Vă propunem mai jos un mic grupaj de poeme semnate de tânăra poetă Simina Popescu. (Literomania)
În orașul ăsta cabluri de telefon atârnă
de nu-știu-unde ca niște brăduți minusculi
din oglinzi retrovizoare
multe multe cabluri de telefon
legat la capătul lor
câte un deget pendulează dezaprobator
femeile din orașul ăsta
nu își mai spală bărbații pe față
*
Păianjenul ăsta de la gâtul mamei
era de aur avea pânză și lanț
într-o zi i l-au furat mama
s-a făcut albastră
păienjeni nu a mai putut naște
doar Simine
azi i s-a întors din carne de păianjen și oase
de păianjen
l-ar iubi din nou
ghemul ăla infect de brațe și ochi
cerșea îndurare
l-am omorât pe nerăsuflate
în sfârșit păianjen
stau pe gâtul ei
mama mă iubește numai pe mine
am omorât-o repede pe Simina
avea prea puține brațe
ochi
prea puțini
*
Nu a spus în ce sertar își păstra chipurile
probabil tot acolo unde afuma și peștele
în casă îi crește o alta
în care doarme lunea joia și duminica
În ea îi crește o alta
Unde doarme marțea miercurea și vinerea
Sâmbăta, cealaltă ea stă în cealaltă casă
Dar acolo nu doarme nimeni
Ci se afumă și împachetează chipuri și pești
pentu a opta zi a săptămânii
*
Orașul meu nu e legat de moarte
La intrare îți lași bijuteriile într-un polonic
Și pășești cu pielea desculță pe meandrele
Acestei secete
Dacă urci spre etaj
Vei auzi câini și pisici cum se ghemuiesc
În poalele treptelor
Ajuns sus
Toate florile poartă chipuri nedezvăluite
Ție
Și privesc mocnit melcii care
Îți devorează încetișor pantofii de lac
Acolo
Patru femei vorbesc
Culcate pe pământ
Cu palmele întinse spre tine
La ieșire
În urma ta
O oranjerie
Se usucă la soare
*
În seara în care al o sută patruzeci și șaptelea
Pisic negru mi-a tors în brațe
Mama și-a opărit cu lapte
al o sută patruzeci și șaptelea ochi
Și a născut un pisic
Patru pisici
Șapte pisici
Zece pisici
Mama defapt nu a născut niciun pisic
Dar avea un pisoi negru
-Al o sută patruzeci și șaptelea
născut vreodată în brațele mele-
Care când toarce
mama își frige
Câte un ochi:
O sută patruzeci și șapte
și număr
*
Dincolo de unele scări
se zămislesc scări mai mici
Acolo un om al străzilor rotește maneta flașnetei
și dă bună ziua ca și cum ziua i-ar aparține
dă bună seara ca și cum seara i-ar aparține
Acolo m-am întins și i-am ascultat canzoneta
în ochii mei se încovoia ca un cioc de acvilă
în ochii lui mă încovoiam ca un cioc de acvilă
Între noi
se fierbe un dinte de lapte
și crește din ce în ce mai mare
aproape ca o scară
Între noi
aerul devine o scară
flașnetarul îmi mărturisește muțenia flașnetei sale
o manetă se rotește într-o cutie goală
Apoi se descalță și
îmi întinde pantofii ca și cum pantofii nu i-ar aparține
dintele crescuse deja prea mare
dintele se făcuse scară
Lasă un răspuns