De ieri, alaltăieri… (XIX)

Încă mă gândesc la întrebarea pe care mi-o puneau odinioară cei mari în legătură cu identificarea mea regională. Eram prea mic pentru a avea preferințe clare sau evaluări echilibrate și de aceea țineam cu regățenii în virtutea sonorității termenului ce mie îmi inspira decența siluetei uscățive. Aceeași asociere absurdă, dar cu rezultat opus, o făceam când venea vorba de ardeleni. Alura rotofeie a unora, nedorită, în contrast cu chipul brăzdat de riduri pământii al altora, mai pe gustul meu. Viciul acestei disonanțe nu avea nimic în comun cu realitatea din teren ce oferea peisaje gabaritice compozite. Și de o parte și de alta se aflau atât grași cât și slabi. Aveam de a face aici cu denominări ce rezonau arbitrar în mintea mea cu una sau alta dintre situații. Relieful își avea și el un rol în această ecuație. În optica mea, zările aplatizate ale șesului erau potrivite trupurilor slabe ce-l populau pe când asimetriile modulare ce ridicau solul transilvan în falduri, se asemănau pântecelui proeminent. De asemenea, portul pestriț muntenesc mi se părea că estompează formele somatice într-o măsură mai mare decât aparițiile monocromatice în alb și negru din Ardeal. Iar autoritatea tatălui avea o înrâurire sporită asupra preferințelor mele, pe când oferta venită dinspre seninul matern se dovedea mai puțin convingătoare. Era vremea când mă temeam de verii mai mari ce frecventau în vacanțe casa bunicii din partea mamei. Tata mă speria cu această amenințare ce sufla dinspre necunoscutul ocupat de alții, făcând să mă simt în siguranță doar în cealaltă parte.

Viclenia a funcționat până la un timp când, integrându-mă ansamblului mai numeros al rudelor din Ardeal, am început să asum firescul pitorescului deluros și al cordialității cu obștea ale cărei curți nu erau străjuite de câinii răi de care mă temeam în satul tatălui. A opta secvențial pentru una sau alta din cele două identități, când, de fapt, aparțineam ambelor în egală măsură, se dovedea treptat un act de libertate asezonat cu disponibilități sufletești pe care le găseam mai pronunțate în Ardeal dar care se dovedeau insuficiente ca forță de convingere când emulau cu așteptările venite dinspre Regat. Eram supus unui fel de persuasiuni menite a-mi câștiga preferința pentru acolo, adăugându-se și argumentul unicului nepot. Acceptam această necesitate ca pe o datorie ce se împletea în mod fericit cu plăcerile vacanțelor, dar în același timp înclinam balanța către dorințele unei libertăți extinse, care se întrupa cu mai multă generozitate dincolo.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XIX)

Libertate. Din forul intuitiv, noțiunea asta se va cristaliza cu timpul într-un crez, chiar și atunci când opțiunile de viață mă vor orienta printre jaloanele aparent inflexibile ale unor teze cu iz ideologic. Până la disciplina de sistem, vor fi naivitățile inerente micilor gesturi rebele sau ale aspirațiilor lipsite de curajul punerii lor în operă. Un crez pe care mi l-am creionat mai târziu în teorie ca imbecilizat de lipsa lui de relevanță practică, având ca alibi evitarea temerității, a nebuniei actului fără noimă sau finalitate, a riscului asumat cu orice preț. Iar atunci când s-a putut afirma, libertatea mi-a apărut în continuare minată de autocenzura ivită din teama de ridicol, sau de iresponsabilitate și de confuzia ei cu bunul plac.

Între rândurile de vie din grădină, toamna, înainte de cules, când strugurii dau în pârg, rup câțiva ciorchini pe care-i pigulesc bob cu bob. Sunt selectiv și evit broboanele uscate, necoapte sau putrede. Mă încurajez cu gândul că am la dispoziție un lot întreg viticol pe care-l pot exploata în beneficiul poftelor mele crude, astfel ostoite până să se transforme totul în licoarea grețoasă ce o sorb cu nesaț maturii. Mă cam nemulțumește aroma tare a soiului ăsta comun, pe care-l găsești în toate curțile. Nu sunt strugurii aleși din piață, de viță nobilă, mult mai buni la gust. Ăștia, pe lângă damful tămâios în exces, au sâmburii mari și coaja tare ce alunecă prea grăbit de pe pulpa ce nu se lasă secționată nici măcar de o masticație mai hotărâtă.

Accept cu oarecare stoicism plăcerea obligatorie a belșugului de roade și savurez totul, ajutat de îndemnurile satisfăcute ale familialilor mei gospodari:

„Hai, mănâncă, că la bloc de unde să mai iei! Ăștia e gratis, nu ca ăia de la piață, pe bani! Și după ce terminăm de dereticat p-aci, poți să te duci pe gârlă să dai la pește că de săptămâna viitoare, gata! O să pescuiești de pe balcon!”

