Sînt întîlniri despre care nu știi că vor continua.
Mă întîlnisem cu Mircea Bochiș anul trecut la lansarea traducerii poemului „Sissi” de Pavel Șușară, carte pe care, ca și ediția în română, a ilustrat-o. La cina care a urmat, am descoperit în el un om fermecător la vremea șuetei. Totuși, ne-am luat bun rămas ca doi cvasinecunoscuți.
În noiembrie, fusesem la Baia Mare, și un galerist maghiar mi-a adus vorbă că artistul mă așteaptă cu drag în atelierul lui. Nu am putut să merg, dar i-am promis că o să vin cu proxima ocazie.
În perioada pandemiei, mă sunase spunîndu-mi că a făcut un album din poeziile mele publicate pe Facebook. Setările sale au tradus versurile mele într-o română de google, ieșind ceva teribil și totuși nelipsit de inspirație. Mircea Bochiș a făcut veritabile opere artistice alături de textele acestea, scriind și un „Manifesto” despre performance-ul sau „cartea-obiect” creată.
Și aici deja reiese limpede că verbul „a ilustra” e o expresie nefericită în legătură cu pictorul Bochiș. Răsfoind volumele lui alcătuite împreună cu Marian Ilea, se vede faptul, subliniat și de artist în multe rînduri, că astăzi nu există genuri autonome și bine definite, ci un „Gesamkunstwerk” veritabil. Cînd săptămîna trecută am ajuns la Baia Mare, mi-a mărturisit că el trebuie „să intre” în text, nu-l poate trata ca pe ceva separat de ideile sale – dacă am înțeles eu bine, nici nu poate avea idei din afară, numai dinăuntru. Cînd ajunge acolo, proza lui Marian Ilea sau versurile lui Șușară devin deja parte din el, nu mai există text și ilustrație, ci numai textimagine, dacă pot s-o numesc astfel, un amalgam în care toate elementele au valoarea lor intrinsecă, dar inseparabilă de toate celelalte.
Cred sincer că am avut mare noroc cînd l-am întîlnit.
Lasă un răspuns