Nr. 204 Traduceri

„Moarte în inima pădurii” (III) de Sherwood Anderson

Reach content for Google search „Sherwood Anderson”, „moarte in inima padurii”



Vă invităm să citiți cea de a treia parte a prozei „Moarte în inima pădurii” din volumul „Death in the Woods and other stories” (1933) de Sherwood Anderson (1876-1941). Prima parte poate fi citită aici, iar cea de a doua parte, aici.

  III

 

Bătrâna trebuia să se-ntoarcă acasă pe cât posibil înainte să cadă-ntunericul. Câinii i se-aţineau în călcâie, adulmecând sacul cel greu pentru grâne pe care ea şi-l potrivise în spinare. Când ajunse la marginea oraşului, se opri lângă un gard şi-şi legă sacul în spinare cu un capăt de sfoară, pe care-l adusese anume în buzunarul rochiei. Aşa-i era mai lesne să-l care. Braţele o dureau. Îi era greu să se-aburce cu el peste pârleazuri, iar o dată căzu de partea cealaltă şi se pomeni în omăt. Câinii dădeau din coadă în jurul ei. S-a chinuit mult până să se pună iar pe picioare, dar în sfârşit izbuti. Exista o scurtătură care trecea peste-o colină şi printr-o pădure, de-aia se-ncumetase ea peste pârleazuri. Ar fi putut să ocolească pe la drumul mare, dar aşa făcea o milă-n plus. Se temea c-or s-o lase puterile. Şi, pe lângă asta, trebuiau hrănite dobitoacele. Mai rămânea doar niţel fân, niţel porumb. Poate că bărbatu’ şi fecioru’ aveau s-aducă şi ei câte ceva când vor sosi acasă. Plecaseră amândoi, în singura cabrioletă a familiei Grimes, o hodoroagă sadea, cu o gloabă-nhămată între hulube şi alte două gloabe duse de căpăstru. Plecaseră după nişte daraveri cu cai, să scoată ceva parale, dacă s-o putea. Pesemne aveau să se-ntoarcă acasă beţi. Era mult mai bine să aibă ceva-n casă pentru când se vor fi înapoiat.


Citește și „Doi moșnegi” de Ilya Varsavski


Fiu-său era-ncurcat cu o femeie din capitala districtului, la cinşpe mile depărtare. Era o femeie rea, o dezmăţată. Într-un rând, vara, fiu-său i-o adusese-n casă. Amândoi erau băuţi. Jake Grimes era dus el ştie unde, aşa că fecioru’ cu ibovnica lui au ţinut-o pe bătrână la cherem, ca pe-o slugă. Nu s-a amărât cine ştie ce: era deprinsă cu de-alde astea. Orice i s-ar fi-ntâmplat, nu crâcnea niciodată. Era felul ei de-a ţine piept la toate. Aşa făcuse pe când era fată şi slugărea la neamţ, tot aşa continuase şi după măritişul cu Jake. Atunci când fiu-său i-a adus ibovnica-n casă, zăboviseră acolo toată noaptea, dormind împreună de parc-ar fi fost luaţi. Faptul n-o indignase din cale-afară pe bătrână. Puterea de-a se indigna i se tocise încă din fragedă tinereţe.

Cu bocceaua în spinare, înaintă anevoie, tăie peste un câmp deschis, croindu-şi drum prin nămeţi, şi pătrunse în inima pădurii.

Exista o potecă, dar era greu de urmat. Chiar de partea cealaltă a creştetului colinei, unde era pădurea mai deasă, se afla o mică porţiune defrişată. Să se fi gândit oare cineva, vreodată, să-şi clădească acolo o casă? Poiana era de mărimea unui lot de construcţie de la oraş, destul cât pentru-o casă şi-o grădină. Poteca trecea chiar de-a lungul unei laturi a poienii şi, odată ajunsă acolo, bătrâna se-aşeză să se odihnească la picioarele unui copac.

Era nebunie curată din partea ei. Când s-a cuibărit la-nceput, cu bocceaua sprijinită de trunchiul copacului, toate erau bune şi frumoase, dar ce te faci pe urmă, când ar fi trebuit să se ridice? Faptul o-nciudă pentru o clipă, apoi închise domol ochii.

Trebuie să fi aţipit o vreme. Când ţi-i deja atât de frig, mai rău nu ţi se poate face. După-amiaza parcă se mai muiase, şi ninsoarea cădea mai deasă ca oricând. Apoi, după un timp, cerul se limpezi. Răsări şi luna.

Dintre câinii lui Grimes, patru se luaseră la oraş după d-na Grimes, nişte namile, unu’ mai fioros decât altu’. Oamenii de teapa lu’ Jake Grimes şi-a lu’ fecioru-său ţin totdeauna doar asemenea câini. Îi lovesc cu piciorul, îi tratează ca pe nişte otrepe, dar ei rămân pe lângă casă. Câinii lui Grimes, ca să nu crape de foame, vor fi dat pesemne o mică raită pe cont propriu după ceva de mâncare, şi asta tocmai în vreme ce bătrâna dormea cu spatele rezemat de copac, la marginea poienii. Alergaseră după iepuri, prin pădure şi pe câmpurile învecinate, iar în hoinăreala lor se-ncârdăşiseră cu alţi trei dulăi de fermă.

După o vreme, toţi câinii s-au înapoiat în poiană. Parcă i-ar fi aţâţat ceva. Nopţile de soiul ăsta, reci şi senine şi cu lună, îi zgândăresc pe câini. Poate cine ştie ce instinct străvechi, de pe vremea când erau lupi şi băteau pădurile în haite, în nopţile de iarnă, reînvia într-înşii.

Câinii prinseseră chiar în poiană, dinaintea bătrânei, doi-trei iepuri, şi foamea cea mai amarnică li se potolise. S-au apucat să se joace, alergând în cercuri prin poiană. Făceau un rotocol, şi încă unul, fiecare câine cu nasul la coada următorului. Alcătuiau un tablou straniu aşa cum alergau, în tăcere, prin poiană, pe sub copacii încărcaţi de omăt şi sub luna îngheţată, într-un cerc pe care îl bătătoriseră tot alergând pe zăpada moale. Câinii nu făceau nici un zgomot. Alergau doar în cerc, de jur împrejur, iar şi iar.

Se prea poate ca bătrâna să-i fi văzut făcând asta înainte de-a muri. Se va fi trezit, poate, o dată sau de două ori, şi va fi urmărit strania privelişte cu ochi bătrâni şi înceţoşaţi.

Pesemne nici nu mai simţea frigul, ci doar un soi de toropeală. Viaţa nu se lasă înăbuşită cu una, cu două. Poate că bătrâna nici nu mai era în minţile ei. Se va fi visat pe vremea când era fată şi slugărea la neamţ, ori mai-nainte chiar, când era o copiliţă şi maică-sa nu spălase încă putina, părăsind-o.

Visele nu trebuie să-i fi fost prea plăcute. Nu i se-ntâmplaseră multe lucruri plăcute în viaţă. La răstimpuri, câte unul din câinii lui Grimes părăsea cercul de spinări mişcătoare şi venea să se posteze în faţa ei. Câinele îi vâra aproape botul în obraz. Limba roşie îi atârna afară din gură.

Goana câinilor se poate să fi fost un soi de ceremonie funebră. Se prea poate ca instinctul primar al lupului, redeşteptat de noapte şi de goană în fiinţa câinilor, să-i fi speriat oarecum.

„Am încetat să mai fim lupi. Suntem câini, slujitori ai oamenilor. Rămâi în viaţă, omule! După ce omul moare, redevenim lupi.”

Ori de câte ori unul din câini venea spre locul unde bătrâna şedea cu spatele lipit de copac, şi-i vâra aproape botul în obraz, părea mulţumit şi se-ntorcea să alerge cu haita. Toţi câinii lui Grimes au făcut asta o bună parte din seară, până la moartea ei. Toate amănuntele astea le-am desluşit mai târziu, după ce devenisem un bărbat, căci o dată, într-o pădure, în altă noapte de iarnă, am văzut o haită de câini purtându-se întocmai. Câinii aşteptau să mor, la fel cum o aşteptaseră şi pe bătrână, în noaptea aia din copilăria mea, dar când mi s-a-ntâmplat mie asta eram tânăr şi nici prin gând nu-mi trecea să mor.

Bătrâna a murit liniştit şi uşor. După ce-şi dăduse duhul, iar unul din câinii lui Grimes venise la ea şi o găsise moartă, toţi câinii s-au oprit din alergare.

S-au strâns ciotcă în jurul ei.

Mda, vasăzică acu’ era moartă. Hrănise câinii lui Grimes pe când trăia, dar de-acu’…?

Mai era bocceaua din spinarea ei, sacul pentru grâne în care se aflau halca de porc sărat, ficatul pe care i-l dăduse măcelarul, carnea pentru câini, oasele de supă. Măcelarul de la oraş, biruit din senin de un simţământ de milă, îi încărcase peste măsură sacul. Fusese o pomană prea îmbelşugată pentru biata bătrână.

Iar acu’, o pradă îmbelşugată pentru câini.

Credit imagine: Sherwood Anderson by Ben Kirchner (sursa)

Susține Literomania

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.