Nr. 172 Traduceri

Hic sunt Dacoleones! (după Michel de Montaigne)

Cu aproape trei secole înainte ca generalul Jacques Delmas de Grammont să obțină (2 iulie 1850) votarea celei dintâi legi pentru protecția animalelor (domestice), grație sprijinului unui anume domn deputat Victor Hugo – și asta în ciuda miorlăielilor și lătrăturilor cu care Adunarea îi întâmpinase la început propunerea, socotită de-a dreptul caraghioasă –, marele Montaigne (el însuși deja un apologet al sensibilității și inteligenței animale, și un denunțător al trufiei prostești a omului de-a se pretinde unicul înzestrat cu zisele însușiri, negându-le, deci, cu îndărătnicie „dobitoacelor”) ne istorisea (după Aulus Gellius, ce la rându-i o știa de la Appion) faimoasa poveste (mai puțin „băsnuitoare” decât au putut-o crede generații întregi, la lumina recentelor revelații ale documentarelor animaliere, mai ales filmate cu „camere-spioni”) a unui tarabostes târât în sclavie la Roma, ce sfârșise prin a-și recăpăta libertatea și o nouă „familie” devenind nu daco-roman, ci… daco-leu! (Anca-Domnica ILEA)

 

Cât despre gratitudine (căci pare-mi-se acesta ni-i aici cuvântul de trebuință) fi-va de ajuns pilda ce urmează, pe care Appion o istorisește ca unul ce i-ar fi fost el însuși martor. Într-o bună zi, spune dânsul, când la Roma norodul era desfătat în circ cu lupte între felurite dihănii ciudate, cu osebire niște Lei de o mărime neobicinuită, se afla între aceștia unul care prin portu-i întărâtat, prin vârtoșia și urieșenia mădularelor sale, și prin răgetu-i aprig și înspăimântător, atrăgea asupră-i privirile tuturor celor de față. Printre ceilalți sclavi ce fură înfățișați norodului la acea luptă cu fiarele, se nimeri și un anume Androclus din Dacia, robul cutărui Roman de rang înalt, consular. Ci Leul acela, zărindu-l de departe, mai întâi rămase pironit locului, ca fermecat la vederea-i, apoi se apropie încetișor, în chip domol și pașnic, spre a-l recunoaște. După care, încredințându-se că aflase tocmai ce căuta, prinse a da din coadă precum câinii ce se gudură pe lângă stăpân, a săruta și a linge mâinile și coapsele nefericitului înghețat de spaimă și ca ieșit din minți. Dar Androclus mai venindu-și în fire mulțumită blândeții zisului Leu, și limpezindu-i-se văzul cât să se uite la dânsul și să-l recunoască: era o nemaiîntâlnită desfătare priveliștea dezmierdărilor, a alinturilor cu care se covârșeau unul pe celălalt. Întru care norodul izbucnind în strigăte de bucurie, Împăratul puse să-l cheme la dânsul pe sclavul cu pricina, ca să auză de la el lămurirea unei atât de năstrușnice întâmplări. Acela îi istorisi o poveste nemaiauzită și minunată. Stăpânul meu, zise, fiind numit proconsul în Africa, mă pomenii silit de cruzimea și asprimea ce mi-o arăta, punând să fiu bătut zilnic, a încerca să scap de dânsul prin fugă. Iar ca ascunzătoare sigură de un ipochimen având o atare putere în toată provincia, găsii că-i mai grabnic să mă pierd prin cele pustietăți și întinderi nisipoase, de nelocuit, ale ținutului, cu hotărârea ca, de va fi să-mi lipsească pe acolo un mijloc de a mă hrăni, să aflu o cale de a-mi lua singur viața. Soarele fiind cumplit de arzător la amiază, iar vipia de neîndurat, dădui peste o văgăună bine ascunsă sub un povârniș, și mă prăvălii înlăuntru. La scurtă vreme intră și Leul de colo, cu o labă însângerată, rănită, scâncind, gemând din rărunchi de dureri: la sosirea-i trăsei o spaimă grozavă, dar Dânsul, zărindu-mă tupilat într-un ungher al sălașului său, se apropie încetișor, înălțându-și spre mine laba vătămată, arătându-mi-o ca și cum mi-ar fi cerut ajutorul: îi scosei atunci un spin mare înfipt în carne, și oleacă deprinzându-mă cu vecinătatea lui, storcându-i rana dădui afară răul ce se adunase acolo, i-o ștersei și curățai cum putui mai bine: iar Dânsul, simțindu-se ușurat de chin, alinat de suferința-i, se puse la hodină, apoi la somn, lăsându-și laba tot între palmele mele. De atunci încolo el și cu mine trăirăm laolaltă în acea văgăună trei ani în cap, împărțind merindele: căci din jivinele pe care le ucidea la vânat, îmi aducea mie cele mai bune bucăți, pe care le perpeleam la Soare în lipsă de foc, și mă hrăneam cu dânsele. De la o vreme, săturându-mă de traiul acela crâncen și sălbatec, cum Leul era într-o zi plecat la ale sale, mă tot dusei de acolo, dar după trei zile fui dibuit de niște ostași, ce mă aduseră din Africa până în orașul acesta, plocon stăpânului meu, ce năpristan mă osândi la moarte, rânduindu-mi să fiu dat pradă fiarelor. Or, precum văd, Leul de colo fu și el prins la scurt răstimp, iar în ceasul acesta a voit să mă răsplătească pentru binefacerea și tămăduirea dobândită de la mine. Iată povestea istorisită de Androclus Împăratului, pe care acesta puse s-o auză întreg norodul, din gură în gură. Drept care la cererea tuturora fu slobozit, iertat de zisa osândă, iar la stăruințele norodului căpătă în dar Leul cu pricina. De atunci încolo, spune Appion, puteam să-l zărim pe Androclus mânându-și Leul cu un ham mititel, preumblându-se la Roma prin taverne, primind arginții ce i se dădeau: Leul se lăsa acoperit cu florile ce i se azvârleau, iar tot natul întâlnindu-i zicea: Uite Leul ce-a găzduit omul, uite omul ce-a doftoricit Leul.

MONTAIGNE, Eseurile (ediția completă postumă, 1595), Cartea a II-a, cap. XII, „Apologia lui Raymond de Sebonde” (fragment)

Traducere și prezentare de Anca-Domnica ILEA

 

Susține Literomania

Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: