Ionuț Manea: „M-au marcat toate romanele lui Dostoievski”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitorul Ionuț Manea. (Literomania)

1. Ce citiți în aceste zile?

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

În clasa a V-a, când a venit mama din tura de noapte, lucra, pe atunci, la spitalul municipal din Drăgășani, mi-a adus prima carte cu adevărat importantă, „Cei trei mușchetari”, de Alexandru Dumas. Era o ediție cu coperți masive, impozantă și am căzut în plasa sa.

Am fost vrăjit și am început să caut toate romanele de capă și spadă, apoi am făcut rost de un dicționar al romanelor istorice de la bibliotecă, de unde, spre rușinea mea am furat o carte, în cârdășie cu un coleg, și am continuat cititul cu M. Zevaco („Pardaillan”), B. Prus („Faraonul”), H. Sienkiewicz („Quo Vadis”, o carte impunătoare, la fel, „Prin foc și sabie”). În liceu m-am îndrăgostit de Dostoievski, Turgheniev, Tolstoi, cum era conjunctura din acea vreme (anii ’90). M-au marcat toate romanele lui Dostoievski, recitite cel mai mult dintre toate. Le citeam cu lanterna sub pătură, îmi amintesc, tatăl meu vitreg făcea economie și nu mă lăsa cu becul aprins noaptea. Câteva cărți care m-au influențat în acea perioadă, „Adolescentul”, „Idiotul”, ambele de Mihail Feodorov Dostoievski, „Învierea” de Tolstoi, „Suflete moarte” de Gogol, „Fum” de Turgheniev etc. Am continuat și mai târziu pasiunea pentru scriitorii ruși, și Sorokin („Gheața”) a fost pe gustul meu. Spre sfârșitul liceului am trecut la W. Thackeray („Bâlciul deșertăciunilor” m-a influențat, de-asemenea), Hermann Hesse – „Narcis și Goldmund”, Goethe („Suferințele tânărului Werther”), apoi, la fluxul conștiinței, prin Virginia Woolf („Spre far”), Kafka („Procesul”). În facultate mi-am pierdut capul după Gabriel García Márquez („Un veac de singurătate”), a urmat o perioadă când îmi făcusem o listă cu laureații premiilor Nobel și încercam să cuprind numele esențiale. Mai târziu, i-am descoperit pe Faulkner („Cătunul”) și James Joyce („Ulysses”) și percepția asupra textului s-a schimbat. Am descoperit că există o sumedenie de scriitori extraordinari, mai puțin cunoscuți într-o oarecare măsură, în special dramaturgi (Ostrovsky, cu minunatele piese de teatru, Leonid Andreev – proză etc ). După facultate, am găsit o carte minunată, „Cevengur”, de Andrei Platonov, enormă ca subtext. Am trecut, apoi, mai încolo, și i-am descoperit pe Lu Xun („Jurnalul unui nebun”), Gao Xingjian („Muntele Sufletului”), Mo Yan („Sorgul roșu”), iar am rămas uimit de cât de multe cărți bune sunt și pe care nu voi avea timp să le răsfoiesc. A urmat o perioadă a psihanalizei, din care pot recomanda „Introducere în psihanaliză” de Freud, „Omul și simbolurile sale” de C.G. Jung, „Cunoașterea omului” de Alfred Adler. Nu sunt adeptul terminării unei cărți atât de ușor. Pentru câteva am un regim special – las, cel puțin, ultimele 10 pagini necitite –, cum a fost „Romanul cocainei” (o carte minunată), pentru a nu muri, pentru că atunci când termini o carte, moare, pur și simplu.

Knut Hamsun („Foamea”) a fost pe gustul meu, Gunter Grass („Toba de tinichea”, „Calcanul”), Olga Tokarczuk („Casa de zi, casa de noapte”), H. Boll („Clovnul”), Heinrich Mann (fratele mai puțin cunoscut al lui Thomas Mann), cu „Henric al IV-lea”, mi-au influențat adolescența, în liceu.

Când îmi alegeam o carte din librărie, aveam un mic test, copilăresc desigur, deschideam aleatoriu cartea și dacă găseam o propoziție searbădă sau o linie de dialog aparent fără conținut, nu o cumpăram. Mai târziu m-au cucerit poeziile lui Maiakovski, Hlebnikov, generația Beat, Akhmatova, Pound, Esenin etc. Mai aproape de zilele noastre, proza lui Jon Fosse („Numele celălalt”), Svetlana Aleksievici, cu „Vremuri second-hand”, în prezent citesc Boris Pasternak („Doctor Jivago”) – o restanță. Din literatura noastră, într-o formă bună, de altfel, m-au marcat în ultima vreme, „Solenoid” de Mircea Cărtărescu și „Aisbergul poeziei moderne” de Gheorghe Crăciun. Printre toate astea, fantasy-ul și-a găsit un loc aparte – G.R.R. Martin („Cântec de gheață și foc”), Brandon Sanderson („Words of Radiance”) etc.

Așa cum anumite persoane preferă cheesecake în detrimentul cremei de ciocolată, așa stau lucrurile și cu cărțile, cel puțin așa cred. Se prind de tine la anumite vârste, în anumite situații când anumiți pori sunt receptivi. Ar fi inuman să avem același gusturi. Esențial este să respectăm ceea ce nu este pe gustul nostru. În anumite situații, putem privi o carte cu alți ochi, precum se întâmplă cu muzica, de multe ori, trăirile tale interioare te duc spre anumite cuvinte și sunete, care vor funcționa doar atunci când există o stare unică. Nu sunt cărți proaste, cărțile sunt entități care respiră și trăiesc, unele fără mâini, altele cu tub de oxigen și mască, altele, libere, goale, pline de energie, altele, timorate, în sertarele ascunse ale subteranului, pline de praf și păienjeni. Oricare dintre ele posedă inima creatorului și pe deasupra, pe cea a lumii imaginate, care pornește la drum, când cititorul a buchisit primul cuvânt, undeva într-o galaxie îndepărtată. Astfel, cititorul participă la actul creativ al povestirii, pentru că fiecare are propriul vizor. Prin care, uneori, vede inima scriitorului și acolo se ascunde secretul unei cărți.

Recomand cărțile de mai sus, la care revin cu drag mereu, mereu și pentru care bag mâna-n foc. Mi se pare o nedreptate față de celelalte cărți, totuși, să fac un clasament, poate au scăpat câteva, uite!, l-am uitat pe Șișkin („Scrisorar”) pentru care la un moment dat făcusem o obsesie; important este să regăsim timpul din liceu și facultate când nu eram prinși în creuzetul vitezei, nu atât de mult.

Ionuţ Manea s-a născut pe 20 mai 1981 în Slatina şi în prezent locuieşte în Timișoara. Este medic dentist. Publică în revistele literare: „Literomania”, „Egophobia”, „Helion”, „Liternautica”. Prezent cu texte în „Nume de cod: Flash fiction. Antologia Literomania de proză scurtă” (2019) și în „Antologia Moștenirea Văcăreștilor” (2017, 2019). În 2020, a publicat la Editura Tracus Arte volumul de proză „Confesiunile Maestrului Păpușar”. În 2021, tot la Editura Tracus Arte, publică volumul de poezie „Scrisoare pentru Ping Su”, iar în 2022, la Casa de Pariuri Literare, publică volumul de poezie „Dispozițiile unui dumnezeu tânăr”.