Golul lui Geolgău

Vă propunem mai jos un capitol din cea de-a doua carte de ficțiune semnată de Liviu Ornea, „Viața ca o glumă proastă”, un roman despre ratare. Volumul se află în pregătire la Editura Nemira și va apărea în curând în colecția „n’autor”. (Literomania)

– Hai, gata de-acu’. Nu mergem și noi în piață?

– Avem timp, coane, mai e pînă se aprind telefoanele. E și frig rău, mai răcesc naibii…

– Mai luăm niște cartofi prăjiți? Cu brînzică rasă deasupra? Și niște…

– Luăm pe dracu’, nu vezi că s-au prostit și-aici? Parcă-s tăiați la șubler. Sînt congelați, băi, de la Metro, la pungă. Și, oricum, brînza-i strică. Muștar sau maioneză, ca-n Belgia, atît.

– Da’ înc-un rînd de votcă merge, da? Mai ales dacă zici c-ai răcit.

– Hai, Bebe, zi-ne continuarea de la povestea cu căminu’, că parcă-i parastas, nu-ș’ ce ne-a luat azi. Zău dacă mai vin cu voi la băut.

– Zic. Da’ cine dă votca? Cine-i la rînd, Bogdănele, mamă? Uite la el, se teme că-i numără Corina mărunțișul. Păi, nu tu dai meditațiile-alea, Bogdane? Nu tu-i aduci acasă?

– Auzi, Bebiță? De ce nu-ți vezi tu de boarfele tale? Lasă-mă-n durerea mea, că pe-ale mele le știu eu mai bine. Ce, eu m-am luat de tine?

– Adevărul e că s-au stricat și ăștia, are dreptate nenea Horia. Băi, de fapt, de ce continuăm noi să venim aici? Beri au puține, mîncarea-i proastă, de arătat, arată urît – de ce ne cramponăm noi de birtul ăsta? Că nu sîntem destul de bătrîni ca s-avem nostalgii.

– Bine măcar că e muzica bună. Veche și dată-ncet.

– Ba, dacă e vorba de nostalgie (iar eu sînt mai bătrîn, eu am voie), mi-e așa un dor de-o mahoarcă de pe vremuri… Un Buceag, un Carpat de Tîrgu Jiu, una sănătoasă, să-ți rașcheteze laringele – auzi?, voi ați rașchetat cu șpan dormitoru-n armată? că dacă nu, atunci nu știți ce-i viața –, nu mai zic de-un PM fără. Astea de-acum n-au nici un haz, tre’ să bagi zece-n tine pînă să pricepi ceva. Păi, cînd am pipat prima Gitană, eram pe la sfîrșitul liceului, parcă m-a lipit de zid și…

– Lasă, Bebe, Gitanele, că ne-ai zis-o pe-asta de o mie de ori, ca și pe cea cu Ligerosurile, mai bine spune-ne cum a fost atunci la cămin, că asta-ncepuseși și-asta ne doare pe noi.

– Eu vorbeam serios, îmi pare rău dacă nu s-a-nțeles. Chiar mă gîndeam că noi, de fapt, dacă te gîndești un pic, nici cal, nici măgar. Niște neterminați, cam asta sîntem. Sau neîncepuți. Cum vă place. Cum v-o plăcea. Oricum, ceva cu ne. Adică ne lipsește nouă ceva, dar nu e clar ce anume, că nici noi nu știm ce ne lipsește și ce vrem. Păi, dac-am ști? Futu-i! Și votca-i proastă. Ai luat-o pe cea mai ieftină, Bogdane?

– Ia mai du-te și tu-n coana mă-ta! Am luat ce-am vrut. Și ce-aveau. Finlandia n-aveau, așa să știi.

– Băi, voi Krepkaia ați prins?

– N-am prins, nea Bebe, că sîntem tineri, să ne ierți, mata ești hoașcă bătrînă, ai avut alte posibilități, nu se compară. Cînd ne săltam noi în liceu, deja nu mai era nimic în galantare. RDV la litru, sticlă transparentă, altceva nimic. Da’ mai bine zi-ne cum a fost la aia la cămin, zău, lasă votca.

– Wow, era extraordinară,…

– Votca sau femeia?

– Mai tare ca Stolichnaya, peste 40 de grade.

– Imposibil: Mendeleev a făcut-o la 38 de grade și se comercializează la 40 că e mai simplu procesul de fabricație. Scrie și pe Wiki. Dar votcă peste 40 de grade nu există.

– Prostii, Paule, mituri, fantezii. Caută poza pe internet. Dacă-ți spun c-am băut Krepkaia? Și era rusească, cu etichetă maro spre negru. Krepkaia înseamnă tare, că așa era, o votcă mai tare.

– Mă rog. Dar e exact cum zice Horia. N-am prins mare lucru dinainte – adică, sigur, n-am prins atunci cînd eram conștienți și puteam pricepe ceva – și-acum impresia mea e că ne fandosim, să mă iertați, dar exact asta cred.

– Detaliază, te rog. Eu nu mă fandosesc decît la gagici, și nici la alea întotdeauna.

– Păi, da, că nu avem de ce și de unde să fi căpătat noi convingeri ferme anticomuniste, de pildă, adică nu ca ăilalți, care-au trecut pe bune prin el. Zic de cei cărora nu le-a plăcut, că altora chiar le-a plăcut, dar asta-i altă discuție. Noi le-am preluat cumva teoretic aprehensiunile, înțelegi? Dar nu le-am interiorizat pînă la capăt. Nu zic că nu-i bine, că e bine, sigur. Adică așa trebuie. Așa e normal și moral. Dar ne cam doare-n pix, înțelegi?, nu e ceva de viață și de moarte, ca pentru ăia care-au trecut ’jde ani prin el și-i poartă încă urmele. Și spaimele. Și urile. Îndoielile. Că de-aia stăm noi aici și teoretizăm în loc să fim în piață.

– Ei, pe dracu’, Paule! Că-n piață or fi numai matusalemi trecuți prin pușcării. E plin de tineri. Poți să nu-i înghiți pe ăștia și să reacționezi la măgării și dacă ești tînăr și nedus la dame comuniste, tefelist, cum zic ăia. Ce, ție-ți place ce vor să facă ăștia cu ordonanța?

– Sigur că nu-mi place, dar nu despre asta e vorba. Ziceam că – mai adu-ne, domnișoară, un rînd, o votcă mai bună, te rog eu mult, da? că e ultima; o sută, da – n-ai înțeles. Ziceam că noi, în general, n-avem niște convingeri așa, organice, cum să le spun, dinăuntru, adînc înrădăcinate. Nu c-ar fi vina noastră, că nu e. Dar noi atît am trăit, atîta aducem noi de pe vremea aia, mai mult n-avem. Sîntem mai degrabă imitatori, epigoni, înțelegi?, nu ne frige, nu… E din cărți, băi, din cărți. Nu știu cum să zic ca să-nțelegi. Uite, una e să n-ai un picior, să-ți fi fost amputat și tu încă să-l simți și să-ți vină să-l scarpini, și alta e să ții teorii despre cum e cînd îți lipsește un membru. Dar nu-i problemă, că peste vreo cincizeci de ani o să mai fie numai de-alde noi. Atunci să vezi! Tare mi-e că reînvie comunismul…

– Te-ai pilit, Paule, pe bune, numai prostii scoți din tine și mănînci căcat. Că dacă nu ești pilit, atunci chiar că e nasol. Din cărți o fi la tine. Bunică-miu a-nfundat pușcăria pînă-n ’65. Vii tu acum și…

– N-are-a face-aici bunicul, nu despre el e vorba-n propoziție. E la fel ca și cu femeile, uite, poate-așa pricepi. Umblăm după o idee, după o fantasmă, că nu știm cum o să fie cu una sau alta, înțelegi? Ne-nfierbîntăm așa, pe uscat, dar totul e-n mintea noastră, iluzie, ne-ndrăgostim de cea pe care ne-o construim noi în minte, nu de aia adevărată care, uneori, cînd reușim să fim obiectivi, dacă reușim vreodată, că nu-i garantat, nici nu ne place grozav, nu e genul nostru, și dup-aia, de cele mai multe ori, ni se ia, sau o luăm în barbă și ne pare rău, că nu pricepem de ce nu se potrivește ea cu ce-am crezut, cu ce-am visat… Suferim, dar fata n-are, de fapt, nici o vină că nu se potrivește cu ficțiunea din mintea noastră, ea n-a făcut decît să fie cum e, cum a fost dintotdeauna, înțelegi? Ca și noi, de altfel. În fine, un căcat.

– Zău că ești tîmpit, Paule. Te pricepi și tu la femei… Deși, recunosc, ceva, ceva e și în ce zici tu. Dar n-ai dreptate: tocmai, că norocul nostru (și al lor, de fapt, mai ales al lor) e exact capacitatea asta de fantasmare care, cum zici, ne face vulnerabili, dar tot ea ne salvează de urît și de plictis. Doar că… Mai bine taci naibii, să vă zic cu tipa aia. Stătea la cămin și, pe-atunci, nu era simplu să intri în A, la fete. Dar mă descurcam, că-i știam pe paznici, pe administrator, îi ungeam, mă rog. Nasol era dacă rămîneai pe noapte și aveai ghinion de control de la partid, atunci cam căcai steagu’, trebuia să ai baftă mare să scapi. Ei, și era prin iarnă – mă rog, aproape iarnă –, ultima zi din noiembrie 1983. Tipa era bestială și cu ceva cheag, că venea de la țară, din zonă necooperativizată, deal, ceva, plătea și chiria colegei de cameră care stătea de fapt în gazdă, îi mai scăpa una, alta adminstratorului și gata, era singură. Trebuia să ajung pe lumină, cît încă se putea intra fără probleme mari în cămin. Camera era faină, cu cergă ardelenească pe pat…

– Păi, nu-nțepa, coane Bebe, la părțile moi? Sau nu vă dezbrăcați, că vă ținea Ceașcă-n frig?

– Înțepa, băi deșteptule, dar zău că merita. Pe jos, covor oltenesc, avea veioză și alte nimicuri cu gust de la Fondul plastic, cum se purta pe-atunci, mai știți cravatele alea late, din lînă pictată?, atmosferă, ce mai. Dac-o pozai din unghiul bun, nici nu te prindeai că-i cameră de cămin. Sărut mînușițele, domniță. Absolut, zici? Minunat! Ei, gagica avea și de băut, că aducea de-acasă țuică și vin de căpșunică – prost, el, dar viu și mult –, se mai găsea și ceva de mîncare. Băi, a fost ca-n filme. Ei, ne punem pe treabă și-n timp ce-o regulam, asta mi-e crucea!, se aude deodată un urlet din tot căminul, de ziceai că se dărîmă pereții. Mi s-a tăiat instantaneu, cît pe ce să cad din pat.

– Ce era, coane, zi odată!

– Băi, n-o să credeți: dăduse gol Geolgău, băi, Gheorghiță Geolgău de la Craiova, în meciul de calificare la Euro ’84 de la Bratislava. Era meci, băi, înțelegi?, și eu habar n-aveam, că nu le-aveam cu fotbalul, ea cu-atît mai puțin.

– Dom Bebe, asta-i făcătură, e prea bună, las-o dracu’…

– Paule, asta mi-e crucea, ce Dumnezeu! Nu se minte cu-așa ceva! Futaiu-i sfînt!

– Hai, c-asta-i de scris, Bebiță. Și dacă nu-i adevărată, tot merită scrisă. Vinde-i-o unuia meseriaș, dacă nu ești în stare. Nu cunoști mata vreun scriitor? S-o îmbrace, s-o dichisească, să-i pun-o țîr’ de sos – iese o schiță pe cinste.

– Fie cum zici tu, nea Bebe, că nu dau de la mine. E bună, nu zic, e bună de tot, dar s-a mai scris. Are Cosașu o scenă asemănătoare, cu o partidă de amor într-o după-amiază, într-un apartament din apropierea perimetrului unde se făcea repetiție pentru defilarea de 1 Mai sau 23 August, nu contează, și tot așa, ăia fac dragoste și din stradă se aud din megafoane comenzi răstite către raioane, c-așa era pe-atunci împărțirea, cum să se miște, pe unde s-apuce. Bine, la Cosașu e mai complex, că nici fata nu era una oarecare, avea o chichiță acolo cu relația tinerilor, juca un rol și tatăl fetei, ceva șahăr-mahăr la partid, dar oricum, ideea generală e cam aceeași.

– Auzi, Paule? De ce-ți place ție, Paule, să-mi strici cheful? Adică, crezi că eu nu l-am citit pe Cosașu? Așa crezi? Dar asta-i a mea, băi, pe golul lui Geolgău am futut eu, Paule, nu altcineva. Eu am futut pe golul lui Gheorghiță Geolgău, asta e ideea, Paule, reține-o, te rog. Eu am futut iar tu ai citit.

– Adică eu nu? Eu, nimicuța, nimicuța. Of, unde erai tu, nea Bebe, cînd m-a lăsat Magda? Pe tine trebuia să te chem în apărarea mea. Să-i fi spus tu cu gurița ta mică și dulce: „Magdo, iubito, ăsta nu fute, mamă, doar citește, că el atîta poate, Magda, dragă, mai mult nu, fii pe pace!” Unde erai, nea Bebe, unde?

– Hai, băi, gata, mai vorbiți și pe drum. Mergem? Că nu mai prindem nici poza de grup.