Mir

Mergem la mica fermă construită de bunici în mijlocul viilor. Cu tălpile obișnuite să bată ritmul sec al orașului nostru obosit, Minu și Rumbi pășesc, întâia dată, în lumea simplă a legumelor, a fructelor și a animalelor de curte.

Într-un careu așezat în pantă, se odihnesc roșii uriașe, cu forme geometrice nemaiîntâlnite, dovlecei arcuiți, vinete bombate și pepeni care mai că plesnesc sub propria greutate. E atâta verde în frunzele și tulpinile lor că îmi taie respirația. Puțin mai încolo, foșnesc aripile curcanilor și ale tinerelor găini. Uluiți de forfota lor neîntreruptă și de glasurile pițigăiate care cerșesc imediat de-ale gurii la vederea unui picior de om, Minu și Rumbi se apleacă prin găurile plaselor din gard să îi studieze mai bine. Așa înghesuite cum stau, păsările din curtea noastră nu par totuși să ducă lipsă de nimic. Ele iau clipele drept ceea ce sunt: bucăți egale și netede de realitate în care singura lor datorie e să respire, pur și simplu să fie.

Domnul Ghiță, paznicul micii noastre ferme, apucă doi dovlecei zdraveni din grădina de zarzavat și începe să jongleze cu ei, sub privirile atente ale celor doi năzdrăvani. Vreți să hrăniți păsările? îi întreabă el pe băieți. Dacă da, atunci călcați dovleceii în picioare până se storcoșesc, ca să iasă miezul din ei și să îl poată ciuguli curcanii și găinușele. Minu și Rumbi se supun instrucțiunilor și lovesc dovleceii cu adidașii lor deja îmbibați de nisip, mai întâi ușor, apoi tot mai tare, cu forță, ca și cum s-ar încăiera cu un ninja apărut din văzduh. Dovleceii stropșiți, victime ale războiului copilăresc, sunt aruncați peste gard, în ograda păsărilor, care se năpustesc înfometate, ciugulind și rănindu-se în lupta pentru supraviețuire.

Ajunge miezul dovleceilor pentru toate păsările, îmi spun, gândindu-mă cât de crud se săvârșește de cele mai multe ori actul fundamental al hrănirii.

Domnul Ghiță e un fel de magician al animalelor. De curând, a prins un porumbel călător, i-a dat câteva guri de apă și văzându-l obosit, s-a gândit să îl mai păstreze un pic cu el, așa că i-a fasonat aripile. Ce înseamnă a fasona? întreabă Rumbi curios. Înseamnă că domnul Ghiță i-a aranjat un pic aripile porumbelului ca să nu mai poată zbura o vreme, îi spun eu, dar nu i-aș mărturisi cu niciun chip că tot ce fac e să mă gândesc la libertatea pierdută a aripilor sale și la cât de nedrept mi se pare ca cineva să îndrăznească să fasoneze zborul unui porumbel. Dar înseamnă că sărmanul porumbelul e trist pentru că nu mai ajunge să ducă bilețetul la destinație, se plânge Rumbi, însă îi explic că nu toți porumbeii ajung la destinație și că uneori e bine să te bucuri de călătorie.

Domnul Ghiță a mai găsit un iepuraș de câmp, rătăcit de părinții săi, așa că l-a luat în sân și l-a așezat într-o cutiuță. Îl hrănește în fiecare zi, în timp ce inima urecheatului bate să îi spargă pieptul, pentru că nu știe unde e și dacă ceva rău urmează să se întâmple. Micuțule, potolește-te, îi șoptește domnul Ghiță, dacă te lăsam pe câmp, te mâncau vulpile sau te răneau mistreții. Urechile iepurașului se mișcă ușor, parcă ar cere îndurare. Minu, care iubește iepurașii de când s-a născut, îndrăznește să îl ia în brațe, nu a mai ținut până acum un iepure. Îl apropie de inima sa și îi șoptește emoționat: Nimic rău nu are să se întâmple aici.

Lângă păsări, e odaia văcuței, cea mai privilegiată, pentru că terasa împrejmuită nu o împarte decât cu muștele care se înghesuie toropite de soare la coada ei. Văcuța se învârte fără sens prin nisipul ce încă mai poartă urmele lucernei de la micul dejun. A venit abia acum câteva zile aici, la noi, despărțită de mama sa. Pentru văcuța copilă, amintirea gustului laptelui care a hrănit-o de la începuturi e încă proaspătă și de aceea nu poate să se apropie de nimeni încă. Mă îndrept spre gard și mă așez în genunchi, încerc să o chem la mine. Văcuța privește prin mine, dar nu vine. Insist, întind mâna, o strig, îi cânt, dar ea stă pe loc. Încă nu e timpul.

Priveliștea acelor dovlecei perfect verzi, perfect arcuiți, ca niște curcubee vegetale, striviți apoi sub picioarele copiilor mei, m-a tulburat. Și toate celelalte legume din grădină, nestrivite vreodată de picioarele copiilor mei, se vor sfârși prea curând. Culorile lor cotropitoare, iluzie a verilor nesfârșite, se vor consuma cât încă mai sunt proaspete, se vor transforma în conserve de iarnă sau vor putrezi neatinse pe vrejurile lor. Și porcii care zac obosiți în cămăruța lor urât mirositoare, dar care sunt, zice-se, mai isteți decât toate animalele de curte, se vor sfârși, la un moment dat, în grătarul construit puțin mai încolo, la vreun festin sau poate chiar la masa de Crăciun, când carnea lor fragedă va fi suficientă să reinventeze veselia și speranța unui nou început.

Tot ce e frumos de la un capăt la altul, atunci când se sfârșește, aduce cu sine multă tristețe. Am citit asta într-o carte cu pescari islandezi care pleacă dimineața pe mare și nu știu dacă se mai întorc vreodată din val, din ger, din nesfârșitul înghețat al capătului de lume.

Stau și eu pe loc, într-un nesfârșit înghețat din plină vară, călătorind înainte și înapoi în mine, precum pescarii aceia islandezi, dar nu aduc nimic când revin la suprafață, nici măcar un singur pește. Și nu înțeleg nimic din ce încerc să pescuiesc în adâncuri, dar nu e nimic de înțeles, știu asta, așa că mă mulțumesc cu taina.

Rumbi se miră de porci. De ce miros așa urât și de ce nu sunt roz, mama? întreabă el, obișnuit cu imaginile strălucitoare ale purceilor din cărțile pentru copii. Minu îi explică misterul: sunt din specia mangaliță și de aceea sunt bruni și miros pentru că se tăvălesc în nămol ca să se protejeze de soare, dar de fapt ei sunt foarte curați pentru că nu fac treburile murdare acolo unde mănâncă și dorm, ci în locuri mai îndepărtate. Porcii vin spre copii și spre mine, oare cine or fi animalele astea care ne privesc și de ce sunt așa albi și de ce miros așa urât? se gândesc probabil ei în timpul ăsta, privindu-ne, la rândul lor cu mirare.

Mă întorc la văcuța mea. E în continuare rătăcită în sine, în mijlocul curții ei împrejmuite, precum într-un deșert unde nu știi încotro să o apuci spre oază. O mai chem o dată. Tot nu vine, deși simt că ar vrea, pentru că se tot uită la mine. Atunci încep să îi vorbesc precum unui copil, fetița mea, nu te speria, apropie-te, nu îți fac nimic, vreau doar să îți dau un strop din inima mea de mamă, pentru că știu că tu nu o să îți mai vezi mama niciodată și nu există cruzime mai mare decât aceasta și nu îmi pot imagina cum ar fi să nu îmi mai văd copiii într-o bună zi și de aceea te chem, să crezi în mine, măcar o clipă.

Și văcuța începe să pășească lent spre gard, parcă e într-un film derulat cu încetinitorul. Fiecare secundă devine oră în copitele ei greoaie și temătoare, dar eu am răbdare, o aștept. Pașii ei sunt tot mai siguri, își dorește să se apropie de mine. Și vine chiar în dreptul meu, doar gardul ne mai desparte, dar nu, nu mai e niciun gard între noi, suntem doar noi două, eu și ea, copil și mamă.

Mă uit în ochii văcuței mele. Oare am nevoie de mai mult? Întind mâna și văcuța își apropie botul și mă miroase, iar în umezeala respirației sale stă acum lumea întreagă.

Rușii au un cuvânt atât de simplu pentru a numi lumea, doar trei litere îl alcătuiesc: mir. Mir a fost prima stație spațială de cercetare din spațiu locuită constant de oameni și a funcționat din 1986, timp de 15 ani neîntrerupți. Mir a fost asamblată chiar pe orbita Pământului, greu de închipuit cum poți construi ceva în plin Univers, dincolo de marginile Pământului, dar așa s-a întâmplat.

Mir înseamnă lume, dar mir înseamnă și pace în limba rusă, și uite așa, atunci când vrei să numești lumea, să o aduci mai aproape de ea însăși, de fapt chemi și pacea. Și se spune că atunci când îți alegi cu grijă cuvintele și crezi în ele și în miezul pe care îl numesc, cuvintele devin într-un sfârșit chiar ceea ce sunt, fărâme de Cer.