Mittelstadt Nr. 187

Povestea rapsodului din Recea




Mă numesc Gheorghe Zlata și locuiesc la numărul 432 pe strada principală din comuna Recea. Mi se zice printre săteni și pe la oraș Rapsodul, pentru că am multe instrumente muzicale pe care le fac eu și tot eu cânt la ele. Instrumentul muzical, că-i făcut de mâna ta, că-i de la alte mâini, dacă are o tonalitate bună, poți cânta la el. Și dacă instrumentul muzical îi fals făcut, apoi n-ai cum să cânți cu el decât fals. Eu cânt cu bucurie ori cu instrumentele mele muzicale, care le fac cu multă trudă din lemn tăiat din pădurile de p-aci, ori cu cele ale altora, dar cu a mele cânt mai cu drag. Când m-am încorporat în armată, era unul din Babadag care avea un fluier cu 32 de găuri în el, al meu are 8 găuri, așa că până la 32 de găuri mai e de lucru. Cu 8 găuri e mai ușor. Iarna, când nu cânt, stau în cârciuma din Recea, o cârciumă de lemn, mică, nu departe de unde locuiesc. Acolo-i plin de fum și de oameni. Îmi plac halbele pline ochi cu bere. Beau una și apoi o tescovină. Cum sunt mic de statură și nu-mi place, la cârciumă îmi place că atuncea când stau pe scaun nu vede nimeni că-s mic, chiar dacă toți știu asta. Important e să nu vadă, chiar dacă… se știe și se vede.

Vara, cârciuma are o terasă de unde se văd munții Ignișul și Gutâiul. Ignișul îi mai mare, Gutâiul îi mai mic dar mai sărac în verdeață. Îi găurit de galerii de mină că acolo o fost mult aur, nu-și dădeau seama oamenii că bijuterii mai mândre îs copacii. L-o dus cu ei austriecii și ungurii, apoi la comuniști o cărat și Ceaușescu cu a lui la București. Cu toate astea, ceilalți munți mai îndepărtați îs neatinși de străini, și copacii străbuni stau acolo de mult, mult timp. Vifornița îi mai acoperă cu zăpadă, și îi mai greu să urci pe ei. Dar măcar le ține de cald ca o căciulă de lână ciobănească. Râuri și pârâuri se mai strecoară pe unde pot, încercând să coboare așa cum copacii încearcă să se înalțe. Trec și prin apropriere de Recea, ca să avem ce bea, că-i apă tare limpede și bună. Și la animale le place, Gutâiul o rămas mai sărac și noi ne uităm la el cu drag. De Ignișul ne temem că-i tare mare muntele ăsta.

De pe terasa de la cârciumă văd zidul de la iazul ăla din Bozânta. Îi tare pustiu pe lângă el, pământul îi gol. Aicea toți care o cărat aurul ne-o adus nouă la iaz mizeria. Îi praf acolo că vara când îi fierbinte Soarele te îneacă în coșul pieptului.

Acolo s-o spart iazul ăla și ne-o inundat că de atuncea nici laptele de la vacă n-o mai fost bun. Apoi o prins a ne muri vacile care pășteau pe lângă iaz.

Da astea n-o interesat pe nimeni că ăia care o venit la oraș și o mai luat din aurul muntelui o apărut în decembrie, într-un an și aveau mașini mari și bani mulți. O făcut prăpăd cu averilor lor la oraș și când s-o spart iazul, gata, nimeni nu i-o mai văzut. S-o dus la ei acasă în țara lor, mai bogați decât o venit, și pe noi ne-o lăsat și mai încurcați decât eram. Eu scriu toate astea pentru că există scris undeva că dacă doi vorbesc nu înțelege nici al treilea și că dacă unul vorbește, celălalt să asculte că atunci înțeleg toți. Cred că vorba asta se potrivește și atunci când unul scrie îi bine ca alții să citească și să priceapă.

De când m-am născut eu și-am crescut cu păriniții mei, atunci copiii ascultau de părinți. Dacă i-o spus pleacă, o plecat, dacă i-o spus vino, o venit. Acuma nu-i mai aceeași poveste și oi reveni la ce am pornit, dar vreau să spun c-am aflat un lucru foarte, foarte, foarte important și prost. Eu mă uit la televizor, televizorul ăsta și discotecile o stricat credința omenească de-aici, că eu când am fost copil apoi stăteam cu gura căscată și-ascultam oamenii care povesteau. Și mai repede învățam de la un om care povestea o poveste, o dată ori de două ori, că am și știut-o. Din carte trebuie mult și mult… pentru că, cine știe, că la copii, le fuge mintea și-n stânga, și-n dreapta… La școală când am învățat eu era greu. Te bătea așa de te rupea, că eu am prins primul an școlar în ’40. Era și război și eram ocupați de unguri și trebuia să învățăm ungurește și românește. Și-amu’ să mă scuzați, va rog frumos!

N-am ce face decât să povestesc ceea ce am văzut cu ochii și am simțit. Burghezia o distrus țărănimea și muncitorii. Ne băteau atâta de ne rupeau, mai ales dacă vedeau că înveți bine carte, mai bine ca ai lor.

Eu m-am judecat după ce-am crescut și mi-am dat seama c-o avut ambiție de ce noi, copiii de țărani, și de muncitori, învățam mai bine ca ai lor. Și în ambiția asta, ca să ne zăpăcească de cap, ne băteau. Ne puneau degetele să le facem așa, puică, și-apoi ne dădeau cu liniarul până se umfla vârful degetelor.

Care erau găzdaci și aveau averi multe. Erau aci în capătul satului unde îi brutăria, dar amu’ s-o dus aceia. Toți erau învățați, măcar că o fost vreo șapte frați, toți o învățat: unul popă, altul colo, altul profesor. Noi ăștialalți… Aici satul meu o fost… și-apoi degeaba or zice că comuniștii nu știu ce… O fost primitiv, o fost neștiutori de carte, rar care o știut un pic de carte. Și pe când a venit comunismul la putere, eu nu pot să spun numai prin ce-am trecut. Am căpătat și eu putere la învățătură, și am făcut tot la 200 de metri o casă, și toți oamenii o făcut cursuri serale. Și până nu și-o știut omul iscăli măcar numele nu l-o lăsat. Și nu pot afla c-aici o fost rău și comuniștii o fost răi, dar s-o băgat printre comuniști, asta am și învățat-o, s-o băgat de ăștialalți, care o fost feștiți. Zice că comunistul care o fost comunist adevărat o fost scăldat în sângele eroilor, însă s-o băgat printre ăștialalți, așa cum se bagă lupul printre oi, și câțiva s-o zăpăcit de cap, o fost puși pe roate și cântau în corul lupilor, chiar dacă erau oi.

A trecut, am fost la metru la pădure, dacă pot să spun și treaba asta: Deda, Bistrița, Răstolnița, Sovata, Covasna, Reghin. De la Reghin mi-o venit ordinul și-am dat în primire, și-am venit acasă și-am mers în cătănie. Eu pot să zic mulțumesc, cruce-mi fac. M-o dus la Galați, unde s-o făcut combinatul, știu, dar noi am fost la zidit de blocuri. Acolo, pot să vi-l și arăt, aicea-i portul de vapoare, aicea-i blocul de la care m-am liberat, apoi aicea-i mama și fratele. Ia, de la aista bloc m-am liberat. Și totuși, dacă am ajuns până aci la dumneavoastră în cârciuma asta aș vrea un singur cuvânt, că să nu mă pierd că mi-i mai aduce dumneata înapoi. Pe Ministrul Forțelor Armate eu pot să-l pup dulce, indiferent cine a fost sau cine este, dar acela care o dat articolul că aceia ce o muncit să primească un ajutor din partea armatei… Eu am de doi ani, am 400 de lei. O crescut încă ceva, cred că-s 460. Dar asta-i altă poveste.

Acuma aia cu iazul ăsta eu n-am tare simțit-o, că umblu cu cântatul prin toată țară. Când s-o rupt iazul, știu că o scris și ăia din Europa prin ziarele lor despre noi că suntem și la noi în Recea și în Baia Mare și în Baia Sprie oameni care trăim ca la Cernobâl, și așa arătăm ca ăia de acolo. Și s-o temut turiștii lor să vină să ne vădă. Da toate astea o fost minciuni că noi suntem oameni cu două mâini și două picioare. Că și împăratul Franz Josef al Austriei și al nostru știa de noi și ținea la noi în vremurile lui, la fel și împărăteasa Maria Terezia care din banii ei o construit biserica aia faină din Baia Sprie. Și atuncea prefectul nostru, Bârlea, o chemat toți ziariștii care o scris rău de noi prin țările lor și i-o pus într-un autobuz tare elegant și roșu, că tare fain era. Și m-o chemat și pe mine să le cant în autobuz. Și le-am cântat la tilincă prin tot Maramureșul și ăia se uitau la mine și aplaudau că mă vedeau că îs ca ei, că am mâini și am picioare și cânt mai bine decât ei. Și apoi am ajuns la lacul din pădurea de la Mogoșa de lângă Baia Sprie, într-o seară tare faină, când cerul era sângeriu și norii cerneau razele de soare rămase. Ne-am plimbat liniștiți pe lângă mal, și îmi plăcea că aveam în față marea întindere de apă și în spate un labirint uriaș din copaci. Unii copaci îi vedeam în apă, atât de clar încât puteam să observ fiecare frunzuliță. Dar știam că nu-s reali. Lacuri și păduri din astea sunt peste tot prin munții din zonă, așa că oricine are pe unde umbla, și oricine are ce vedea. Nu departe e cocioaba lui Fedron, un vechi prieten de când eram în armată, care își umple camerele cu sculpturi de lemn la care lucra toate diminețile, de i se umplea fața de sudoare. Nici nu mai poți umbla pe-acolo, dar e foarte bine că păstrează tradiția care o făceau bunicii și străbunicii lui. Îi de treabă, și mai și pictează câteodată, îi place să se plimbe și să pună pe pânză munți întregi și oameni pitici pe lângă ei. Ne mai plimbăm prin Maramureș și îi place să-i cant la fluier când pictează peisaje. Cel mai mult îi place lui la Mogoșa, că îs tare mari și bătrâni copacii.

Ziariștii ăia mi-o spus mie și la prefect că-și cer iertare c-o scris așa urât de noi și apoi o zis că aicea parcă-i în Elveția. Iară cu mine și-o făcut ziariștii poze și m-o dat prin toate ziarele din Europa. Da, eu sunt obișnuit cu astea și nu m-am bucurat. Așa o salvat prefectul Bârlea Maramureșul. Da’ degeaba. Tot nu s-o făcut nimic cu iazul și povestea asta nu mai interesează pe nimeni nici în Europa și nici măcar în Baia Mare. Cam așa o fost toată istoria iazului care seamănă cu cântarea unui Rapsod la un instrument muzical cu sunet fals la care, când te apuci să cânți, nu poți cânta decât fals, așa cum am scris la începutul poveștii ăsteia.

Sursa foto: aici

Sumar Literomania nr. 187

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.