Nr. 174 Poezie

Resemnările Domnului Iepure (poeme)

Resemnările Domnului Iepure

pe banca din spatele blocului
aștepți să treacă febra asta
sânii
buzele
hainele
încărunțești și pielea o ia la vale
copiii scormonesc după ciuperci în vechile scaune cu rotile
păsările mute s-au ascuns sub cărțile pline de praf
încă puțin și vei muri precum un glas straniu venind dinspre pădure
să nu mă fi așteptat cu umbrela în fața cinematografului
pentru că eu eram mort de ani buni
și nu a venit nimeni să-ți spună
– leagănele balansându-se integral în spatele tău
și copiii în scaune cu rotile
pe jumătate obloanele trase
nici măcar un salut
un îndemn.

[ ]

poate ar fi fost mai bine să nu te uiți în ochii mei
ușor de manipulat și totuși atât de fragilă
ca un drug de fier naivitatea ta mi s-a înfipt în moalele capului
și după ce am consumat tot ce-a fost de consumat
am strigat dar nu te-ai întors

[ ]

prefer să zac în negura unui tablou neșters de praf
decât să-nghit solzii unui oraș mastodont
poate că salvarea mea brutală
va veni din simetria umerilor ca două mingi de gheață
acolo unde mi-am lipit buzele
și am săpat un tunel fără capăt.

[ ]

iar când vor sosi din nou taximetriștii și agenții de vânzări și toată lumea o va lua de la capăt
te voi căuta în Prințul Turcesc
la etajul unu
trupul tău scheletic îmi va deschide ușa cu aceeași față nemotivată.

[ ]

Nu vom ști până când
ne vom iubi ca la început
fibrilațiile unui destin și malul
de fiecare dată când vei auzi în crângul din spatele casei
ecouri și triluri vagi să știi ca m-am îndreptat
nu supăr tentaculele tabloului din living
nu-ndrăznesc să cer mai mult
cu toate că în interiorul meu este un șantier în lucru
și râuri mici se desprind microscopic căutând
acele minute de singurătate când te așteptam noaptea pe bancă
mototolit și îngândurat cu speranță vagă
că vei sosi din clipă-n clipă
cu florile carbonizate
alături cu copiii și nevasta mioapă
cu noaptea în cap să așteptăm treizeci și trei-ul
cu rutina apatică și dezinteresată
de parcă viața ar fi un ziar care trece din mână-n mână
și fiecare înțelege ce vrea.

[]

Poate că sfârșitul unei zile va aduce
un motiv în plus să ne regăsim în asfințitul roșiatic
trăirilor interiorizate greu de reprodus le vom da drumul
ca unor stoluri grăbite să emigreze
și atâta suferință-n van
ca o mantie de ploaie îngropată-n mraniță.

 

Marea tristețe

Undeva la mijlocul distantei dintre mine și trenul accelerat 6241,
doarme o potaie,
câțiva controlori s-au dezbrăcat și numără sânii unei femei de la țară,
iar un bătrân îi privește resemnat.
S-a lăsat o tristețe aproape alcoolică
acolo unde înainte obișnuiai să mă alinți,
figurine de oameni intră în cutiuța metalică, convinși.
Îmi este lehamite și gustul amar al sfârcurilor
îmi amintește de mama, sărăcuța, îngropată în spatele bisericii,
de unde vine câteodată marea tristețe, pedalând în grabă
prin cătunul de la marginea guberniei noastre.
Pe peron s-au oficializat câteva nunți,
Potaia a cucerit un bichon maltez întors de la mare,
acum dansează deasupra vagoanelor trei și patru,
iar vântul șuieră părul unei școlărițe.
Tristețea din gară este contagioasă,
cu papornițe, cu batic sau fără, cu saci de rafie, toți privesc
solemn stâlpul de la intrare, așteptând femeia fatală.

 

Au sosit

Azi au sosit treisprezece chipuri la ușa mea
toate înfășurate-n pături groase
și nu am îndrăznit să le privesc
-nefiresc de fericite
cu toate că afară nu mai era nimeni
și vântul suflă-n continuare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nisipul se ridică și copacii se rup încărcați de fructe
și nimeni nu mai este acolo să privească toate astea
pentru că perechile de ochi s-au ascuns în peșteri
ca la început
poate că ploaia va mai liniști toate astea
și vom putea ieși din nou sau vom aștepta
pe cineva să ne descopere și să transmitem și noi la rândul nostru
virusul nud.

 

Muzica este precum o pungă de gheață pe arcada unui pugilist

Este târziu și animalele ne ascultă,
a mai rămas un sfert din tot.
Păsările aduc un fel de nostalgie.
Picioarele croșetează amintiri în subsolul tinerilor,
ascultăm cum scutură vântul ce-a mai rămas din vișinul bătrân.
Nimeni nu vrea să vorbească,
deși undeva un nor a căzut de pe coama dealului și bătrânii au pornit să-l caute.

 

Șt. Iosif

când nu împliniseși nouăsprezece ani
lumea mirosea precum în garsoniera din Șt. Iosif
câteva proverbe în latină pe pereții liceului
urme de ruj pe cravata unui ofițer de stare civilă
urme de ruj pe buzele unei femei perimate
și picioarele atât de subțiri pe care ne urcam seara
când ne-ntorceam de la cursuri
sâni ce sfidau gravitația
fese îmbujorate de palmele mele
ce n-aș da să retrăiesc la nesfârșit
spaimele unui adolescent debusolat
o jumătate într-o singură zi
microscopice zile când trăiam despărțiți în același oraș.

Sumar Literomania nr. 174:

Susține Literomania

Despre autor

Ionuț Manea

Ionuț Manea

Ionuţ Manea s-a născut pe 20 mai 1981 în Slatina şi în prezent locuieşte în Timișoara. Este medic dentist. Publică în revistele literare: „Literomania”, „Egophobia”, „Helion”, „Liternautica”. A fost premiat în cadrul concursului „Incubatorul de Condeie” (2014), a obţinut Premiul I la Festivalul „Moștenirea Văcăreștilor” (2017), Premiul I la Concursul „Mihail Sadoveanu” (2017) şi Premiul al III-lea la Concursul Helion 2017 – toate la secțiunea proză scurtă. Membru Helion, membru onorific Salonul de literatură ,,Junimea”. Scrie și poezie. A urmat diverse cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: