Mittelstadt Nr. 164

Manuscrisul

Nouăsprezece decembrie, anul două mii nouăsprezece. Ora şaisprezece şi două minute. Valerian Văleanu urca ultima treaptă din marea pivniţă medievală a Primăriei Mittlestadt-ului, ajungînd pe pietonalul de lîngă zidul gros din piatră ce ducea fie la drumul către Piaţa de Fîn, fie la alte trepte către înaltele birouri ale Primăriei. Construcţia se ridicase în 1720 pe vechiul sediu al primăriei care luase foc în 1711.

Ora şaisprezece şi opt minute, pe drumul către cîrciuma Popicăriei. Ca de obicei, redactorul-şef al „Vocii Mittlestadt-ului”, urma să se aşeze la masa lui de lîngă soba din cîrciumă. Întîlnirea de la ora şaisprezece şi şaisprezece minute. „Poate şaptesprezece”, își zicea Valerian Văleanu. Se oprise un minut sub castanul de la intrarea în Popicărie. „În unsprezece ani, au ridicat Primărie nouă. Oraş bogat. Mineri mulţi. Nemţi mulţi. Unguri, la fel”, şoptise Valerian.

Lîngă sobă. La întîlnirea cu doamna Postumia Kreutzer, cîrciumăreasa. Femeie cît un plutonier major de armată imperială. Uşor crăcănată cînd purta pantaloni. Uşor apetisantă cînd purta rochiile alea roşii cu bulinuţe albe. Lîngă Postumia, ceva mai departe de bar, slujea Roby cel mai bătrîn, fostul tată a lui Robert cel bătrîn, mort într-un accident la morile de la Flotaţia oraşului.

„Prins între roţile alea şi bilele alea din mecanismul morii, fără scăpare, făcut la trup ca un carton presat, aşa l-am primit acasă, în sicriu, cu înmormîntarea și cu groapa plătită, cu popa venit pe gratis, plus masa de pomană, şi altele tot din banii Flotaţiei. Carton presat… că nu mai era Robert cel bătrîn, feciorul, că parcă aducea cu un fotochip întins pe cartonul care ajuns-o să fie. Nu l-am atins, m-am uitat, s-a închis sicriul ăla cu semnul Flotaţiei sculptat. Cine a vrut să plîngă, a avut voie, cine nu, a fost liber să-şi vadă de drum, domnule Valerian”, striga cu năduf domnul Roby cel mai bătrîn.

„Cu ce-l servim pe domnul Valerian?”, întreba Postumia Kreutzer.

„Un cappuccino îmbunătăţit cu un coniac de casă, doamnă Postumia”, zicea Valerian Văleanu.

„Să văd dacă este, domnule!”, zicea doamna Postumia. Apoi strigă la Roby cel mai bătrîn: „Avem cappuccino îmbunătăţit cu coniac de casă, în pizda mă-tii, Roby?”.

„Avem, Postumie”, zicea Roby cel mai bătrîn.

„Este, dragă domnule Valerian”, zicea mieros Postumia întorcîndu-se cu trupu-i şi cu faţa-i numai zîmbet către redactorul-şef.

„Acuma vine”, încheia Postumia, cîrmind ca o Volgă de pe vremuri înspre bar.

Postumia Kreutzer administra cîrciuma Popicăriei. În ultimii zece ani, preluase şi Popicăria, unde avea magazin-depozit de haine second-hand. Foştii mari popicari din oraş stăteau în cîrciumă iarna, sau pe terasa de sub castan, primăvara, vara şi toamna.

„Sînt văduvă”, striga de trei ori pe zi la ei, doamna Postumia Kreutzer. „Ce vă trebuie? Să vă aud!”, continua doamna.

În fiecare zi, la ora cincisprezece, se apropia de cîte un fost campion mondial la popice, îl bătea pe umăr, îi făcea semn trăgîndu-i cu ochiul, îl ducea în magazinul-depozit de haine din defuncta Popicărie. Doamna Postumia revenea la bar după patruzeci şi cinci de minute. Cel chemat, ori cel ales, se întorcea la şaisprezece şi zece minute. Se aşeza la masă cu privirea pierdută.

Doamna Postumia Kreutzer striga în cîrciumă ca să o audă toată suflarea: „Ce vreţi, măi? Mi-am tras o pulă”.

Pînă cînd Valerian Văleanu deschidea uşa cîrciumei, era tăcere.

La ora şaptesprezece, doamna fostă soprană a Debrecen-ului şi apoi a Sătmarului, doamna Ildi, venea la gardul casei sale, se rezema de acela şi, cu capul înspre terasă, cînta: „Jancsi bácsi, Jancsi bácsi, gyere haza! Gyere haza, Jancsi bácsi! Gyere, gyere Jancsi bácsi, Haza, haza, Gyere, gyere, Jancsi bácsi!”. Parcă dădea un concert înspre Dealul Minei. Muşterii Postumiei ascultau. Aşteptau… Jancsi bacsi era singur la masă. Întotdeauna singur. Se roşea, se învineţea, se înverzea. Apoi…bătea cu pumnii în tabla mesei, se ridica, striga cu ochii holbaţi: „Ein, ein, nem megyunk sehova.

Doamna Ildi dispărea în casă. Jancsi bacsi cerea cu voce apăsată un coniac de casă mic. Doamna Postumia îl avea pregătit. Redactorul-şef îşi punea piciorul drept peste cel stîng, savurîndu-şi cappuccino-ul cel îmbunătăţit. Coniacul, preparat din tescovina făcută din borhotul „spăgmelor” de strugure storcoşite de pe o jumătate din Dealul Minei, îşi merita banii.

 

***

 

Doamna Postumia Kreutzer: „Din anul o mie nouă sute nouăzeci şi patru, domnule, domnilor, fără bărbat, Kreutzer umbla, Ludovic Kreutzer supraveghea oraşul, pleca în călătoriile lui care au ţinut un an. Noaptea scria. Dimineaţa rîdea: „I-am prins, Postumia, ai mei sînt, Postumie”, zicea bîndu-şi coniacul ăla îmbunătăţit. Prin oraş tropăia cu cizmele ungureşti şi militare. Cu un căput verde, cu o şapcă pe care-şi cususe nasturi de metal argintiu ori auriu. Din anul care l-am specificat. Singură în pat. Singură la cîrciuma Popicăriei. Cu popicarii ăia care vedeau numai pizdă şi care vroiau ce vedeau. Nimic. Nu m-am lăsat, domnule şi domnilor, pînă-n anul o mie nouă sute nouăzeci şi cinci. Pe Ludovic Kreutzer l-am îngropat singură, din spezele mele în decembrie, anul o mie nouă sute nouăzeci şi patru. În somn ca un prunc. Aşa a plecat la cimitir. Cu zîmbetul lui pe faţă. Un mort liniştit. Un mort împlinit. L-aţi văzut. Toţi l-aţi văzut.

După cîteva zile, Postumia Kreutzer, oficial fără Ludovic, a început munca asta din magazinul-depozit de haine second-hand, domnule şi domnilor. În patul lui Kreutzer, printre cearşafurile lui Ludovic, de atunci şi pînă acuma, nimeni niciodată. Numai printre haine second-hand, domnule şi domnilor. Şi, domnule Valerian, aşa a fost.

Anul ăsta, însă, prin octombrie, am găsit manuscrisul. Scrisul lăbărţat al lui, al bărbatului Kreutzer care-şi pierduse şirul vorbei pentru şirul scrisului, prin o mie nouă sute nouăzeci şi trei, care  supraveghea, care avea spaime, care nu mai avea poftele lui de cîte ori vedea femei, care o făcea fericită pe Postumia, nevastă-sa, pe mine, domnule şi domnilor.

L-am avut citindu-l. Nu l-am înţeles. I-am adunat hîrtiile alea între coperţi roşii pe care scrie: „Manuscris de Kreutzer Ludovic din Mittlestadt”, domnule Valerian Văleanu. În noaptea asta o să intri în camera lui Ludovic Kreutzer, bărbatu-meu cel defunct, la masa lui de lucru o să stai, în patul lui o s-o fuţi pe nevastă-sa. Cearşafurile lui o să le mototoleşti împreună cu nevastă-sa. După cei douăzeci şi şapte de ani, o să-mi tragi o pulă, că asta vei face aşa cum se face. Înţeles-ai, domnule şi domnilor? Îţi vei lua hîrtiile scrise de Ludovic Kreutzer cu dreptul de a face ce-i de făcut cu ele, domnule şi domnilor. La ora zece seara, mă vei duce pînă acasă. Apoi e treaba mea, domnule Valerian şi domnilor”.

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: