Proze scurte de Peter Bichsel (VII)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea lui Radu Țuculescu. (Literomania)

Bărbatul care n-a mai vrut să ştie nimic

„Eu nu mai vreau să ştiu nimic”, zise bărbatul care nu mai dorea să ştie nimic. Bărbatul care nu mai voia să ştie nimic zise: „Eu nu mai vreau să ştiu nimic.”

Asta e în grabă spus.

Şi deja sună telefonul.

Şi în loc să smulgă cablul din perete, ceea ce ar fi trebuit să facă pentru că nu mai voia să ştie nimic, a ridicat receptorul şi şi-a spus numele.

„Bună ziua”, zise celălalt.

Iar bărbatul i-a zis, de asemenea, „Bună ziua.”

„E vremea frumoasă”, zise celălalt.

Iar bărbatul nu a spus: „Asta nu vreau să ştiu”, el zise chiar: „Da, desigur, e o vreme foarte frumoasă azi.”

Şi-atunci a zis celălalt încă ceva.

Şi atunci a zis bărbatul încă ceva.

Şi atunci puse receptorul la loc şi se supără foarte tare, deoarece acum ştia că e vreme frumoasă.

Şi-acum smulse, totuşi, cablul din perete şi strigă: „Nici asta nu vreau să ştiu, vreau să uit.”

Asta e în grabă spus.

Căci prin fereastră strălucea soarele, iar când soarele străluceşte prin fereastră se ştie că-i vreme frumoasă.

Bărbatul coborî jaluzelele, dar acum soarele lumina printre crăpături.

Bărbatul a adus hârtie şi a lipit-o pe geamuri şi a stat pe întuneric.

Şi a stat aşa multă vreme, iar soţia lui a venit şi a văzut ferestrele lipite şi s-a speriat. Ea întrebă: „Ce vrea să însemne asta?”

„Asta trebuie să împiedice pătrunderea luminii soarelui”, zise bărbatul.

„Atunci va fi întuneric”, zise femeia.

„Ăsta e un dezavantaj”, zise bărbatul, „dar e mai bine aşa căci dacă soare nu am, ce-i drept, nici lumină, dar atunci măcar nu ştiu că-i vreme frumoasă.”

„Ce ai împotriva vremii frumoase?” zise femeia, „vremea frumoasă te bine dispune.”

„Eu nu am”, zise bărbatul „în mod general nimic împotriva vremii frumoase. Decât că nu mai vreau să ştiu cum e.”

„Atunci aprinde, cel puţin, becul”, zise femeia şi vru să-l aprindă, dar bărbatul smulse lampa din tavan şi zise: „Nici asta nu vreau să ştiu, că becul se poate aprinde.”

Atunci soţia plânse.

Şi bărbatul zise: „Adică nu mai vreau să ştiu absolut nimic.”

Şi pentru că femeia nu putea înţelege aşa ceva, nu mai plânse şi-l lăsă pe bărbat în întuneric.

Şi rămase acolo multă vreme.

Şi oamenii care veneau în vizită o întrebau pe femeie despre bărbatul ei, iar femeia le explica: „Adică e aşa, adică el stă în întuneric şi, vasăzică, nu mai vrea să ştie nimic.”

„Ce nu mai vrea să ştie?” întrebară oamenii şi femeia zise:

„Nimic, absolut nimic nu mai vrea să ştie.

Nu mai vrea să ştie ceea ce vede – anume ce spun oamenii.

Şi nu mai vrea să ştie ceea ce ştie – anume cum se aprinde lumina.

Aşa e, deci”, zise femeia.

„Ah, aşa e deci”, ziseră oamenii şi n-au mai venit în vizită.

Şi bărbatul stătea în întuneric.

Şi soţia îi aducea mâncarea.

Şi întreba: „Ce nu mai ştii?”

Şi el zicea: „Eu ştiu încă totul”, şi era foarte trist pentru că ştia încă totul.

Atunci încercă soţia să-l consoleze şi spuse: „Dar tu nu ştii totuşi cum e vremea.”

„Cum e, nu ştiu”, zise bărbatul, „dar eu tot mai ştiu cum poate să fie.

Îmi amintesc zile ploioase, îmi amintesc zile însorite.”

„O să uiţi”, zise femeia.

