Atelier Literatura la feminin Nr. 151

Tancul

Blindajul tancului strălucește frumos văzut dintr-o parte. Așa îmi place să cred. Înăuntru ar mai fi loc pentru câțiva oameni. În față am multe butoane, o manetă, o lunetă, chiar și un mic suport pentru o cană de cafea. Mă plimb noaptea. Ziua e prea cald, soarele bate în blindaj, iar în interior temperatura urcă până ce cafeaua din cană începe să clocotească. Ziua mă strecor, cu toată grația de care cele 16 tone vopsite cu model de camuflaj se simt în stare, în parcarea subterană de la Intercontinental. Nu e nimeni să mă taxeze. Ar costa o avere, dar în aceste condiții pot să-mi permit. Pe o vreme ca asta am mare nevoie de cafea. Conduc tancul singur, iar în oraș nu e nimeni să mă vadă. În primele zile, îmi plăcea să merg cu tancul până la casele rudelor și prietenilor. Ce s-ar mai fi speriat văzându-mă coborând pe scăriță, cu echipamentul meu antiglonț. Mai bine că nu m-au văzut. Ce le-aș fi zis?

Când am început să descopăr orașul, am fost chiar și în Rahova. Prima oară în Rahova fără să mă tem. Câinii vagabonzi nici n-au mârâit. Le era frică de tanc, șenilele mele noi scârțâiau mai tare decât puteau ei să latre. Dinții lor nu se puteau înfige în blindata mea de oțel inoxidabil. Am mai fost și în Ferentari, am fost noaptea în cel mai îndepărtat colț al orașului. Aș fi putut să ies din tanc, să demonstrez că nu mă tem, că am văzut tot orașul, că am mers singur pe cele mai mari bulevarde fără să aștept la semafor.  De pe marile bulevarde, îmi plăcea s-o iau pe micile bulevarde, apoi pe străzi și străduțe. Pe alei nu încăpeam. Mergeam în zonele pe care le-am cunoscut conducând, pe vremuri, diverse fete acasă. Ce mândri ar fi fost tații lor dacă le aduceam acasă cu tancul meu nou, pe care îl conduc singur!

Stau în centru pentru că, de aici, distanțele către margini sunt egale. Dacă merg spre Pipera sau spre Berceni, tot un sfert de oră fac. Nu mă opresc atunci când e roșu, nu trece nici un pieton. Pe lângă blocurile coreene de la Unirii nu mai miroase a ciorbă și nici a cartofi prăjiți. Pe lângă licee nu se mai adună găștile rotunde să fumeze.

Nu plătesc la casă când îmi iau de mâncare. Odată am vrut să merg la un film, la Cinema „Elvire Popesco”. La intrare nu era nimeni, în sala proiectorului nu era nimeni, pe o măsuță era un program vechi de o lună. M-am dus la proiector și am rulat singur un film, „À bout de souffle”. Când a început să mă doară mâna de la umăr în jos, am renunțat. Asta nu era distracție.

La început dormeam în tanc. Acum pot să dorm în fiecare seară în alt hotel. Capșa, Radisson, Novotel. Când m-am plictisit de hoteluri, am început să dorm în casele de pe Dacia. Îmi plăcea să văd ce aveau oamenii în frigidere. Pe Dacia, oamenii mâncau mai ales legume și fructe, brânză cu mucegai. Cramele le erau mai pline decât frigiderele.

Am deschis într-o seară un vin de Bordeaux, vechi de 20 de ani, și l-am băut în biblioteca Ambasadei Belgiei. E vis-à-vis de Institutul Francez, pe care îl știam pe de rost și în care nu puteam să fac mare lucru. Aș fi putut, eventual, să le sparg baza de date și să-mi ofer singur o bursă de master la Sorbona, dar nu știu dacă pot ajunge până acolo cu tancul. În București mai sunt multe de făcut, oricum. Când mă simt inspirat, parchez pe Căderea Bastiliei și intru în Diverta, fosta librărie Bastilia, unde nu mai e nici un librar ca sa-mi stea pe cap. Pot să fug cu cărțile dacă vreau. Dar nu vreau.

***

Casca și echipamentul de protecție le port mai mult din obișnuință. Nu e nimeni să mă atace. La început, încă mai aveam dubii. Dar am verificat peste tot, cum am putut.

Când am spart vitrina magazinului Gucci de la parterul Hotelului Athénée Palace Hilton și a sunat alarma, n-a venit nimeni, nici măcar un mascat de la BGS, mi-a fost foarte clar că sunt mai liber decât speram.

Oricum, sunt în siguranță. Am vestă antiglonț, am tancul meu blindat cu care mă plimb noaptea prin București. N-am mai trecut pe la garsoniera mea de mai bine de o lună. În fiecare seară, dorm în patul altcuiva. Am dormit într-un pat cu baldachin, pe o saltea cu apă, într-un pat de lemn masiv, cu îngerași sculptați pe tăblie, am dormit într-un pat a cărui saltea avea spumă cu memorie de la Dormeo, am dormit într-un pat de zestre vechi de mai bine de o sută de ani, pe o saltea plină de molii, am dormit și pe un pat în care proprietarul ascunsese o viață întreagă teancuri de bani. Cel mai adânc am adormit deasupra teancului de bani.

Îmi ofer mici cadouri în fiecare zi. Beau cafea la cele mai scumpe terase. Primele câteva săptămâni eram atât de exaltat, încât nu mă simțeam singur niciodată. Îmi schimbam hainele tot timpul,  îmi plimbam tancul peste tot, îl parcam chiar și pe trecerea de pietoni dacă voiam, fără să mă tem c-o să-mi lipească cineva pe șenile un abțibild cu „ai parcat ca un bou”.

Apoi, într-o seară, mi-am adus aminte ce frumos era când ieșeam în oraș, la întâlniri. A doua seară, mi-am dat seama că nici n-am cu cine ciocni un pahar. E adevărat că nu mai las bacșiș, dar am mulți bani. Sunt plin de bani.

Când nu mănânc sau nu-mi iau lucruri scumpe, îmi place, după cum am mai spus,  să merg prin diferite case. Intru în casele oamenilor ca un moșier. Nici nu mă descalț la intrare. Intru și mă simt ca acasă. Azi dimineață, după ce mi-am ales un ceas nou-nouț de la Unirea Shopping City, mi-am dat seama că nu mă oprește nimeni să văd cum trăiește, de exemplu, Elena Udrea. Sau Andreea Esca. Le-am cotrobăit prin șifoniere, le-am mâncat cerealele cu fibre și vitamine care te umplu de energie întreaga zi. Am fost și la conacul  lui Gigi de pe Aviatorilor. Aș fi fost în stare să intru în fiecare apartament muncitoresc din Titan, numai să mi-o scot din minte pe Ana. Pe vremuri, mergeam peste tot cu Ana. Știam pe de rost toate muzeele, galeriile și cinematografele din oraș. Îi știam în amănunt programul zilnic, și eu îi povesteam unde sunt, ce fac. Uneori plecam în deplasări, dar vorbeam la telefon. Țineam legătura. Știam amândoi că nu suntem doar amici, dar dacă ne-ar fi întrebat cineva, n-am fi recunoscut niciodată că ar putea fi, la un moment dat, ceva mai mult de atât. Am condus-o acasă de zeci de ori. Pe jos, cu metroul, cu taxiul. Aș fi condus-o și înot dacă ar fi plouat tare. În București, străzile se inundă imediat. Anei i se părea totul normal. Sigur, în mintea ei, probabil orice amic își conduce oricând acasă simpla amică. Atunci când mergeam împreună pe stradă, le ofeream trecătorilor un mic spectacol. Ana levitează, nu merge. Fusese o aristocrată într-o altă viață, sunt sigur. Locuia într-un apartament de bloc. Dacă n-aș fi știut, aș fi zis că e o întreținută. Uneori pretinde că mă sună din greșeală. Marșez doar ca să nu-i stric jocul. Întotdeauna m-am întrebat cum e la ea acasă, unde doarme, ce fel de pat are. Ce e la ea în frigider? Oare fata asta mănâncă? Ce face ea când e singură și n-o vede nimeni? N-am aflat niciodată. Mă mulțumeam cu ce voia ea să-mi spună. Vorbeam mai ales despre realism socialist, dadaism, cubism și artă contemporană. Când mi-am dat seama că, dacă orașul e pustiu, nici la ea acasă nu e nimeni, mi-am lăsat tancul la Inter și am luat-o pe jos spre Unirii, unde stătea ea, așa cum făceam și când mergeam împreună. Nu mai erau cerșetori pe drum, să-mi ureze „trăi-ți-ar franțuzoaica!”. Odată, le-am dat o bancnotă prea mare, de bucurie. Când am ajuns, am ezitat un pic înainte să sparg ușa. Dacă Ana era, de fapt, o psihopată?

***

Și iată, patul ei mic de la Ikea, cu un cadru negru de metal și așternuturi cu flori, biroul, dulapul uriaș cu haine, toate erau pline de praf. Pe noptieră stăteau „Lolita”, „Să ucizi o pasăre cântătoare” și un număr mai vechi din „Observator cultural”. O orhidee la geam, nimic neobișnuit. Piesa de rezistență din dormitorul Anei era măsuța de toaletă cu oglindă și multe sertare. Le-am deschis pe toate. Erau acolo eșarfe, sticluțe cu parfum, farduri, curele, ustensile de cârlionțat părul, dischete demachiante și o cutiuță pentru bijuterii. M-am așezat pe scăunelul rotund din fața oglinzii și m-am dat cu ruj. Mi-am pus o eșarfă de mătase la gât, niște mărgele. Mi-am făcut bucle cu placa ei de păr. M-am dat cu parfum. După ce m-am săturat să mă uit în oglindă, m-am dus la bucătărie și mi-am făcut un sandvici. Când mușcam, rămâneau pe pâine urme de ruj: Ana c’est moi!, mi-am zis. Încercam să mănânc elegant, încet, să mestec de multe ori, așa cum credeam că ar face ea. Știam de acum că n-o s-o mai văd niciodată.

aprilie 2015

Susține Literomania

Despre autor

Cătălina Bălan

Cătălina Bălan

Cătălina Bălan (n. 1995, Chișinău) este absolventă a secției franceze a Facultății de Științe Politice, Universitatea din București (2017) și a unui Master de Diplomație în Economia Internațională, Academia de Studii Economice, București (2019). Între 2011 și 2014, PR junior al editurii Casa de Pariuri Literare. Debutează cu poezie la 13 ani, în „Stare de Urgență”, proiect publicistic nonconformist al unor oameni de artă de pe ambele maluri ale Prutului. Publică poezie, proză, critică și analiză politică în mai multe reviste („Observator Cultural”, „Contrafort”, „Revista la Plic” etc.). Prezentă în antologii de poezie și proză din România, Republica Moldova, Franța, Belgia, Elveția. A participat la diverse festivaluri literare și tabere de creație, a citit la cele mai importante cenacluri din țară și a luat câteva premii pentru poezie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: