Avanpremieră Nr. 200

„Cartea lui Monelle” (fragment) de Marcel Schwob

Reach content for Google search „Marcel Schwob”

Vă invităm să citiți un fragment din „Cartea lui Monelle” de Marcel Schwob (1867-1905), din volumul „Cruciada copiilor. Cartea lui Monelle. Steaua din lemn”, volum în curs de apariție la Editura Tracus Arte (traducere de Mădălina Ghiu).

„În vara anului 1894, Marcel Schwob publică o cărticică simbolistă povestită în mare parte de o voce de copil, Cartea lui Monelle, «capodoperă a tristeții și a iubirii» (Rémy de Gourmont).

Cine este Monelle? Monelle este o micuță prostituată care profețește vremurile viitoare, exprimându-se adesea prin aforisme, cu ajutorul unei maieutici seducătoare care scoate la iveală, fără să se teamă de asocieri paradoxale, adevăruri șocante.” (Mădălina Ghiu)

*
I. Vorbele lui Monelle

 

Monelle m-a întâlnit pe când hoinăream pe câmpie. M-a luat de mână.

– Să nu te miri, a spus ea, sunt eu și nu sunt eu;

Mă vei găsi din nou și mă vei pierde iar;

Voi veni printre voi din nou; pentru că puțini oameni m-au văzut și niciunul nu m-a înțeles;

Și mă vei uita, și mă vei recunoaște, și mă vei uita.

 

Și Monelle a spus din nou: Îți voi vorbi despre micile prostituate și vei cunoaște începutul.

Bonaparte ucigașul, la vârsta de optsprezece ani, a întâlnit o micuță prostituată sub porțile de fier de la Palais-Royal. Avea chipul palid și tremura de frig. Dar „trebuie să trăiești”, i-a spus ea. Nici tu, nici eu nu știm numele acestei micuțe pe care Bonaparte a luat-o, într-o noapte de noiembrie, în camera lui, la Hôtel de Cherbourg. Era din Nantes, din Bretania. Era slabă și ostenită, iar iubitul ei tocmai o abandonase. Era modestă și bună; avea o voce foarte blândă. Bonaparte și-a amintit de toate acestea. Și cred că după ce amintirea sunetului vocii ei l-a emoționat până la lacrimi, a căutat-o mult timp după aceea, în serile de iarnă, fără să o mai revadă vreodată.

Pentru că, vezi tu, micile prostituate nu ies decât o singură dată noaptea din mulțime, iar atunci, pentru a face o faptă bună. Biata Anne a alergat către Thomas De Quincey, mâncătorul de opiu, care își pierduse cunoștința pe larga stradă Oxford, sub lămpile mari aprinse. Cu ochii umezi, i-a dus la buze un pahar cu vin dulce, l-a sărutat și l-a dezmierdat. Apoi, s-a întors în noapte. Poate că a și murit curând. Tușea, a spus De Quincey, aseară am văzut-o. Poate că încă rătăcea pe străzi; dar, în ciuda înflăcărării cu care a căutat-o, fapt ce a provocat râsul oamenilor cărora li s-a adresat, Anne a fost pierdută pentru totdeauna. Când, mai târziu, el a avut parte de un cămin cald, se gândea adesea cu lacrimi în ochi că biata Anne ar fi putut trăi acolo împreună cu el, în loc să și-o imagineze bolnavă, sau muribundă, sau îndurerată, în întunericul de nepătruns al unui bordel londonez, și luase cu ea toată dragostea plină de milă a inimiisale.

Vezi tu, ele înalță un strigăt de compasiune către voi și vă mângâie mâna cu mâna lor descărnată. Nu vă înțeleg decât dacă sunteți foarte nefericiți; plâng cu voi și vă consolează. Micuța Nelly s-a dus la ocnașul Dostoievski, ieșind din casa ei infamă și, mistuită de febră, l-a privit îndelung cu ochii ei mari și negri, temători. Micuța Sonia (a existat și ea, ca toate celelalte) l-a îmbrățișat pe asasinul Rodion după ce acesta și-a mărturisit crima. „Ah, ce-ai făcut, ce-ai făcut cu viața ta!?” a spus ea disperată. Și s-a ridicat imediat, s-a aruncat la pieptul lui, l-a îmbrățișat și l-a sărutat… „Nu, nu. Pe lume, acum, nu există om mai nefericit ca tine!” a strigat ea într-un elan de compasiune și a izbucnit pe loc în lacrimi.