Şi bărbatul zise:

„Asta e în grabă spus.

Asta e în grabă spus.”

Şi rămase în întuneric şi soţia îi aducea, zilnic, mâncarea şi bărbatul privea farfuria şi spunea.

„Eu ştiu că aceia sunt cartofi, eu ştiu că aceea e carne şi eu recunosc conopida; şi nimic nu foloseşte, eu voi şti întotdeauna totul. Şi fiecare cuvânt pe care-l spun îl ştiu.”

Şi când soţia l-a întrebat data următoare: „ce mai ştii încă?” atunci el spuse: „Eu ştiu mult mai mult decât înainte, nu ştiu doar cum e vremea frumoasă şi vremea urâtă, acuma ştiu şi cum e când nu există vreme. Şi ştiu că, atunci când e foarte întuneric, tot nu e întuneric absolut.”

„Există, însă, lucruri pe care nu le ştii”, zise soţia şi vru să plece şi când el o opri ea zise: „Tu nu ştii cum se spune vreme frumoasă în limba chineză”, şi plecă şi închise uşa după ea.

Atunci începu bărbatul care nu mai voia să ştie nimic să mediteze. Într-adevăr, nu cunoştea chineza şi nu-i folosea la nimic să spună: „Eu nu vreau nici asta să n-o mai cunosc”, pentru că, încă, n-o cunoscuse.

Trebuie întâi să ştiu ceea ce nu mai vreau să ştiu”, strigă brăbatul şi ridică jaluzelele, şi deschise ferestrele, iar în dreptul ferestrelor ploua şi el privi afară, în ploaie.

Apoi merse în oraş să-şi cumpere cărţi de învăţat limba chineză şi veni înapoi şi citi săptămâni întregi din aceste cărţi şi pictă litere chinezeşti pe hârtie.

Şi când veniră oameni în vizită şi-o întrebară pe femeie despre bărbatul ei, ea zise: „Asta-i, adică aşa, el învaţă acum chineza, aşa e, vasă-zică.”

Şi oamenii nu mai veniră în vizită.

E nevoie, însă, de luni şi ani până să cunoşti limba chineză şi când el, în sfârşit, o cunoscu, zise:

„Încă tot nu ştiu destul. Trebuie să ştiu totul. Doar atunci pot spune că nu mai vreau să ştiu nimic.

Trebuie să ştiu ce gust are vinul, cel prost şi cel bun.

Şi când mănânc cartofi, trebuie să ştiu cum se plantează.

Şi trebuie să ştiu cum arată luna pentru că atunci când o văd sunt departe de a şti cum arată, cum se poate ajunge la ea.

Şi numele animalelor trebuie să le cunosc şi cum arată fiecare şi ce fac şi cum trăiesc.”

Şi atunci şi-a cumpărat o carte despre iepuri şi o carte despre găini şi o carte despre animalele pădurii şi una despre insecte.

Şi atunci şi-a cumpărat o carte despre rinocer.

Şi a găsit că rinocerul e frumos.

S-a dus la grădina zoologică şi l-a găsit acolo şi stătea într-o cuşcă mare şi nu se mişca.

Şi bărbatul văzu exact cum rinocerul încerca să gândească şi încerca ceva să ştie şi văzu câtă osteneală îşi dădea pentru asta.

Şi de fiecare dată când îi trecea ceva prin minte, începea să fugă cu bucurie, făcea două, trei runde prin cuşcă, şi-apoi uita ce-i trecuse prin minte şi rămânea, atunci, multă vreme pe loc – o oră, două ore – şi fugea din nou, când îi trecea ceva prin minte.

„Un rinocer aş dori să fiu”, spuse bărbatul, „dar pentru asta acum e prea tîrziu.”

Atunci plecă acasă şi se gândi la rinocerul său.

Şi nu mai vorbi despre nimic altceva.

„Rinocerul meu”, spuse el, „gândeşte prea încet şi o ia la goană prea devreme şi e bine aşa”, şi uită tot ce a vrut să ştie pentru a nu mai vrea să ştie nimic.

Şi-şi continuă viaţa mai departe ca şi înainte.

Doar că acum ştia chineza.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroase premii literare, printre care cel al Grupului 47 și premiul „Johann Peter Hebel”. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte, ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile”. (Radu Țuculescu)