ştie ce mare suferinţă nu încercasem. Mai degrabă mă simţisem jignit, trădat, prostit. Ȋi scosesem pe hol cămăşile business impecabil călcate, chiloţii dantelaţi şi şosetele murdare, toate grămadă, în văzul tuturor. Ṣi refuzasem s-o ascult, te rog, Adi, n-am vrut să iasă aşa, pe bune acum.

Cam aşa se terminase povestea noastră. Evident că ne mai întâlniserăm de câteva ori pe la cursuri şi mai ales pe la examene, dar ne prefăceam că nu ne cunoaştem. Nicoleta stătea acum mereu lângă el, copiind răspunsurile la teste, că de învăţat n-avea când, doar avea un target de făcut şi-o avansare de vânat prin marea lume corporatistă. Cosmin era băiat de bani gata şi nu puteasă se afişeze cu o dezbrăcată, aşa că Nicoleta nu se mai ducea în fiecare duminică la gară să-şi ia pachetul cu mâncare trimis de maică-sa de la Tecuci, mȃnca ȋn oraṣ, iar garderoba i se îmbunătăţise simţitor. Altfel, totul rămăsese la fel.

La scurt timp după absolvire, aflasem că s-au căsătorit. Eu începusem lucrul la o firmă de apartament, care însă îmi permitea să învăţ lucrurile în ritmul meu și, mai ales, să nu mă îndepărtez de profesia pe care mi-o alesesem. După o vreme, întâlnisem o tipă drăguţă, împreună cu care pierdusem multe nopţi albastre. Urmaseră apoi încă două firme şi vreo trei relaţii pasagere, fără să reuşesc să găsesc în ele ce căutam, poate tocmai pentru că nu ştiam nici eu ce caut, dar care îmi trecuseră anii cât se poate de agreabil.

Cam la punctul ăsta eram în ziua aceea călduţă de primăvară, cinq ans après, când, intrând într-o cafenea la ora prânzului, pentru o întâlnire cu un furnizor, am dat nas în nas cu Nicoleta. Noul nostru director de vânzări, mi-a prezentat-o reprezentantul comercial. O clipă, am ezitat. Business is business, i-am zâmbit, întinzându-i mâna. Reprezentantul zâmbea şi el, fără să priceapă. Nicoleta mi-a pomenit în treacăt câte ceva despre cariera ei de succes şi cele două doctorate ale lui Cosmin, băiat deştept, dar se iroseşte pe doi lei în Universitate. Totul în timp ce butona cu un aer preocupat ultimul model de Iphone, răsucindu-şi uneori încheietura pentru a afişa un ceas scump şi câteva brăţări la modă. Subiectul principal al întâlnirii a fost repede tranşat, îi dăm ce vrea, clipise din gene scurt către colegul pornit pe negocieri. După care şi-a mai dat de două ori peste cap ochii migdalaţi, mi-a zâmbit, credeam că de la voi vine un manager, dar mă bucur să te văd, oricum, şi a plecat, lăsând în urmă o dâră de parfum.

Ploaia blestemată
Savu Popa

Întunericul nu apărea din necunoscut, nămânjind albastrul ceriului, aşe dintr-o dată, cum îi venea lui chef. Nu era chiar atât de punctual. Pe timp de furtună, seara, întunericul era tras după un imens car cu boi, nevăzut, care mergea dincolo de cer. Întunericul devenea atunci o bucată de pânză care ar fi fost prinsă de partea din spate a carului şi astfel, trecând carul pe deasupra lumii, întunericul ar fi rămas agăţat de cer. Cel puţin asta spuneau acei locuitori de pe valea Secaşelor, acea vale dintre satul Topârcii şi dealul Strigoilor, primul deal cu care începea Ocna şi de unde, mai apoi, se întindea uliţa Strigoiţei.

Unul dintre aceştia, Dănilă de la Chiatră, credea că, dimpotrivă, întunericul era făina din ceriu:

Apoi, să v-o spui io pe aia dreaptă, undeva, dincolo de ceriu, chitită, e molda lui Dumnezeu. Acolo, el toarnă diverse soiuri de făini, de la făinile de stele, până la făinile de întunerec sau de alte planete. Aşe o apărut omu pe lume. Din ace făină. Poi ce şi-o zis ăl de sus! Ia să mă mai joc şi eu, să mai frământ şi altşeva, să iesă şi alte forme. După atâtea zile de ălea imense, de ale lui, cu mânecile suflecate, nămânjit nevoie mare de trudă şi sudoare, şi-o scuipat în palme şi s-o pus pe frământat. Şi dintr-o făină o făcut muierea, din alta, bărbatul.Şi-o muncit aşe, zile şi nopţi de-a rândul. Ce mă, restul altele sunt poveşti! Vă spui io, aşe o ieşit omul, ăstea îs originile lui pe pământ. Să mă spariu, de vă mint. Şi mai creează şi acum Dumnezău. Poi întunerecul e restul făinii din care ar fi trebuit să mai plămădească oameni, dar neieşindu-i, se mânie şi azvârle o asemenea făină rea pe dinlături. Şi ea cade pe cer. E stricată, bag de seamă. Şi de aceea, întunerecul e negru ca foamea.

Dănilă locuia, împreună cu nevasta lui Maria, pe uliţa Viţeilor, la capătul ei, dinspre pădure. Li se spunea familia de la Chiatră. Aveau ei şi un alt nume, însă atât de mult se obişnuise lumea să le spună aşa, încât, acesta le rămăsese numele. În faţa casei lor se afla piatra, mai bine spus, un bolovan imens, rotund, care parcă prinsese rădăcini în pământ. Nimeni şi nimic nu îl putea clinti de acolo. La început, fusese doar o piatră căzută din cer, după o ploaie ciudată din vremurile vechi, foarte vechi, când romanii ajunseseră în aceste locuri, primii care deschiseseră minele de sare. Principala lor preocupare era aceea a extragerii sării, pe care o cărau şi o vindeau pe întreg teritoriul provinciei romane. Uneori ajungeau până la Roma cu o asemenea sare care, trimisă atât de departe, se îndulcea de-a dreptul.

Se zvonea că, odată avusese loc o răscoală a dacilor care lucrau în aceste mine şi care fuseseră trataţi ca nişte sclavi de către romani. Fusese chiar şi o luptă între dacii din aceste locuri şi soldaţii romani, o luptă sângeroasă, care s-ar fi încheiat cu înfrângerea şi silirea grupului de daci revoltaţi să muncească aproape toată ziua, uneori până noaptea târziu, cu hrană puţină şi ameninţarea cu oferirea lor pe post de hrană animalelor sălbatice, în cazul unei noi nesupuneri.

În seara şi în zilele următoare revoltei, se porni o ploaie neobişnuită, de pietre. Cădeau din cer pietre de diferite mărimi şi culori. Dacă la început, pietrele cădeau mai slab şi doar pe alocuri, încetul cu încetul, ploaia se intensifică şi începură să cadă cu o furie crescândă, şi pietre mai mari, până şi bolovani. Oamenii nu ştiau pe unde s-o mai apuce, să se ferească de o asemenea urgie. Casele fuseseră făcute una cu pământul, deşi majoritatea erau case din piatră. Pădurile devastate şi ele, copacii la pământ, iar peste tot erau pietre întregi sau sfărâmate. Totul în jur era acoperit de piatră. Cei mai mulţi nu supravieţuiseră, zăcând pretutindeni cu ţestele sfărâmate.

Cerul sugrumat de nori pietroşi, imenşi, neuniformi, se mişcau încet, scoţând un sunet care aducea a răcnet de fiară. Treceau cu mişcările unor şerpi pe suprafaţa apei şi care, dintr-o clipă în alta, s-ar fi prăvălit asupra pământului. Peste tot în jur, praf, fum şi o atmosferă apăsătoare, a strivirii. Ploaia aceasta încetase după vreo cinci, patru zile. Şi ziua semăna mai mult cu o înserare. Cerul rămânea sufocat de aceşti nori ireali, însângeraţi. Dintr-o dată, se auzi un zgomot înăbuşit. Semn că norii pietroşi se ciocneau acum, între ei. Puţinii supravieţuitori ieşiseră din scorbura copacilor bătrâni, mutilaţi. Erau speriaţi, nu aveau cuvinte să mai spună ceva. Hainele de pe ei, negre de sudoare, de sângele închegat care le acoperea rănile supurânde, încă vii. Din interiorul lor se auzeau sunete înfundate. Păşeau încet, crispaţi, uitându-se de nenumărate ori în toate părţile şi mai ales, spre cer. Parcă ar fi fost urmăriţi de sus, de zeci, sute de fiare sălbatice, care le luaseră urma. Când au ajuns în sat, nimic nu mai era la locul lui. Totul fusese distrus. Casele, gospodăriile, drumurile, nimic din toate acestea nu mai rămăsese întreg. Gurile de intrare în mine, fuseseră şi ele blocate de munţii de pietre care parcă mişcau. Încă mai mişcau.

Se lăsase de-a binelea o înserare împietrită. Acum, norii de piatră nu se mai mişcau încremeniseră. Nimeni aproape, nu îşi mai amintea cum arăta cerul. Fumul pietros se ridica în valuri din pietrişul viu, tot mai viu, ce acoperea totul ca o lavă vulcanică. Nu de puţine ori, oamenii adăpostiţi, care pe unde apucau, în ruinele propriilor case sau aiurea în ruinele pădurii, auzeau un sunet de tânguire, venind parcă dinăuntrul pământului acoperit. Şi piatra din nou mişca. Le era teamă să mai calce pe ea. Se temeau să mai vorbească tare între ei. Îşi şopteau.

Peste tot, în jur, pustietatea nopţii devenise un zvâcnet de durere. Deşi nu mai era niciun cadavru, printre pietre începu să curgă un izvor de sânge subţire ca trupul unui şarpe tânăr. Vreo câţiva chiar avuseseră senzaţia că sunt şerpi care se îndreptau spre ei. Cerul rămânea în continuare strivit. O atmosferă apăsătoare. Erau cu toţii, câţiva soldaţi romani, câteva femei şi copii daci, închişi în capcana de piatră. Cei de afară au uitat de ei. Şi se întrebau dacă mai exista ceva în afară de lumea lor împietrită.

Se simţeau zidiţi în piatra care creştea în jur. Tot mai mult. Tot mai vie. Tot mai flămândă.

Ori de câte ori asculta această poveste, lui Dănilă i se făcea pielea de găină. O ştia bine, dar tot o considera o născocire în stare să adoarmă pe orice om cu mintea nebeteagă. Şi, totuşi, nu avea cum să nu ofteze, să nu se gândească ce soartă ar fi avut oamenii aceia, uitaţi până şi de zeii lor, închişi în piatră.

-Îţi dai seama ce nenorociri au trăit şi ăi din vechime! Ce potop, domnule! Ăsta, biblicul, o fost nimic pe lângă acea ploaie blăstămată! Auzi tu, să nu mori şi să trăieşti în continuare închis în chiatră.

Apoi, se uita îngândurat la piatra din faţa casei. Prinsese rădăcini trainice în pământ. Rădăcini care ajungeau poate la celălalt capăt al pământului. Şi mai departe. Se întreba cu teamă, cine ar putea urni ditamai bolovanul! Dacă nu ar găsi dincolo de el, sânge!

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: