Cartea săptămânii Cronici Nr. 162

„Viața omului cultivat este grea astăzi”

Aș dori să vă propun drept carte a acestei săptămâni volumul eseistic „Din registrul ideilor gingașe” de Paul Zarifopol (publicat în 1926) – în versiunea ediției prescurtate de la Editura All, apărute în 2010 (în colecția „in nuce”). Eseist rafinat, istoric și critic literar cu solidă bază filozofică (cu studii universitare în Germania), Paul Zarifopol a fost – pentru scurtă vreme – și redactorul-șef al „Revistei Fundațiilor Regale” (din ianuarie până în mai 1934, până la numărul 5; va fi urmat, printre alții, de Camil Petrescu). Pasionat de Marcel Proust și influențat de bergsonism (de ceea ce s-a numit intuiționismul bergsonian), stilul eseistului – în crochiurile sale filozofico-sociologice ale contemporaneității – a fost comparat, în egală măsură, cu cel al lui Montaigne (și a avut un spirit afin într-un alt eseist și moralist de mare finețe, Alexandru Paleologu).

M-a încântat să recitesc – la vremuri noi, desigur, deși niciodată atât de noi – paginile percutante, ironice dar și delicate, semnate de Zarifopol. Texte concise, dar precise prin inteligența egal tăioasă și subtilă, capitolele „Din registrul ideilor gingașe” reprezintă, pe de o parte, o proză de idei (literare și filozofice) a contemporaneității sale (europene), iar pe de alta, un portret ironic – moral, politic și social – al epocii culturale românești la acea dată. Modernist și liberal, Zarifopol scrie despre politică, toleranță, feminism (deja), burghezie, clase sociale, marxism, freudism, rural și citadin, frivolitate, diletantism etc. și – pentru a veni mai aproape de materia noastră, literatură, scris, intelectuali. Cu simț al nuanțelor (sau esprit de finesse), cu erudiție și umor, cu o anumită măsură dată de  inteligență și rațiune/raționament (la care ține indiscutabil, dincolo de orice intuiție bergsoniană). „Ideile gingașe” – și vom vedea imediat ce înțelege eseistul prin ele – sunt, în fond, ideile greu de expus publicului larg, opiniei comune, superficiale și snoabe, ele țin de un joc intelectual ce presupune discernământ, argumentare, erudiție (provocând adesea disconfort social) și care, prin forța lucrurilor, își selectează mai degrabă acest public.

Paul Zarifopol scrie însă ironic, în „Prefață”, că „ideile gingașe” pot fi de două feluri: „Cred că se pot numi, cu aceeași dreptate, gingașe ideile care, în general, trebuie să fie cunoscute oricui vrea să treacă drept om cultivat, ca și acele despre care acest om trebuie să pomenească totdeauna cu deosebită băgare de seamă, dacă vrea să nu supere atenția societății unde, în chipul cel mai util și cel mai plăcut, i se adăpostește persoana și i se apără interesele”. Primele sunt mai degrabă subiectele mondene („Politica, morala și moravurile, arta, sportul, tehnica sunt materiile obligatorii pentru omul cultivat” – zice el, în acest sens), celelalte – cum spuneam mai sus – depășesc diletantismul monden și se îndreaptă către o zonă a preciziei conceptuale demnă de un adevărat profesionist al scrisului (care poate deranja, desigur, morala și opinia comună). Fără să fie deloc un reacționar – ba dimpotrivă, un spirit modernist – Zarifopol atrage atenția asupra frecventei inconsistențe a modelor (în cultură) și prețuiește în mod special o anumită consecvență – care înseamnă pentru el gândirea autentică și rezistența la mode trecătoare. Iată citatele elocvente: „Există totuși încă oameni care prețuiesc consecvența și privesc neîncrezători transformările prea vioaie ale spiritului, tot așa cum judecă de prost gust schimbarea indiscretă a portului și a manierelor exterioare. Printre oamenii de acest fel se vor întâlni, cred, cetitorii cei mai potriviți ai acestui volum”. Și: „Dar pompa și zgomotul nu sunt semnele unice, nici cele mai sigure, după care să se evalueze vitalitatea adâncă și reală a unor curente de idei. Oamenii cari n-au spiritul nervos imitator, nici înjosit de apetituri și vanități particulare, se țin, în chip firesc, departe de grosolăniile modelor intelectuale sau politico-sociale. Singură atenția acestor oameni mă interesează și mi-a călăuzit scrisul”.

În epoca noastră, în care activitatea culturală s-a mutat masiv online – și în care democratizarea opiniei publice a fost împinsă până la limita oricărui discernământ sau competențe –, jocul acesta „gingaș” de idei riscă să se piardă mai mult decât oricând. Nu degeaba se revolta Zarifopol împotriva diletantismului (și sofismului) cultural, hrănit de „bergsoniștii literari”: „Bergsoniștii literari sunt imperturbabil siguri că au îngropat știința exactă. Bănuiesc că aici zace o bucurie ascunsă, bucuria de a fi distrus o disciplină, și tocmai pe cea mai străină și mai neplăcută literatului. S-a deschis astfel, sub protecția unui autor filozofic, drum neîngrădit sofismului impudic și incompetenței fără scrupule. Prostia și frivolitatea diletantă se pot răsfăța acum oricât de mitocănos, dospind glorioase în cuibar decorat cu embleme filozofice” (în capitolul „Paradisul impreciziei”).

Mă mai întorc o clipă la „Prefață” pentru considerațiile etern valabile și etern ironice (pe bună dreptate) în ce privește noutatea în spațiul cultural; sunt savuroase: „Viața omului cultivat este grea astăzi. I se impune, des și sever, să cunoască lucruri nouă și să vorbească despre dânsele elegant și sigur. Mai ales pentru tineri, obligația aceasta este constrângătoare. (…) Noutatea este una din valorile nediscutabile. Legile naturale ale atenției îi garantează cursul în toate domeniile vieții. Este o problemă de elementară mândrie pentru omul cultivat să afle cât mai repede noutățile, și tot atât de repede să le adopte ori să le respingă. În viața culturală lucrurile sunt astfel dispuse încât, obișnuit, afli noutățile gata legate de aprobările și dezaprobările cuvenite. Desigur, rămâne loc destul pentru ca cei dificili să poată introduce mici modificări personale în aprobările și dezaprobările primite de-a gata; totuși, acest loc se micșorează simțitor prin intensificarea culturii, dar mai cu seamă prin accelerarea ei. Timpul și puterile trebuiesc economisite, iar obligațiile de cultură nu ne iartă să rămânem în urmă cu ideile. Datoria literaților e să ușureze publicului această economisire în așa chip încât acesta să nu-și pună în primejdie cultivarea anuală, lunară, săptămânală sau zilnică”. Cum să nu vezi că azi – în epoca vitezei, a online-ului, a consumerismului, a audienței/traficului, a imaginii – goana după noutate e parcă și mai înverșunată? Cum să nu vezi noutatea ca idee primită de-a gata (la pachet cu „aprobări sau dezaprobări”, în funcție de orientare ideologică etc.) de snobii contemporani? Cum să nu vezi noutatea ca tropism jurnalistic, ca „obligații de cultură” care nu te „iartă” (ca jurnalist și mai nou ca blogger sau vlogger), pentru a „economisi” timpul (și gândirea) publicului? Just, și ironic, și teribil de savuros spus!

Mă mai opresc aici – invitându-vă să vă delectați cu micile și inegalabilele eseuri ale lui Zarifopol – numai asupra unei singure teme: aceea a intelectualului („gingașă” temă, într-adevăr). Nu asupra discuției sale legate de responsabilitate, de „proces” al intelectualilor sau de solidaritate a intelectualilor (teme vaste), ci doar asupra definiției simple și concrete a intelectualului (pur): tipul „obsedat de inteligență”, total nepractic, lipsit de finalități altele decât a înțelege și – interesant – incapabil de activism și angajare:

„Intelectual curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligență: acela care, normal și necesar, opune realității trebuința și capacitatea pură de a înțelege, fără nici un respect pentru orice alte interese pe care viața, cu vigoarea ei indiscretă, le împinge obișnuit pe primul plan al sufletului. Atitudinea aceasta este rară și monstruoasă. Rară, probabil fiindcă un minimum de lucrare intelectuală este prea de ajuns pentru a realiza o adaptare deplin plăcută și prielnică organismului; și se cuvine să o numim monstruoasă dacă ne uităm numai o clipă la cursul tipic al vieții, cu condiția ca, pentru acea clipă măcar, să fim noi înșine intelectuali în înțelesul stabilit mai sus.

Montaigne, La Rochefoucauld, Anatole France sunt, printre oamenii vestiți, exemple cât se poate de complexe, mi se pare, pentru tipul pe care-l avem în vedere. Toți trei s-au arătat în vremuri de mare fierbere istorică, și toți trei s-au dovedit stângaci și inutili până la comic când au încercat să ia atitudini active, adică radical străine naturii lor intime” („Intelectualul”).

Paul Zarifopol, „Din registrul ideilor gingașe”, Editura All, București, 2010

 

Susține Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. În 2019, a coordonat, alături de Raul Popescu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.