Nu-mi pică bine gluma, cu hazul ei ironic, și mă scutur repede de starea asta, ieșind pe uliță. Aici dau de unul care îmi propune să dăm o raită prin via IAS-ului. Sunt de acord cu propunerea și amândoi o luăm din loc, grăbiți. Până acolo avem de mers vreo doi kilometri și este deja spre seară. Ajungem, ne strecurăm pe sub gard, evităm pândarul care-și face rondul în altă parte și ne umplem burțile și sacoșele cu struguri. La întoarcere ne prinde noaptea, dar am reușit o ispravă ce ne-a reconfortat și ne-a binedispus total.

La poartă ne despărțim și, când pășesc pragul să intru în bucătăria de vară, sunt întâmpinat cu ostilitate brutală de tata și de bătrânul tătăiac. Le țin isonul și femeile, mamaie și mătușa. Încerc o apărare, arătându-le strugurii adunați de pe aiurea, dar asta îi înfurie și mai tare.

„Uite, băă, struguri în grădină câți vrei!”

Refrenul ăsta nu contenește minute bune și, în cele din urmă, sunt lăsat în viață, dar cu prețul exilului fără drept de apel, în cameră, la culcare.

Atacul lor s-a datorat lipsei mele la apel. Puteam întârzia oricât, dacă eram de găsit pe uliță, cu ceilalți copii, la bătut mingea sau la taclale pe banca din fața porții lui nea Tatu. Pentru că dispărusem, au intrat cu toții în panică și când am reapărut, frustrarea lor s-a revărsat în valuri de mânie asupra mea. Ba, am mai pus și eu gaz pe foc cu strugurii mei. Pe lângă îngrijorarea prăpăstioasă pe care le-am produs-o, le-am mai rănit și orgoliul de a prefera altceva decât strugurii din gospodărie.

Pentru mine, situația se arăta cu totul altfel. Deși la țară, în vacanță, eram prins în chingile supravegherii datorate unei griji exagerate. De multe ori, tata îmi spunea să fiu atent să nu mi se întâmple ceva. Neliniștea asta nu mă avea în vedere doar pe mine, ci pe toți ai lui. Nu-și dădea seama cât poate fi de incomod un om din a cărui atenție nu poți ieși decât printr-un act de evadare.

Căutasem să ies din monotonia unei așteptări devenite insuportabile datorită anticipării iminenței sfârșitului de vacanță. Nu eram chiar atât de mic încât să mă rătăcesc prin sat, mai ales că, de când trecusem în ciclul doi, străbăteam tot orașul de acasă până la școală și înapoi. Mă încântase aventura unei escapade ce nu avea altă miză decât punerea în act a unei deplasări eliberatoare, iar dacă, pe lângă asta, ne mai făcusem și cu niște ceasla, cu atât mai bine.

Atunci, după pățania cu cearta, mi-am pus, în termeni copilărești, problema libertății ca modalitate de exprimare individuală. Interogația la zi ar suna cam așa: într-un raport, să zicem părinte-copil, care dintre cei doi este mai încorsetat, cel responsabil cu grija sau cel supravegheat și care este, la rândul lui, responsabil, conformându-se așteptărilor? Lărgind perspectiva cu includerea oricăror relaționări sufletești până la intimitate, reciprocitatea poate restaura liniștea și libertatea într-un grup de doi sau mai mulți, în care fiecare este parte din celălalt? Ești mai liber de unul singur sau relația împlinită merită sacrificarea parțială a inițiativelor și alegerilor proprii? Libertatea își poate alătura egoismul chiar cu prețul alterării resorturilor ei morale, și dacă da, își câștigă prin forța voinței dreptul la prim-plan, mergând până la nepăsarea de celălalt?

Sentimentul libertății îmi dădea putere pe măsura eliberării treptate de servituți. Exista chiar și un „dincolo” râvnit, care, prin interfața ecranului tv sau al cinematografului, îmi configura fondul aperceptiv, hrănindu-mi în același timp imaginația.

Diminețile eram vioi și, pe drumul spre școală, simțeam viața plenar și o lăsam să palpite cu toată energia. Ajuns printre primii în clasă, îndrugam împreună cu ceilalți tot felul de povești despre isprăvi, filme, evenimente și alte chestii animate. Tot preludiul ăsta îmi dădea vitalitate și îmi ușura efortul depus în cele câteva ore de curs. După școală, absorbeam liniștea aleilor ce mă duceau către casă și-mi relaxam mintea, lăsând-o să se afunde în cotloanele reveriilor. Sondam gânduri ce-mi deturnau atenția către deliciile perfide ale unei interiorități intens populate.

