Mistere și povești

Dacă Borges construia mereu biblioteci în ficţiunile sale, Vladimir Nabokov multiplica la nesfârşit comentariile pe marginea unor texte deja existente, iar Italo Calvino își punea personajele în căutarea unei cărţi ce părea cu adevărat „de nisip” (fiind pierdută, rătăcită şi mereu începută de un alt autor/cititor), norvegianul Jan Wiese (1928 – 2014), raportându-se în mod clar la toate aceste modele – pe care şi le asumă implicit – alege totuşi să realizeze, dincolo de o simplă replică dată acestor iluştri precursori, şi ceva pe deasupra.

Fără îndoială, el se înscrie, prin singurul său roman, „Misterul picturii din Valea Cântecului” (1990), într-o strălucită descendenţă literară, căci, aşa cum Calvino, în „Castelul destinelor încrucişate”, aducea laolaltă prin intermediul cărţilor de tarot povestiri mai vechi sau mai noi, în cartea aceasta lucrurile se petrec invers: o poveste tinde să se împartă în mai multe fire narative şi pare a nu-şi putea găsi ceea ce, în general, primeşte numele de „continuare” în sensul consacrat al termenului. Unul dintre modele este, desigur, cel din „O mie şi una de nopţi”, în ciuda faptului că majoritatea exegeților nu l-au observat, poate tocmai din cauza evidenţei. Numai că a prelua ca atare un model literar, fie el şi celebru, era prea simplu, iar lui Jan Wiese (multă vreme editor, amănunt deloc întâmplător pentru maniera sa de a gândi și de a practica ficțiunea!…), ca şi lui Umberto Eco, Alessandro Baricco sau Italo Calvino, pentru a rămâne doar la aceste nume, îi plac lucrurile (mai) complicate. Prin urmare, el va răsturna perspectiva, căci, dacă Şeherezada nu-şi putea permite să termine o poveste tocmai pentru a-şi salva viaţa, scriitorul norvegian, într-un soi de inedit și indirect omagiu, încearcă să dea impresia unei incapacităţi fundamentale de a pune cap la cap diferitele fragmente ale unei povești. Sau, mai exact, odată ce începe un fir al acesteia, pare a se afla în imposibiltatea de a o continua. În consecinţă, tehnica predilectă va fi fragmentarea, astfel că naratorul se va adresa interlocutorilor săi (inclusiv cititorului), invitându-i să intre în acest fascinant joc. Mai ales că, acum, jocul însuşi este complicat de prezenţa permanentă în text a două figuri naratoriale, un pictor și un povestitor.

…și în „Misterul picturii din Valea Cântecului”, realitatea cea mai reală pare a fi o ficţiune, iar ficţiunea cea mai spectaculoasă, nimic altceva decât realitatea de zi cu zi. Că, uneori, această realitate „de zi cu zi” devine, la o lectură atentă, realitate a scriiturii, este încă un artificiu pe care Wiese ştie perfect cum să-l folosească pentru a-şi prinde definitiv cititorul în veritabilul labirint al lecturii.

Apărut sub titlul „Kvinnen som kledte seg nakken for sin elskede”, în traducere literală „Femeia care s-a dezgolit pentru cel ales”, bucurându-se de mare succes la publicul cititor, romanul acesta, considerat de ziarul Dagbladet printre cele mai bune din spațiul cultural norvegian din ultimul sfert de veac, îmbină în mod fericit o serie de elemente ale prozei istorice (recompunând convingător atmosfera întunecată a Evului Mediu) cu accente de narațiune polițistă, cărora li se adaugă prezența în text a unui misterios personaj feminin care, desigur, conduce totul (și) spre complicațiile unei povești de dragoste puse, de la început și până la sfârșit, sub semnul tragicului. În paranteză fie spus, titlul face aluzie la unul dintre momentele cele mai importante ale cărții: într-o piațetă din Italia medievală, o femeie frumoasă se dezbracă în mijlocul mulțimii și rămâne goală în fața bărbatului pe care îl iubește, într-o unică și tulburătoare declarație de dragoste. Întâmplarea, alături de multe altele care o completează și o nuanțează, plus toate complicațiile textuale pe care le regăsim la Wiese sunt plasate pe fondul unor structuri postmoderne, cartea aceasta fiind, în mare măsură, replica în cheie norvegiană la unele dintre ficțiunile lui Jorge Luis Borges. Tradus pentru prima dată în limba română de Ion Monafu, în ediția publicată în anul 2000, sub titlul „Sfântă sau desfrânată?”, romanul acesta a fost readus în fața cititorilor români prin intermediul excelentei tălmăciri semnate de Georgiana Bozîntan, Călina Moldovan, Ioana Hodârnău, Teodora Bîrlă și Iulia Oltean (apărută la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, în colecția „Nordica”), definitivată în urma proiectului coordonat de excelenta traducătoare și profesoară la Universitatea Babeș Bolyai, Sanda Tomescu Baciu, specialistă de marcă în literatura și cultura Nordului, cea care conduce, de altfel, Departamentul de Limbi și Literaturi Scandinave al Universității clujene.

Citește și Despre pierderi și regăsiri

Încercarea de a rezuma cartea lui Jan Wiese este sortită eşecului şi nu ar face decât să distrugă mecanismele textuale ale acestei scrieri atât de aparte. Cele trei planuri narative sunt structurate în jurul unui fost bibliotecar aflat la închisoare din motive neprecizate, și care încearcă să aducă alături ițele unei vechi istorii pline de taine, al cărei punct esențial este o pictură de altar, aparent pierdută, însă, de fapt, ascunsă și ulterior regăsită într-o cameră secretă din Biblioteca Vaticanului. Numai că totul se complică prin apariția în text a altor doi naratori, un pictor și un povestitor – iar odată cu ei acțiunea ajunge în Italia Evului Mediu. Cei doi își relatează existența în scris, iar manuscrisul rezultat (veritabil palimpsest postmodern) se bifurcă la tot pasul, asemenea cărărilor dintr-o grădină borgesiană, câtă vreme tinerețea pictorului stă sub semnul întâlnirii cu frumoasa femeie care îi va schimba viața, pe care el o vede ca pe întruparea Fecioarei Maria, dar pe care o va pierde din cauza propriilor prejudecăți și a atitudinii societății, iar cea a povestitorului are darul de a explica și clarifica toate detaliile care rămăseseră inițial învăluite în mister. Veritabile oglindiri și reduplicări, joc al imaginilor suprapuse menite a conduce la revelații fundamentale, fragmentele din care e compus romanul lui Jan Wiese fascinează cititorul și îl țin cu sufletul la gură, pentru ca, în cele din urmă, să devină evident că miza scriitorului norvegian, dincolo de toate complicațiile narative și intrigile pline de aventuri, nu era alta decât aceea de a spune câteva lucruri esențiale despre viață, artă, moarte și dragoste, despre oamenii dintotdeauna, dar și (mai ales) despre adevărul literaturii. Astfel că cele trei povești care își răspund și se completează una pe cealaltă recompun un destin uman, un destin de artist – nimic altceva decât imaginea simbolică a oricărei vieți umane. Plus, desigur, simetria textuală, căci totul începe și se sfârșește la Roma, abia la final cititorul înțelegând toate resorturile, ascunse până atunci, ale faptelor și atitudinilor personajelor.

În fond, după contactul pe care îl are cu povestitorul, pictorul ajunge să realizeze că însăşi viaţa sa este cuprinsă în acele pagini, mai exact nu atât existenţa sa prezentă, ci explicaţiile esenţiale ale unor întâmplări petrecute cu ani în urmă, alături de o femeie extrem de frumoasă, de care se îndrăgostise şi pe care, practic, nu putuse niciodată s-o uite, dar pe care o judecase nu după sufletul lui ori al ei, ci doar în funcție de atitudinea unei societăți prea puțin dispusă să privească dincolo de aparențe. Iar minunata femeie reapare în viaţa lui, acum prin intermediul textului scris, altfel spus, ieşind din paginile unei cărţi, cel puţin la fel de misterioase ca şi ea. Dincolo de aceste amănunte ce rămân oarecum exterioare semnificaţiilor profunde ale textului, sunt de găsit opiniile lui Jan Wiese însuşi, care pot fi descifrate, mereu, ca în filigran, prin intermediul faptelor personajelor sale. În conformitate cu concepţia autorului, întregul roman, chiar şi elementele legate de subiectul în sine reprezintă o traiectorie deschisă, pe parcursul căreia până şi creatorul său va ajunge să-şi pună o serie de întrebări fundamentale referitoare la semnificațiile ultime ale scrisului. Tema aceasta este prezentă, de altfel, şi în romanele lui Italo Calvino, atât în „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”, cât şi în „Domnul Palomar”, unde problema esenţială era posibilitatea existenţei unei obiectivităţi auctoriale absolute.

De altfel, și în „Misterul picturii din Valea Cântecului”, realitatea cea mai reală pare a fi o ficţiune, iar ficţiunea cea mai spectaculoasă, nimic altceva decât realitatea de zi cu zi. Că, uneori, această realitate „de zi cu zi” devine, la o lectură atentă, realitate a scriiturii, este încă un artificiu pe care Wiese ştie perfect cum să-l folosească pentru a-şi prinde definitiv cititorul în veritabilul labirint al lecturii. Fără îndoială, strategiile acestea au darul de a accentua plasarea cărții într-o ilustră descendenţă, căci, dacă modelul manuscrisului găsit e prezent în literatură de la Edgar Allan Poe încoace, ne gândim, desigur, la „Manuscris găsit într-o sticlă” şi va ajunge, cu transformările de rigoare, la Julio Cortázar cu al său „Manuscris găsit într-un buzunar”, ideea de potenţialitate permanentă precum şi amânarea ce impune un adevărat principiu estetic al aşteptării frustrate de care e afectat cititorul trimite direct la L. Sterne şi la celebrul său „Tristram Shandy”. Dovadă, dacă mai era nevoie, nu doar a artei de romancier a lui Jan Wiese, ci şi a permanentei sale dorinţe de a continua o linie narativă strălucită.

Scriitorul norvegian se raportează și la unele dintre ideile lui Umberto Eco, formulate pe urmele lui Marshall McLuhan, vizând substituirea civilizaţiei Gutenberg cu cea centrată pe imagine. În plus, estetica postmodernismului este mai mult decât evidentă în paginile acestui roman, dacă e să amintim, aici, din nou, spiritul bricoleur, schimbarea permanentă a poziţiei naratorului, organizarea lumii ficţionale prin raportarea la regulile unui text literar ierarhizat, spiritul ludic. În fond, Wiese combină caracterul static şi fragmentar din, să spunem, „Oraşe invizible” de Italo Calvino, cu dinamismul şi pluralitatea lecturilor posibile din „Numele trandafirului”, în felul acesta romanul său devenind veritabil text non-linear şi construcţie narativă hipertextuală prin excelenţă. De aici şi parodia care domină numeroase fragmente ale „Misterului picturii din Valea Cântecului”, evidentă mai cu seamă la nivelul stilurilor narative: de la romanul poliţist la cel psihologic şi de la cartea unei educaţii sentimentale sui-generis la ficţiunea simbolică de tipul Borges-Nabokov. Nou caz de Pierre Menard aflat în căutarea adevărului fundamental al lui Don Quijote… Şi dovada supremă că, şi din punctul de vedere al lui Jan Wiese, Mallarmé avea dreptate: „Le monde est fait pour aboutir à un beau livre.”

Jan Wiese, „Misterul picturii din Valea Cântecului”, traducere de Georgiana Bozîntan, Călina Moldovan, Ioana Hodârnău, Teodora Bîrlă, Iulia Oltean, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021