La fel ca Anne și ca aceea fără nume, care s-a apropiat de tânărul și tristul Bonaparte, micuța Nelly s-a pierdut în ceață. Dostoievski nu a spus ce s-a întâmplat cu micuța Sonia, palidă și emaciată. Nici tu și nici eu nu știm dacă putea să-l ajute până la capăt pe Raskolnikov în ispășirea lui. Nu cred asta. A căzut cu blândețe în brațele lui, suferind prea mult și iubind prea mult.

Vezi tu, niciuna dintre ele nu poate rămâne cu voi. Ar fi prea triste și le-ar fi rușine să rămână. Când nu mai plângeți, nu îndrăznesc să vă privească. Vă învață lecția pe care trebuie să o învățați și apoi pleacă. Vin prin frig și ploaie ca să vă sărute pe frunte și să vă șteargă lacrimile, iar înspăimântătoarele tenebre le iau înapoi. Poate pentru că trebuie să plece în altă parte.

Nu le cunoașteți decât când sunt compătimitoare. Nu trebuie să ne gândim la altceva. Nu trebuie să ne gândim la ce ar putea face în întuneric. Nelly, în casa oribilă, Sonia, beată pe banca bulevardului, Anne, pe o alee întunecoasă, înapoind paharul gol negustorului de vinuri, erau poate crude și obscene. Sunt creaturi din carne. Au ieșit dintr-o fundătură sumbră pentru a da un sărut în numele milei, sub lampa aprinsă a străzii principale. În clipa aceea, erau divine.

Trebuie să uităm orice altceva.


Gânditor al alterității, maestru al intertextualității, Schwob a scris o operă a cărei capacitate seminală continuă să acționeze în domeniul literaturii contemporane. Donator de teme și mecanisme de lucru, Schwob supraviețuiește naufragiului estetic al simbolismului negru fiind unul dintre singurii autori republicați. Consider că o asemenea autoritate se datorează conceperii literaturii atât ca proiect, cât și ca spațiu, în aceeași măsură teoretizată, cât și narativizată, și documentată sau influențată de competențe istorice și de opțiuni teoretice originale, unde influențele germane ale lui Nietzsche și Schopenhauer le întâlnesc pe cele ale școlii filosofice și filologice franceze.
Alexandre Gefen

Monelle a tăcut și s-a uitat la mine:

Am ieșit din noapte, a spus ea, și mă voi întoarce în noapte. Pentru că și eu sunt o micuță prostituată.

 

Iar Monelle a spus din nou:

Mi-e milă de tine, mi-e milă de tine, iubitul meu.

Cu toate acestea, mă voi întoarce în noapte; pentru că este obligatoriu să mă pierzi, înainte de a mă regăsi. Și dacă mă regăsești, îți voi scăpa din nou.

Pentru că eu sunt cea care e singură.

Iar Monelle a spus din nou:

Pentru că sunt singură, îmi vei da numele de Monelle. Dar îți vei imagina că am toate celelalte nume.

Și eu sunt aceasta și aceea, și cea care nu are nume.

Și te voi însoți printre surorile mele, care sunt eu însămi și, asemenea prostituatelor, lipsite de minte; și le vei vedea torturate de egoism și voluptate, și de cruzime și orgoliu, și de răbdare și milă, negăsindu-se deloc pe ele însele;

Și le vei vedea plecând să se caute în depărtare;

Și tu mă vei găsi în tine însuți și eu mă voi găsi în mine însămi; și tu mă vei pierde și eu mă voi pierde.

Pentru că eu sunt cea care este pierdută imediat ce este găsită.

 

Iar Monelle a spus din nou:

În această zi, o micuță femeie te va atinge cu mâna și va trece mai departe;

Pentru că toate lucrurile sunt trecătoare; dar Monelle este cea mai trecătoare.

Și înainte să mă regăsești, te voi învăța aici, pe această câmpie, și vei scrie cartea lui Monelle.

 

Și Monelle mi-a întins o ferulă scobită în care ardea o flăcăruie trandafirie.

– Ia această torță, spuse ea și dă foc. Arde totul pe pământ și în cer. Și rupe ferula și stinge-o când ai ars totul, pentru că nimic nu trebuie transmis;

Astfel ca tu să fii cel de-al doilea narthecophor și să distrugi prin foc, iar focul coborât din cer să urce din nou în cer.

 

Și Monelle a mai spus: Îți voi vorbi despre distrugere.

Iată cuvântul: Distruge, distruge, distruge. Distruge în tine, distruge în jurul tău. Fă loc pentru sufletul tău și pentru alte suflete.

Distruge tot binele și tot răul. Ruinele arată toate la fel.

Distruge vechile locuințe ale oamenilor și vechile locuințe ale sufletelor; lucrurile moarte sunt oglinzi care deformează.

Distruge, pentru că toată creația vine din distrugere.

Iar pentru bunătatea superioară este necesar să fie distrusă bunătatea inferioară. Și astfel, noul bine apare saturat de rău.

Iar pentru a imagina o nouă artă, trebuie zdrobită vechea artă. Și astfel, arta nouă pare un fel de iconoclastie.

Pentru că orice construcție este făcută din ruine și în această lume nimic nu este nou în afară de forme.

Dar trebuie să fie distruse formele.

 

Și Monelle a mai spus: Îți voi vorbi despre formare.

 

Însăși dorința pentru nou nu este decât pofta sufletului care dorește să se formeze.

Iar sufletele leapădă formele vechi așa cum șerpii își leapădă vechile piei.

Iar răbdătorii culegători de piei bătrâne de șarpe îi întristează pe tinerii șerpi, fiindcă au o putere magică asupra lor.

Pentru că acela care deține bătrâne piei de șarpe îi împiedică pe tinerii șerpi să se transforme.

Acesta este motivul pentru care șerpii își despoaie trupurile în șanțul înverzit dintr-un desiș adânc; și o dată pe an, tinerii se strâng în cerc ca să ardă vechile piei.

Fii așadar cum sunt anotimpurile, distructive și formative.

Construiește-ți tu însuți casa și dă-i foc tu însuți.

Nu arunca rămășițele în spatele tău; fiecare să-și folosească propriile ruine.

Nu construi în noaptea care a trecut. Lasă zidurile tale să se ducă de râpă.

Contemplă construcții noi la cel mai mic impuls al sufletului tău.

Pentru orice dorință nouă, fă-ți zei noi.

 

Și Monelle a mai spus: Îți voi vorbi despre zei.

 

Lasă vechii zeii să moară; nu rămâne așezat, ca o bocitoare, lângă criptele lor;

Căci zeii vechi își iau zborul din mormintele lor;

Și nu proteja deloc tinerii zei mumificându-i;

Fie ca oricare zeu să-și ia zborul imediat ce a fost creat;

Fie ca oricare operă să piară imediat ce a fost creată;

Fie ca vechiul zeu să-și ofere creația tânărului zeu, ca aceasta să fie distrusă de el;

Fie ca oricare zeu să fie zeul clipei.

 

Și Monelle a mai spus: Îți voi vorbi despre clipe.

 

Privește toate lucrurile din punctul de vedere al clipei.

Lasă-ți sinele în voia clipei.

Gândește pentru o clipă. Fiecare gând care durează este o contradicție.

Iubește pentru o clipă. Fiecare dragoste care durează este ură.

Fii sincer pentru o clipă. Fiecare sinceritate care durează este minciună.

Fii drept pentru o clipă. Fiecare dreptate care durează este nedreptate.

Acționează pentru o clipă. Fiecare acțiune care durează este o perioadă moartă.

Fii fericit pentru o clipă. Fiecare fericire care durează este nefericire.

Respectă fiecare clipă și nu face niciodată legături între lucruri.

Nu întârzia clipa: te-ai epuiza în agonie.

Uite: fiecare clipă este un leagăn și un sicriu: fie ca oricare viață și oricare moarte să ți se pară stranii și noi.

 

Și Monelle a mai spus: Îți voi vorbi despre viață și despre moarte.

 

Clipele sunt asemenea creioanelor jumătate albe, jumătate negre;

Nu-ți ordona viața cu ajutorul desenelor făcute cu jumătățile albe. Pentru că vei descoperi după aceea desenele făcute cu jumătățile negre;

Fieca fiecare zonă neagră să fie străbătută de așteptarea albului viitor.

Nu spune: trăiesc acum, voi muri mâine. Nu împărți realitatea între viață și moarte. Spune: acum trăiesc și mor.

Epuizează în fiecare clipă totalitatea pozitivă și negativă a lucrurilor.

Trandafirul de toamnă durează un anotimp; în fiecare dimineață se deschide; în fiecare seară se închide.

Fii ca trandafirii: oferă-ți petalele pentru a smulge plăceri, pentru a fi călcate în picioare de dureri.

Fie ca fiecare extaz să fie muribund în tine, ca fiecare voluptatesă-și dorească moartea.

Fie ca fiecare durere să fie în tine trecerea unei insecte care își ia zborul. Nu te opri la insecta care roade. Nu te îndrăgosti de acești gândaci negri.

Fie ca fiecare bucurie să fie în tine trecerea unei insecte care își ia zborul. Nu te opri la insecta care suge. Nu te îndrăgosti de aceste gângănii aurii.

Fie ca fiecare sclipire de spirit să strălucească și să se stingă în tine fulgerător.

Fie ca fericirea ta să fie împărțită în fulgurații. Astfel partea ta de bucurie va fi egală cu a celorlalți.

Contemplă atomistic universul.

Nu te împotrivi naturii. Nu te opune lucrurilor proptindu-te în picioarele sufletului tău. Fie ca sufletul tău să nu-și întoarcă fața de la ele ca un copil rău.

Mergi în pace cu lumina roșie a dimineții și licărirea cenușie a serii. Să fii zorii de zi contopiți cu amurgul.

Amestecă moartea cu viața și împarte-le în clipe.

Nu aștepta moartea: ea este în tine. Fii tovarășul ei și ține-o aproape de tine; ea este ca tine însuți.

Mori de moartea ta; nu-i invidia pe morții de demult. Treci pe rând de la moduri de moarte la moduri de viață.

Consideră vii toate lucrurile incerte, iar pe cele certe, moarte.

 

Marcel Schwob s-a născut pe 25 august 1867 în Seine-et-Oise, Franța. Ambii săi bunici au fost rabini. Citea de la vârsta de trei ani și a debutat la 11 ani cu o recenzie a romanului lui Jules Verne, „Căpitan la cincisprezece ani”. Debutează în 1888, cu povestirea „Les Trois Œufs” („Cele trei ouă”). În 1891, îi apare culegerea, foarte apreciată de critică,„Cœur double” („Inimă dublă”), dedicată lui Robert Louis Stevenson, căruia îi tradusese romanul „Săgeata neagră: Povestea celor două roze”. În anul 1892, publică antologia de povestiri „Roi au masque d’or” („Regele cu mască de aur”). În 1894, apar volumul „Cartea lui Monelle” și traducerea romanului „Moll Flanders” de Daniel Defoe. Începând cu anul 1895, sănătatea lui Schwob începe să se degradeze. Din februarie până în aprilie, publică „Cruciada copiilor” în Le Journal. În 1896, apare „Vies imaginaires”(„Vieți imaginare”). „Steaua din lemn”, 1897, este ultima sa povestire. În 1899, publică traducerea „Ultimele zile ale lui Immanuel Kant” de Thomas de Quincey. În luna mai, piesa „Hamlet”, tradusă în colaborare cu Eugène Morand, este pusă în scenă la Théâtre de la Renaissance, cu Sarah Bernhardt în rolul lui Hamlet. În vara anului 1904, Marcel Schwob călătorește din motive de sănătate în Portugalia, Italia, sudul Franței. În decembrie susține o conferință despre François Villon la Sorbona. Moare pe 26 februarie 1905, la numai 37 de ani. Este înhumat în cimitirul Montparnasse.

Susține Literomania

cartepedia.ro
cartepedia.ro
elefant.ro

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: