Cu prilejul Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului (27 ianuarie, ziua eliberării lagărului de la Auschwitz), vă propunem pe Literomania proza scurtă „Şalul”, semnată de scriitoarea americană Cynthia Ozick, în traducerea lui Dominique Ilea. (Literomania)
Stella, rece, rece ca răceala iadului. Aşa umblau împreună pe drumuri, Rosa cu Magda încovrigată între sânii-ndureraţi, Magda înfăşurată-n şal. Uneori Stella o ducea pe Magda. Era însă pizmaşă pe Magda. Fată pirpirie, de paisprezece ani, prea scundă, cu sâni slăbuţi, Stella jinduia să fie-nfofolită într-un şal, pitită bine, adormită, legănată în mers, un prunc, un copil în faşă, rotunjor, purtat pe braţe. Magda îi lua Rosei sânul, iar Rosa nu se oprea niciodată din umblet, leagăn umblător. Lapte nu prea era; uneori Magda nu sugea decât aer; atunci zbiera. Stella era hămesită. Genunchii-i erau nişte umflături pe două beţe, coatele ca nişte oase de pui.
Rosa nu simţea foamea; se simţea uşoară, nu ca o fiinţă care umblă, ci ca una căzută-n leşin, în transă, în stare de şoc, ajunsă un înger plutitor, ager şi atoatevăzător, dar undeva în văzduh, nu colo jos, neatingând drumul. Legănându-se parcă în vârful unghiilor de la mâini. Se uita la obrazul Magdei, printr-o deschizătură a şalului: o veveriţă în cuib, ocrotită, nimeni n-ar fi putut s-ajungă până la ea în căsuţa înjghebată din cutele şalului. Obrazul, foarte rotund, un obraz cât o oglinjoară de buzunar: nici urmă, însă, din paloarea Rosei, întunecată ca de ciumă, era un cu totul altfel de obraz, cu ochi albaştri ca văzduhul, cu un puf moale de păr aproape la fel de galben ca Steaua cusută pe zeghea Rosei. Ai fi putut crede că era unul din copiii lor.
Rosa, plutind, visa s-o încredinţeze pe Magda cuiva dintr-un sat. Ar fi putut să iasă o clipă din coloană şi s-o vâre pe Magda în braţele primei femei de la marginea drumului. Dar dacă lăsa coloana ei puteau să tragă. Şi chiar dacă scăpa din coloană pentru jumate de secundă şi-i împingea unei străine pachetul învelit în şal, oare femeia avea să-l primească? Putea să rămână surprinsă, ori să se sperie; putea să zvârle şalul din mâini, iar Magda să cadă, să-şi spargă capul şi să moară. Căpşorul ăla rotund. Ce fetiţă cuminte, nu se mai obosea zbierând şi sugea acum doar gustul sânului secătuit. Strânsoarea precisă a gingiilor mititele. Un colţişor de dinte iţindu-se din mijlocul gingiei, atât de lucios, mormântul de marmură albă al vreunui spiriduş, licărind acolo. Fără să se plângă, Magda părăsi sfârcurile Rosei, mai întâi pe cel stâng, apoi și pe cel drept; amândouă erau plesnite, nici măcar o boare de lapte. Gura canalului stinsă, un vulcan mort, ochi orb, vid rece, aşa că Magda prindea capătul şalului şi-l sugea în loc de lapte. Sugea, sugea, umplând ţesătura de umezeală. Aroma plăcută a şalului, laptele din fibre.
Era un şal fermecat, în stare să hrănească un sugaci vreme de trei zile şi trei nopţi. Magda nu murea, rămânea în viaţă, măcar că foarte potolită. Un parfum ciudat, de scorţişoară şi migdale, venea de la buzele ei. Ţinea tot timpul ochii deschişi, uitând să mai clipească ori să mai moţăie, iar Rosa şi uneori Stella le contemplau albăstrimea. Pe drum, îşi urneau un picior după celălalt, grele ca plumbul, şi contemplau obrazul Magdei. „Ariană”, spunea Stella, cu un glas ajuns subţire ca firul de aţă; iar Rosa cugeta că Stella se holbează la Magda ca o micuţă canibală. Iar când Stella spunea „Ariană”, Rosei îi suna ca şi cum Stella ar fi spus de fapt „Hai s-o-nfulecăm”.
Dar Magda a trăit până ce-a ajuns să umble. A apucat să trăiască asta, dar nu umbla prea grozav, în parte fiindcă avea numai cincisprezece luni, în parte fiindcă picioarele ei ca fusele nu-i puteau susţine pântecele umflat. Era umflat cu aer, plin şi rotund. Rosa îi dădea aproape toată mâncarea ei Magdei; Stella nu dădea nimic; Stella era hămesită, şi ea un copil în creştere, deși nu prea creştea. Stella n-avea menstruaţie. Rosa n-avea menstruaţie. Rosa era şi ea hămesită, dar nu chiar în aşa hal; învăţă de la Magda să savureze gustul unui deget băgat în gură. Se aflau într-un loc unde nu exista milă, orice milă se topise în Rosa, se uita fără milă la oasele Stellei. Era sigură că Stella aştepta moartea Magdei ca să-şi poată-nfige dinţii în coapsele ei mici.
Rosa ştia că Magda avea să moară curând; ar fi fost de mult moartă, de n-ar fi stat îngropată adânc în şalul magic, confundându-se cu movila tremurătoare a sânilor Rosei; Rosa ţinea cu dinţii de şal, ca şi cum ar fi acoperit-o doar pe ea. Nimeni n-a putut să i-l fure. Magda era mută. Nu plângea niciodată. Rosa o ascundea în baracă, sub şal, însă ştia că într-o bună zi careva o s-o afle; sau că într-o bună zi cineva, nu neapărat Stella, avea s-o fure pe Magda ca s-o mănânce. Când Magda începu să umble, Rosa ştiu că foarte curând avea să moară, ceva trebuia să se-ntâmple. Îi era frică s-adoarmă; dormea cu toată greutatea coapsei peste trupul Magdei; îi era frică să n-o sufoce pe Magda sub coapsă. Greutatea Rosei scăzuse din ce în ce; Rosa şi Stella se transformau încetul cu-ncetul în aer.
Magda era potolită, dar avea ochii oribil de vii, ca nişte tigri albaştri. Stătea la pândă. Uneori râdea – părea că-i râs, dar cum ar fi putut fi aşa ceva? Magda râdea pe tăcute către şalul ei când vântul îi flutura colţurile, vântul cel rău, cu fulgi de negreală prin el, care făcea să lăcrimeze ochii Stellei şi ai Rosei. Ochii Magdei erau totdeauna limpezi, fără strop de lacrimă. Pândea ca un tigru. Îşi păzea şalul. Nimeni nu putea să-l atingă; doar Rosa îl putea atinge. Stella n-avea voie. Şalul era bebelușul Magdei, favoritul, surioara ei. Se-ncolăcea singură într-însul şi-i sugea unul din capete când voia să fie foarte liniştită.
Apoi Stella a furat şalul şi a pricinuit moartea Magdei.
Mai târziu, Stella a spus: „Mi-era frig”.
Şi mai târziu îi era totdeauna frig, totdeauna. Frigul i-a pătruns până-n inimă; Rosa ştia că inima Stellei era rece. Magda se-mpleticea, înaintând pe picioruşele ei cât creioanele, trasând linii în toate direcţiile, căutându-și şalul; creioanele se poticniră la ieşirea din baracă, unde-ncepea lumina. Rosa o văzu şi se luă după ea. Magda ajunsese însă deja în careul de dincolo de baracă, în lumina veselă. Acolo era terenul unde se făcea apelul nominal. În fiecare dimineaţă, Rosa trebuia s-o pitească pe Magda sub şal, lipită de peretele barăcii, apoi să iasă şi să stea pe terenul ăla, împreună cu Stella şi cu sute de alte femei, uneori şi ceasuri întregi, iar Magda, părăsită, şedea potolită sub şal, sugându-i unul din capete. Magda rămânea tăcută zi de zi, şi de aceea nu murea. Rosa ştia că azi Magda avea să moară, dar în acelaşi timp o bucurie încrâncenată se strecura prin palmele Rosei, degetele-i ardeau, era uluită, înfrigurată: Magda, în bătaia soarelui, şovăind pe picioarele ei cât creioanele, urla. După secătuirea sânilor Rosei, după cel din urmă zbierăt al Magdei pe drum, Magda fusese văduvită de orice sunet; Magda era mută. Rosa socotea că-i ceva în neregulă cu coardele ei vocale, cu traheea, cu cavitatea ei laringiană; Magda era beteagă, n-avea glas; poate era şi surdă; probabil nu stătea prea bine nici cu inteligenţa; Magda era cretină. Până şi râsul ei când vântul cu grăunți de cenuşă făcea giumbuşlucuri cu şalul Magdei nu era decât şuieratul aerului printre dinţii ei dezveliţi. Chiar când păduchii, păduchi de cap şi păduchi de corp, o scoteau din minţi până ce devenea la fel de turbată ca şobolanii enormi care devastau dis-de-dimineaţă baraca în căutare de leşuri, se zgrepţăna şi se scărpina şi zvârlea din picioare şi muşca şi se zvârcolea fără un scâncet. Dar acuma din gura Magdei răbufnea un şir lung şi vâscos de ţipete.
„Maaaa –”
Era întâiul zgomot pe care-l slobozea Magda din gâtlej de la secătuirea sânilor Rosei.
„Maaa… aaa!”
Iarăşi! Magda se clătina în lumina primejdioasă de pe teren, împiedicându-se în tibiile ei mici, jalnic de curbate. Rosa ştia. Ştia că Magda jeleşte pierderea şalului, ştia că Magda avea să moară. O avalanşă de comenzi bubuia în sânii Rosei: Du-te, ia, adă! Nu ştia însă după ce să meargă mai întâi, după Magda ori după şal. Dacă dădea buzna spre teren s-o înşface pe sus pe Magda, urletul n-ar fi încetat, pentru că Magda nu-şi va fi recăpătat încă şalul; dar dacă alerga înapoi la baracă să găsească şalul, dacă-l găsea şi se lua după Magda, ţinându-l în mână şi fluturându-l, atunci avea s-o aducă îndărăt pe Magda, Magda avea să-şi vâre şalul în gură şi să amuţească din nou.
Rosa se afundă în întuneric. Îi fu lesne să descopere şalul. Stella era ghemuită sub el, adormită în oasele-i subţiri. Rosa smulse şalul de sub ea şi zbură – era-n stare să zboare de-adevăratelea, nu mai rămăsese dintr-însa decât aer – spre teren. Dogoarea soarelui îi susura despre altfel de viaţă, despre fluturi vara. Lumina era potolită, blândă. De partea cealaltă a gardului de oţel, departe-departe, se aflau pajişti verzi smălţate de păpădii şi viorele închise la culoare; dincolo de ele, şi mai departe încă, crini tigraţi, candizi, înăltuţi, ridicându-şi în aer bonetele portocalii. În baracă vorbeau între ele de „flori”, de „ploaie”: excremente, şuviţe groase de rahat şi cascada lentă, maronie şi împuţită şiroind de pe priciurile de sus, duhoarea amestecată cu un fum acru, unsuros, plutind în aer, ce îmbâcsea pielea Rosei. Se opri o clipă la marginea terenului. Uneori electricitatea din gard se-auzea parcă zumzăind; chiar şi Stella spunea că-i numai o-nchipuire, dar Rosa auzea înăuntrul sârmei sunete adevărate: voci triste, zgrunţuroase. Cu cât era mai departe de gard, cu atât mai desluşite năvăleau peste ea vocile. Vocile alea plângătoare zbârnâiau atât de convingător, atât de pasionat, era cu neputinţă să le suspectezi c-ar fi iluzorii. Vocile îi spuneau să ţină şalul sus, deasupra capului; vocile îi spuneau să-l fluture, să-l rotească, să-l desfăşoare ca pe un drapel. Rosa îl ridică, îl flutură, îl roti, îl desfăşură. Departe de ea, tare departe, Magda zăcea de-a curmezişul pe pântecele ei umflat cu aer, întinzând în lături braţele ca nişte nuiele. Era sus de tot, ridicată în aer, călărind pe umărul cuiva. Dar umărul care-o purta pe Magda nu se-ndrepta spre Rosa şi spre şal, ci se tot ducea, pata Magdei se mişca din ce în ce mai departe pe întinderea împânzită de fum. Deasupra umărului scânteia o cască. Lumina izbea în cască şi o făcea să străfulgere ca un pocal. Dedesubtul căştii, un trup negru ca o piesă de domino şi doi bocanci negri goneau direct spre gardul electrificat. Vocile electrice începură să vibreze frenetic. „Maamaa, maamaa”, zumzăiau toate laolaltă. Ce departe era de-acum Magda de Rosa, de partea cealaltă a întregului teren, dincolo de o duzină de barăci, departe, pe partea celalaltă! Se zărea nu mai mare ca o molie.
Pe neaşteptate, Magda o porni plutind prin văzduh. Magda călătorea cu totul prin înalturi. Arăta ca un fluture ce se izbeşte de-o viţă argintie. Iar în clipa când capul rotund şi pufos al Magdei, picioarele ei ca nişte creioane, burta ei balonată şi braţele-n zigzag se striviră de gard, vocile din oţel începură să mârâie înnebunite, îndemnând-o pe Rosa s-alerge, s-alerge spre locul unde Magda căzuse din zbor pe gardul electrificat; dar Rosa, fireşte, nu le dădu ascultare. Rămase locului, căci dac-ar fi alergat ei ar fi tras, dac-ar fi-ncercat să culeagă rămăşiţele trupului Magdei ei ar fi tras, şi dac-ar fi dat frâu liber urletului de lup care suia acum de-a lungul şirei spinării, din străfundurile fiinţei sale, ei ar fi tras; aşa că luă şalul Magdei şi-şi umplu gura cu el, îndesându-l şi tot îndesându-l, până ce-şi înăbuşi urletul de lup şi simţi gustul intens de scorţişoară şi migdale al salivei Magdei; şi Rosa savură şalul Magdei, până când acesta se uscă.
În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „The Shawl” de Cynthia Ozick (publicată în „The New Yorker Magazine”, 1980)
Sursă foto: aici
Scrie un comentariu