Anticariat

Nu sperați că veți scăpa de autorii mediocri

Nu, nici în acest text nu voi scrie despre vreo ediție rară, bibliofilă, a vreunei cărți, așa cum poate și-ar dori cei de la Literomania. De acord, rubrica se numește „Anticariat”, dar asta e. Dacă vor, cei de la Literomania sunt liberi, le-am și spus, să schimbe numele rubricii sau să nu-mi mai primească textele. Deși cartea de la care am pornit în notațiile de mai jos se găsește și în anticariatul unde eu, Bozz, sunt angajat cu normă întreagă (deocamdată!). Ca orice om, sunt cam sătul de munca mea, chiar dacă îmi place. Prin urmare, nu-mi prea vine să pălăvrăgesc (în scris, de data asta) tot despre vechituri (a se citi „antichități”) și în timpul meu liber.

Încep prin a vă spune că, de curând, am citit o carte destul de bună, „Nu sperați că veți scăpa de cărți” („N’espérez pas vous débarrasser des livres”), unde, în sfârșit, cineva (și anume Umberto Eco) explică foarte clar, pe înțelesul oricui, de ce sunt publicați atât de mulți scriitori de o strălucită mediocritate (asta ca să nu spun prostie, știind că prietenii mei de la Literomania nu tolerează astfel de expresii). În savuroasele lor expuneri, redate sub forma unor convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac, Umberto Eco și Jean-Claude Carrière atacă, printre altele, și tema acelor edituri care publică absolut orice, atâta timp cât cheltuielile sunt suportate de autor. Mai exact, ei fac referire la acele edituri numite atât de bine de englezi vanity press. 

Eco descrie în detaliu etapele publicării la o astfel de casă editorială: „Trimiteți un text la o asemenea editură care nu obosește să vă laude calitățile literare și vă propune să vă publice. Veți fi tulburat. Semnați un contract care prevede că trebuie să finanțați editarea, iar editorul vă promite, în schimb, o mulțime de cronici elogioase și chiar, de ce nu?, distincții literare onorante. În contract nu se precizează tirajul, dar editorul insistă să precizeze că exemplarele nevândute vor fi topite, «exceptând cazul că veți dori să le cumpărați». Editorul tipărește trei sute de exemplare, o sută pentru autor, care le trimite cunoscuților săi, și două sute care sunt trimise la ziare, unde sunt aruncate direct la coș… editura are înțelegeri cu anumite reviste, care vor publica rapid cronici elogioase la adresa acestei cărți «importante». Ca să-și impresioneze cunoscuții, autorul mai cumpără, să zicem, o sută de exemplare (pe care editorul se grăbește să le tipărească).

După un an, autorul află că vânzările au fost slabe și că restul tirajului (care a fost, i se spune, de zece mii de exemplare) va fi dat la topit. Ar dori să cumpere o parte din ele? Frustrat la culme să-și vadă neprețuita carte dispărând, autorul cumpără trei mii de exemplare. Editorul le tipărește pe loc (cele trei mii de cărți nu existau până atunci) și i le vinde autorului. Afacerea este înfloritoare pentru că editorul nu are cheltuieli de distribuție”. Mai mult, în fiecare an apar tot felul de dicționare dubioase pline de numele unor necunoscuți care, pentru această „onoare”, au plătit niște sume nu tocmai modice (și noi avem în anticariat un astfel de dicționar, despre care poate voi scrie cândva). Același Umberto Eco exemplifică cu „Dicționarul biografic al italienilor contemporani”: „Principiul este că plătiți pentru a figura în el. Găsiți acolo «Pavese Cesare, născut pe 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo, mort la Torino, 26 august 1950», cu mențiunea: «Traducător și scriitor». Atâta tot. Urmează două pagini întregi despre un anume Paolizzi Deodato, despre care nimeni n-a auzit niciodată nimic”.

Doza de ridicol din situațiile de mai sus nu ar trebui să ne liniștească, dar nici să ne impacienteze. În România avem o mulțime de astfel de edituri care publică un număr impresionant de volume care, într-o lume ideală, nu ar trebui să existe. A cui e vina? A editurilor respective? Nu m-aș grăbi să le condamn, mai ales că nici editurile consacrate nu sunt ferite de autorii mediocri (dimpotrivă!). Ele câștigă un ban, în cele din urmă, onest. Ei bine, nu chiar atât de onest, dacă ne gândim că profită de naivitatea unor personaje cărora, dacă li s-ar spune adevărul adevărat despre valoarea producțiilor cu care insistă în stânga și în dreapta, le-ar trece cheful de publicare. Sau poate că nu. În fine, deși tentația de a prezenta cazuri concrete e mare, mă opresc aici, pentru că gestul cu pricina ar fi mai mult decât inutil. Și în plus, nu sunt Eco.

 

Jean-Claude Carrière, Umberto Eco, „Nu sperați că veți scăpa de cărți”traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu