S-ar putea spune, fără a greși, că înainte de 1989 romanul istoric era un gen de succes, cu priză la publicul românesc, mai ales la cel tânăr, dovadă colecția „Cutezătorii” de la Editura Tineretului (devenită Albatros, după rebrandingul din 1971). Sau colecția „Clepsidra” a Editurii Eminescu. În fine, lăsând la o parte cazuri de autori precum Sadoveanu sau Eugen Barbu, nu-i de mirare că genul în sine a fost exploatat într-un mod abil de regimul comunist pentru a consolida un naționalism fanatic și păgubos pe termen lung, ideologizând astfel acest gen. Romanele și povestirile cu daci neînfricați, cu haiduci însetați de dreptate, cu domnitori nemiloși cu boierii lacomi, ale unor autori ca Alexandru Mitru, Eusebiu Camilar, Ioan Dan, Stancu Nedea, Marin Ioniță sau Alexandru Predescu s-au reeditat până în 1989 în tiraje imense, la care mulți autori contemporani doar visează. De-abia după anii 2000 renumele acestui gen literar a fost reabilitat prin cărțile unor autoare ca Doina Ruști sau Simona Antonescu, deși a supraviețuit și ca gen hibrid în literatura practicată de scriitoare/ scriitori ca Ioana Pârvulescu, Andreea Răsuceanu, Dan Stanca sau Ștefan Agopian.
Tot în această zonă a genurilor hibride, aș plasa și recenta trilogie „Gladius” semnată de Dănuț Ungureanu și Marian Truță, apărută la Editura Crime Scene Press, și formată din volumele „Crimă la Colosseum” (2023), „Misterele templului” (2024) și „Lupoaica” (2025) – serie aparținând, în fapt, genului historical crime fiction, care în alte țări se bucură de un succes imens (vezi scriitoare sau scriitori ca Lindsey Davis – cu seria „Marcus Didius Falco”, Steven Saylor – cu seria „Roma Sub Rosa”, David Wishart – cu seria „Marcus Corvinus”, Simon Scarrow, Paul Doherty etc.). Tramele celor trei romane sunt plasate în Roma antică sau în provinciile îndepărtate ale Imperiului, în perioada 69 e.n. – 89 e.n., protagonist fiind Marcus Caeso Tullius, zis Gladius, fost legionar apoi investigator în Cohorta a II-a Urbană (un fel de poliție a Romei). Gladius, eroul celor trei romane, un soi de detectiv à la Sam Spade, un tip cinic, dur, înconjurat doar de câțiva prieteni fideli, își desfășoară anchetele într-o perioadă tulbure pentru Imperiu, când numai într-un an (69 e.n.) se succed la tron patru împărați (Galba, Otho, Vitellius și Vespasian), Ierusalimul este asediat, iar Templul din Ierusalim, centrul civilizației iudaice, este ras de pe fața pământului de armata romană. În schimb, la Roma este construit mărețul Amfiteatru Flavian, celebrul Colosseum. Barbarii de la marginea Imperiului nu sunt nici ei liniștiți. Prin 85-86 e.n., dacii încep și ei să-și facă simțită prezența prin campanii de jaf în Moesia. Mai mult, guvernatorul roman al Moesiei, Caius Oppius Sabinus, este ucis în timpul unei astfel de campanii. Cam acesta este, pe scurt, contextul în care începe acțiunea romanului „Lupoaica”, cel de-al treilea volum al seriei „Gladius”.
Să nu ne grăbim, însă. Cei doi autori, Dănuț Ungureanu și Marian Truță, au considerat potrivit ca la începutul volumului trei al seriei ar fi potrivit un capitol lămuritor, numit „Ab initio”, în care aflăm povestea poveștii trilogiei „Gladius”. Și anume, cum, prin 2018, cei doi, făcând traseul Via Transilvanica, găsesc într-o peșteră, „Necartata 3”, mai multe pergamente care au ajuns, în cele din urmă, la Muzeul de Istorie Romană din Hațeg. Acele pergamente conțineau, s-a dovedit după traducerea lor, povestea vieții unui legionar roman, Marcus Caeso Tullius, scrisă de el însuși. Acest episod metatextual, viu, plin de umor, o povestire în sine, reia un motiv vechi, de la care au pornit foarte multe povești: cel al manuscrisului găsit. Mai mult, autorii, inserând un episod recent, avertizează că nimic nu e ceea ce pare. Și asta s-ar putea spune și despre romanele trilogiei „Gladius”. Deși par romane istorice, ele sunt mai degrabă niște thrillere. Prin aceasta se și disting, iată, de romanul istoric propriu-zis, gen care poate aluneca deseori spre monumentalizare și chiar spre instrumentalizare ideologică. La Ungureanu și Truță, trecutul nu este solemnizat, ci dinamizat; nu devine teză, ci mecanism narativ. În fond, miza trilogiei nu este reconstituirea muzeală a Romei antice, ci transformarea ei într-un spațiu al pericolului și al conspirației.
Revenind la ultimul volum al trilogiei, aflăm că Marcus Caeso Tullius, zis și Gladius, hotărăște, în sfârșit, să aibă o viață liniștită, departe de tumultul și conspirațiile capitalei romane. Astfel că, lăsat la vatră, cumpără o fermă unde speră să-și trăiască în tihnă ultima parte a vieții. Însă planul său se va dovedi zadarnic. Mai întâi, prefectul pretorienilor, Cornelius Fuscus, încearcă să-l atragă într-o campanie la nord de Dunăre, împotriva dacilor. Gladius refuză oferta. Știm ce s-a întâmplat. În 87 e.n., armata romană, condusă de Cornelius Fuscus și Lucius Funisulanus Vettonianus, este înfrântă rușinos la Tapae de către daci. Cornelius Fuscus este ucis, iar Legiunea V Alaudae este nimicită.
Dar Gladius tot nu are parte de liniștea dorită. Într-o scrisoare primită de la Drusilla Tullia, vara sa, cu care a avut o relație în tinerețe, este rugat să vină la granița Imperiului cu dacii, pentru a o găsi pe Aelia, fiica Drusillei și a lui Gladius, rod al iubirii lor din tinerețe. Neliniștită, ca și tatăl ei, Aelia se alăturase creștinilor și plecase în nord pentru a duce mai departe mesajul noii religii. Astfel începe o adevărată questa, pe parcursul căreia Gladius întâlnește diverse personaje pitorești și ajunge până în capitala lui Decebal, Sarmisegetuza. Prin extinderea teritoriului de acțiune al protagonistului până în Dacia, avem, iată, o tensiune suplimentară între centru și periferie, între Roma imperială și marginea ei instabilă, ceea ce lipsea celorlalte două volume.
Capitolele reunesc voci narative diferite, cu perspective diferite asupra poveștii, ceea ce transformă „Lupoaica” într-un roman polifonic. Nu doar Gladius iese în evidență, ci și personaje ca, de exemplu, medicul Atticus Bura, care este un soi de asistent pentru eroul nostru, ducându-ne cu gândul la „bunul doctor Watson”, asistentul și martorul aventurilor lui Sherlock Holmes. Trebuie spus că alternanța perspectivelor, colaborarea celor doi autori și inserțiile reflexive creează impresia unui text conștient de propriile mecanisme. Fără a deveni demonstrativ, romanul introduce o dimensiune meta-literară: ancheta nu este doar un procedeu narativ, ci și un mod de a explora felul în care trecutul poate fi reconstruit, interpretat și ficționalizat.
Nu aș vrea să dezvălui mai multe legate de seria „Gladius” și de ultimul roman al acesteia, „Lupoaica”, însă cititorii trebuie să se aștepte la un final atipic, foarte îndrăzneț. În ansamblu, romanele trilogiei semnate de Dănuț Ungureanu și Marian Truță nu sunt niște romane istorice în sensul clasic al termenului, ci o reconversie a genului: trecutul devine scenă, iar istoria – material narativ supus regulilor suspansului. Prin această mutație, „Gladius” deschide o direcție încă puțin explorată în literatura română, demonstrând că Roma antică poate funcționa nu doar ca mit fondator sau decor monumental, ci și ca spațiu viu al intrigii, al crimei și al investigației.
Dănuț Ungureanu, Marian Truță, „Lupoaica” (volumul III din seria „Gladius”), Crime Scene Press, 2025
Sumar Literomania nr. 403 (2026)
Scrie un comentariu