Când am trecut pe-a cincea, a trebuit să străbat tot orașul până la noul așezământ. Păstram în continuare tabieturile introductive din primară, dar la întoarcere, renunțasem la visări. Eram integrat în pâlcul colegilor ce aveau același traseu, urmat parte pe jos, parte cu troleul sau autobuzul. Eliberarea se prelungea itinerant, cu amânări pe cursul efluviului fetid de „După Ziduri”. Aruncam în apa murdară tot felul de obiecte flotoare, pe care curentul le plimba în aval, până ce se pierdeau în gura de acces a canalizării urbane. Ne aflam în competiție, urmărindu-și fiecare obiectul, până când primul reușea să dispară în tunelul colector, fiind declarat, astfel, câștigător. La „Livadă” ne urcam în troleu, nu înainte de a ne fi cumpărat câte o înghețată pe care o consumam la bord, ca niște pasageri nedisciplinați. Vorbeam tare, având grijă ca toată lumea să ia cunoștință de nimicurile noastre emise argotic.

Acasă, urma sincopa temelor și a studiului la vioară, orele suplimentare cu profesorul la domiciliu și apoi evadarea eliberatoare în spatele blocului și mai departe, până la calea ferată și dincolo de ea, pe câmp. De multe ori, intram în casă târziu, după ce se înnopta, și eram abordat în serie de cei doi părinți ai mei, fiecare uzând de mantra obișnuită. Eram asuprit de acel „învață, învață și iar învață” cu care tata mă bombarda cu timp și fără timp, în vreme ce mama îmi reproducea cude-amănuntul, toate greșelile pe care le descoperise în caietele de teme.

Vacanțele erau suprema eliberare și se desfășurau gradual, în funcție de loc. Mai întâi avea loc avanpremiera. Cu câteva zile înainte să sune clopoțelul ce anunța finalul trimestrului sau al anului școlar, ne făceam încălzirea pentru a fi pregătiți să atacăm libertatea, exclamând în contra-replică la refrenul cu trenul din Franța că „pute a vacanță”. Urmau, pentru mine, cu prilejul vacanței mari, alte câteva zile de acomodare, deocamdată prin împrejurimi, în care lărgeam concentric aria de explorare, până prin localitățile învecinate pe care le vizitam pedalând în compania altor rutieri deconectați. Eram debarcat, apoi, la țară, unde, pentru început, mă lăsam pierdut printre răzoarele umbrite de inflația arborescentă, pentru ca, prinzând ritmul veșniciei sătești, să-mi compun și să execut armonios partitura timpilor destinați muncii și divertismentului. După ce ai mei își aduceau aminte că mă abandonaseră pe undeva prin Lunca Teleormanului, mă recuperau în vederea unei noi expedieri, de data asta, transilvane, unde aflam culminația libertății posibile în sfera copilăriei mele. Acolo, în continuumul spațio-temporal al hotarului micului sat, niciodată epuizat și al alternanței zi-noapte, a cărei singură determinație rezida în necesitatea somnului, făceam experiența adăstării clipei în atemporal. Abia când plecam, reîncepea ticăitul duratei, odată cu recuperarea conștiinței că timpul este nemilos și că omul, orice ar face, rămâne sub vremi. La mare sau pe munte, exuberanța rămânea atenuată de proximitatea tutelară a părinților mei, ca la final de vacanță, să resimt contracția perspectivei iminente a reluării cursurilor școlare. Eram totuși departe de vreun sentiment de neplăcere. Dimpotrivă, eram dornic de-a mă reîntâlni cu colegii și de a-mi reasuma datoriile firești în rândul generației mele, de-a fi alături de cei de-o vârstă cu mine, în fiecare etapă anuală de pregătire. Dar, odată cu sfârșitul vacanței, lăsam în urmă ceva ce mă urmărea cu nostalgie și cu sentimentul unei disparități între durate. Trecuse totul prea repede și până aveam să regăsesc acel paradis, mă aștepta o lungă perioadă presărată cu efort și cu grija de a menține cadența necesară trecerii cu bine prin toate probele școlare.

Pe lângă asta, odată cu ofertele ratate de a călători în Occident, începuse să mi se cristalizeze o oarecare apetență spre libertatea de dincolo, ca mod de viață. Filmele americane cu subiect contemporan, dincolo de dinamica acțiunilor violente ce capacitau interesul celor mai mulți, îmi dezvăluiau o lume care începuse să mă atragă încă de mic. De multe ori, mă uitam dincolo de personaje și încercam să deslușesc un mod de viață diferit de al nostru, pe care îl aprobam în sinea mea, devenind cu timpul din ce în ce mai ostil la acomodările cu retorica oficială de la noi.

Photo by Zeynep Sümer on Unsplash