„Poezia este expresia cea mai înaltă a sensibilităţii umane
şi a celei mai rafinate inteligenţe,
fără ea oamenii ar fi lipsiţi de spirit,
de capacitatea unei înţelegeri adecvate a lumii din jur –
şi le-ar fi ameninţat chiar accesul la viitor.” (Víctor Toledo)
Născut în 1957, la Córdoba, Veracruz, şi afirmat mai cu seamă ca poet, Toledo face parte din gruparea cunoscută, în spaţiul cultural latino-american, sub numele de „Los Cincuenta”. Este creatorul „rosagramei” (sonet-caligramă elaborată în forma unui trandafir) şi, deopotrivă, traducătorul în spaniolă al operei unor scriitori ruşi cum ar fi Puşkin, Boris Pasternak sau Osip Mandelştam. În anul 1983 a primit Premiul Naţional pentru Poezie Tânără din Mexic, beneficiind, ulterior, de mai multe burse de studiu în străinătate şi susţinând o strălucită teză de doctorat la Universitatea Lomonosov din Moscova, în 1992. Susţinător declarat al poeziei experimentale şi adept al readucerii în actualitate a vechilor mituri ale Mexicului, este membru în colegiul de redacţie al prestigioasei reviste „Biblioteca de México”, din anul 2009 coordonează colecţia de poezie, eseu şi proză scurtă a Editurii La abeja de Persefone şi predă cursuri de literatură la Universitatea din Puebla. Considerat unul dintre cei mai originali şi mai expresivi poeţi ai Mexicului zilelor noastre, Víctor Toledo este o prezenţă constantă în mai toate revistele importante din America Latină, opera sa fiind distinsă cu numeroase premii de-a lungul ultimilor ani. Volumele pe care le-a publicat abordează genuri diferite, de la eseu la proza scurtă, însă activitatea poetică este cea care l-a consacrat pe întregul continent sud-american, creaţia sa lirică impunându-l definitiv, încă de la primele cărţi de poeme, „Poemas del Didxazá” (1985) şi până la cele de maturitate, precum „El águila en las venas” (1994), „La casa de la nube” (1996), „Del mínimo infinito” (1998), „Ronda de hadas en la fiesta de San Juan” (2007). Traduceri și prezentare: Rodica Grigore
Vol. „Adunarea zânelor la Sărbătoarea Sfântului Ioan” (2007)
Izvorul zânei
Poezia: fapt şi evidenţă
Transparenţă a Tăcerii (apă niciodată atinsă, liniştită şi profundă).
Barzii ei druizi cultivau
aliteraţia
Trupul poeziei
Ce s-a născut din izvorul nimfelor
Şi care ajunge la fântâna zânelor
Îndreptându-se apoi spre frunzele arborilor sacri ai druizilor.
Sunet al apelor minţii prins în vâltoarea aripilor transparente
Apa îngheţată şi clocotitoare
A zânelor, aliteraţia
Apă înaripată care, de „minte” vreodată,
Nu face altceva decât să spună adevărul, doar că privit dintr-un alt unghi.
Se pot sfărâma sau rupe elitrele
Dacă se întâmplă ceva cu murmurul fântânii.
De aici furia zânelor
Care veghează somnul şi visele lumii
Pentru ca aceasta să continue să trăiască.
Zână înaripată şi prietenă
Oracol şi destin
Gând înţelept al ceasului lipsit de înţelepciune.
Totul are aripi transparente în vis.
De aceea nu trebuie tulburate
Apele izvorului zânelor.
Lângă el a crescut Arborele frunzelor, al literelor şi al tuturor limbilor.
Dacă apa se cântăreşte cu litrul
Poezia se măsoară cu elitrele.
Metrii convenţionali sunt turme ale zeilor
Forma poeziei
E forma undelor sonore şi tăcute
A apelor minţii – acel izvor ce apără nimfele, zânele
– Făpturile înaripate –
Şi are forma celuilalt trandafir.
Ceea ce cu atâta grijă păzesc zânele e Poezia.
Ceea ce păstrează dintotdeauna cereştile fiinţe e Sensul.
(Apollo ştia bine asta.)
Şi trandafirul e o nimfă (sau poate o ondină)
Trandafirul este izvorul zânei
Care înfloreşte odată cu aerul
nimfelor al trandafirului al zânei.
Apa pe care o păzesc cu atâta grijă nimfele este apa sexului şi a auzului
Căci poezia e acel auz de-a pururea virgin.
Fabulele Universului
V.
Dacă timpul şi spaţiul
S-au născut ca dintr-o vibraţie de coarde
Atât de mici (protoni ai protonului)
Înseamnă că universul întreg a izvorât dintr-un paradox
Din care nu se poate exclude
Iraţionalitatea raţiunii:
Atât de mic încât a devenit imens
Incomensurabil încât s-a destrămat
Creându-se pe sine însuşi.
Să fi fost aceasta lira lui Orfeu?
Din nimic a vrut să dăruiască viaţa
Delta râurilor învolburate
Suavele coline de lângă casă
Şi primul cuvânt: Om
Cu iubirea lui care la început s-a iubit doar pe sine.
– Senzualitate cosmică –
Totul e aşa cum a prorocit Marele Dragon:
Toţi suntem una
Izvodiţi dintr-o limpede ploaie
Şi visând aripi asemenea păsărilor.
Universul este atât de inform şi de singuratic
Încât din scaunul său cu motor
S-a imaginat aristotelic
Uşor şi frumos, însoţit întotdeauna
De imagini în mişcare
Asemenea desenelor
De pe piela unui tigru:
Rafale de vânt
Care părăseau zborul vulturilor din cuibul luminii
Iar cascada urca înspre înaltul norilor
Din care izvorâse:
E clar că vânt şi val, umbră şi lumină
Mimetismul a însemnat sinestezie:
Lumina împărţită
Cearşaful mişcându-se necontenit
Mieroasa apropiere a unui leu…
Înaintea literei A a fost Aleph (sau Dumnezeu)
Iar înainte de Aleph a fost Eu
În cuvântul lui Dumnezeu se ascunde Paradisul:
Delta fertilităţii Eva (poarta de intrare, cele două râuri ale sale)
Iar E înseamnă Eu,
O – origine (nimicul şi infinitul)
Semn că Eu înseamnă, citit atent, Dumnezeu.
Vol. „Despre minimul infinit” (1998)
Cântul acarienilor
Suntem locuitorii prafului
avem trupuri de enterodactili, de aligatori şi tiranozauri
Nu mai e nimic de adăugat, un adevărat tiran ne-a imaginat în ritmul unui dactil.
La sfârşitul lecturii tale deja am umplut măsuţa cărţii celei întunecate
care pare a se odihni pe inerţia conştientă a mesei
acolo unde degetele tale scriu şi ele fără a şti ce înseamnă orografia.
Alergăm buluc pe deasupra genelor strălucitoare ale iubitei tale
dacă ne-ai putea vedea, extazul ţi-ar dispărea într-o clipă
am avea nevoie de ceva mai presus decât sublimul
dacă am putea vedea întotdeauna Totul
acolo unde minimul infinit şi maximul finit se întrepătrund.
Nu pot scăpa de dansul cuvintelor
care ajută, toate, încercarea de a exprima inexprimabilul.
Suntem ulcioarele nimicului, zumzetele aerului
icarii Fiinţei, inelul lui zero, irisul oţelului
aurul cerşetorului, ciudăţeniile undelor solare
care te schimbă tăcute şi care râzând te fac să amuţeşti
Lucruri împăturite în pliuri perfecte
odoarele prafului unde fiecare particulă care se mişcă
înseamnă un potop, o luptă fără de răgaz şi fără vreun imn de slavă
partitura lunară a Muntelui Sinai şi aurul alb, aurora, de pe Vârful Ararat.
Cântul melcului
Din inima heliotropului vin să te cânt
trop de heliu nocturn
zvelt tigru lipicios.
Descriind rotocoale întreţesute în lunare sunete strălucitoare
între două spirale întrepătrunse care ţâşnesc în atmosfera albastră
în tulpina chiparoşilor lăsăm impregnată Calea Lactee
cu nerăbdarea arzătoare a dragostei
urcând din măslinii înaripaţi către propriul nostru cer
ne smulgem dintr-un alt cer
şi coborâm apoi pentru un vals vertiginos.
Ne-a înmugurit sexul chiar în vârful capului
pentru a ne lăsa să medităm la o dilemă:
Cine ne-a pus ochii
Între telescop şi microscop?
Cine a condus lubric restul mâinii care scrie pentru a ne observa?
Dacă am pricepe acest scris ilizibil
– un soi de reflectare nevrotică a literelor vreunui zeu –
prin ochii stelelor care-i trec prin faţa ferestrei…
oglindă când în alta se reflectă
repetată la infinit până când ajunge la viziunea Nimicului
poate prinde imaginea irealităţii asemenea acestei mâini
ce dansează în spirale îndrăgostite
înlănţuită în logodna ei de moluscă.
Omida
Mic nor de aur şi apă
Protejează furnicile
– Literele aliniate perfect ale frunzei
Lacul sub apăsarea nevăzută a unor râuri uşoare –
Dăruieşte-i fiecăreia
O picătură de miere
Picătură de Soare
Şi dă-le tuturor cea mai bună lecţie pe care o pot primi: ademeneşte-le
Prinde-le şi încântă-le
Cu sunetul liniştit
Ţesut de tamburina picioruşelor lor
Micşorate de drumul prin frunze
Cu gust de apă, de aur, de nor şi de miere
Astfel în această omidă s-a reîntrupat însuşi Orfeu
– Nu e nicio glumă în acest vers
Nici un joc neînţeles de cuvinte –
Iar aripile ei se întind acum pe deasupra apei ce izvorăşte
Din cristalul înstelat cu care s-a unit:
Dacă poetul vrea să ajungă la această putere
Să înveţe din acest cântec cum trebuie să vorbească.
Víctor Toledo, „Ronda de hadas en la fiesta de San Juan”, Pen Press, Mexico, 2007
Sumar Literomania nr. 410-411 (2026)
Scrie un comentariu