Nr. 197 Plicul lui Pașadia

Privirea empatică




Acela e un joc mai sec – îmi spunea un prieten referindu-se la romanele lui Simenon, la povestirile cu Maigret, mai precis la stilul acestora, comparîndu-l cu cel al Agathei Christie. Am fost uimit: nu m-am gîndit niciodată la asta, deși trebuie să-i dau dreptate. Într-adevăr, acțiunea romanelor cu Poirot sau cea a celor cu Miss Marple este mai suculentă, mai plină de caricaturi decît romanele cu Maigret. Atmosfera cărților lui Simenon este întotdeauna melancolică sau chiar sceptică: omul este cum este, rezolvarea unei crime n-o să-l schimbe deloc. Și-apoi, Maigret nu are „celulele cenușii” ale lui Poirot. El este un detectiv francez, mai corect spus parizian, care are datoria să-l prindă pe ucigaș. Primul, un geniu, celălalt, un funcționar.

Dar lipsa suculenței este compensată din plin de adevărul povestirilor. Am citit într-un eseu despre Maigret că este mai sigur că el a murit decît că Sherlock Holmes a trăit vreodată. Pînă și acțiunea romanelor Agathei Christie se desfășoară într-o ambianță la care cei mai mulți doar visăm, în timp ce ambianța romanelor lui Simenon este a noastră, a oamenilor obișnuiți.

Sigur, literatura poate să ne surprindă mereu. Un personaj ca domnul Goby, care privește diferite obiecte în timp ce vorbește, dar niciodată nu se uită la interlocutor, ne poate aminti oricînd de un cunoscut al nostru. Însă mijloacele de care dispun personajele din romanele cu Poirot sunt total diferite de cele de care dispun protagoniștii romanelor lui Simenon: în cazul primelor, banii niciodată nu reprezintă o problemă, mai mult, chiar și bătrînica de Miss Marple își petrece timpul fie pe Insulele Antile, fie la vreun conac uriaș.

În acest timp, Maigret trăiește cu soția pe Bulevardul Richard-Lenoir. Sigur, nu au probleme financiare, dar stau într-un apartament oarecare, mănîncă în niște restaurante deloc luxuriante, alături de mulți alți parizieni, și nu se uită în jos dacă vor să privească un om. Și privirea aceasta empatică cucerește cititorul chiar dacă nu-și dă seama de asta.

În imagine: Jean Gabin în rolul lui Maigret

Susține Literomania

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.