Dlui Hubert Colleye
Căsuţa se pitula la poalele Turnuleţului, o stâncă roşie căreia i se zicea astfel din pricina coastei rotunjite şi a coamei crenelate de ploi. Justine Houssoît se simţea acolo în deplină siguranţă, căci locuinţa era ferită de vântul de Vest, Meusa n-ajungea niciodată până-n pragul uşii, iar din rocă de multă vreme nu se mai desprindea nici cea mai măruntă pietricică, în ciuda ghirlandelor de ciori care se tot răsfirau şi deşirau în jurul crestei. Bordeiul acela şubred n-ar fi putut afla loc mai prielnic, şi nici bătrâna. De altminteri, venise pe lume sub acelaşi acoperiş, şi tot acolo dăduse naştere la şapte copii. Trei băieţi îi rămăseseră, înainte să împlinească douăzeci de ani, în mina de fier, în ziua când apa a năvălit în galerie. Lumea s-a strâns să ţină o slujbă la gura puţului. Cel mai mare, artificierul, pierise în explozia de la pulberărie: oameni cu coşărci au bătut pădurea în lung şi-n lat vreme de-o săptămână, căutând rămăşiţele nefericitului. Nu le-au găsit chiar pe toate, dar cele peste care izbutiră să dea avură parte de-o înmormântare frumoasă. Una din fiice îi murise de holeră, iar celelalte două fugiseră, împreună cu bărbaţii lor, din ţinutul acela neîndurat, unde veşnic trebuia să te-aştepţi la ce-i mai rău din partea apei şi a pietrei roşii. Noră-sa, nevasta artificierului, se stinse de piept, şi bătrânei Justine nu-i mai rămase decât nepotul, Émile, un băiat de ispravă care, înalt şi subţire, semăna cu taică-său, dar vorbea blând ca maică-sa, ofticoasa. Nu coborâse niciodată în subteran, din pricina celor trei unchi care odihneau acolo de peste douăzeci de ani: prindea şi împingea până la râşniţă vagonetele pe care un cal de culoarea fierului le aducea la gura puţului. Câştiga trei franci pe zi, din care trăiau amândoi, bunica şi el. Casa de sub Turnuleţ era proprietatea minei, dar Justine nu mai plătea chirie de la moartea feciorului mai mare, care le mai dădea astfel o ultimă mână de ajutor mamei şi băiatului său.
Anii se scurgeau domol, ca apa fluviului ce se zbenguia la două sute de paşi de prag. Când şi când, un vaporaş trecea de-a lungul malului din faţă, iar duminica, dacă era timp frumos, se duceau până-n satul care se-nghesuia într-o scobitură dindărătul colinei, ca s-asculte slujba. Justine, însă, nu-şi mai părăsise de ani de zile grădina, din pricina picioarelor ei betege, fireşte, dar şi dintr-o timiditate bolnăvicioasă, moştenită de la maică-sa: Marie-Louise Houssoît şezuse cincisprezece ani fără să coboare până în cătun. Vecinii cei mai apropiaţi locuiau de partea cealaltă a Meusei şi, cum nu exista nicio punte, iar vadul se găsea la aproape jumătate de ceas de mers, în amonte, bătrâna Justine nu ştia nimic despre oamenii care locuiau abia de două luni în mica fermă. Pe cei care tocmai se mutaseră de-acolo îi cunoştea, adică îi întâlnise de trei ori în cincisprezece ani, deşi se vedeau în fiecare zi şi aveau obiceiul, pe vreme senină, să se salute ridicând braţul ori fluturând o batistă. Dimineaţa despărţirii a fost tristă: pe când cele două căruţe dispăreau pe sub copacii şoselei, cei şase care plecau întorseseră de mai mult ori capul înainte să lase stingheră, pe malul celălalt, silueta abia întrezărită a bătrânei Justine.
Totuşi, timpul nu i se părea prea lung, şi nu era din cale-afară de fricoasă: de când cu amintirile urâte pe care cazacii le lăsaseră de-a lungul fluviului, viaţa trecea fără mari zguduiri. Bineînțeles, trebuia să fii mereu cu băgare de seamă la capriciile Meusei, mai ales după dezgheţ, şi priveliştea apelor umflate rostogolindu-se până la marginea grădiniţei împrejmuite cu pietre roşii strângea de fiece dată inima bătrânei, deşi n-avea de ce se teme pentru sine. Se gândea la asta în fiecare an, spre sfârşitul iernii, cu osebire în după-amiaza aceea de februarie, când ploaia astupa fereastra cu un văl opac. Justine, strânsă-n cazaca ei scurtă şi groasă, șezuse tot timpul de veghe: zăpezile din Franţa se topeau fără doar şi poate, căci apa creştea, şi bunica observa cu un soi de ciudă (trăia doar de şaizeci şi opt de ani pe lângă fluviu şi vicleșugurile revărsării îi deveniseră familiare) că vecinii nu păreau să-şi fi dat seama de nimica. Când se lăsă noaptea, îngrijorarea o ţinu încordată lângă fereastră şi, de cum Émile trecu pragul, îi împărtăşi temerile ei: „Oameni care n-au mai văzut apă-n viaţa lor…” Şi obrazul încreţit îi tremura tot. Fără un cuvânt, flăcăul merse în odaia lui, ieşi de acolo îndată şi se-arătă în bătaia lămpii pe care bătrâna o aprinsese cu puţin înainte, încă roşu din cap până-n picioare din pricina pulberii de oxid de fier, ce pătrunde prin veşminte până la piele. Şterse cu batista muştiucul cornului celui mare de tinichea de care se slujea pe vremuri taică-său ca să sune alarma în galerii, ieşi în prag şi suflă în întuneric, din adâncul plămânilor, acoperind vuietul apei. De partea cealaltă a fluviului monoton şi viclean nu se-ntrezărea nicio mişcare. Émile suflă iarăşi în corn, până ce sudoarea îi şiroi între sprâncene. Pătratul unei ferestre se lumină, apoi un felinar prinse să se agite în noapte. Émile suflă din nou, mai cu inimă, şi o a doua lampă răsări la zece paşi de cea dintâi. Émile mai suflă o dată, felinarele pricepură, se înălţară şi se legănară de câteva ori, mulţumindu-i.
– Îs scăpaţi, zise bătrâna. Hai iute să cinăm.
Îşi mâncară în grabă cartofii cu slănină, apoi Justine reveni în prag. Burniţa, dar putu să vadă că trei felinare aburite mai ardeau încă la vecini. Fără să se mai spele, Émile coborî până în capătul grădinii: apa creştea. Nu se putea zări, dar vuietul ei făţarnic era aproape. Înfofolită într-o manta militară, mişcându-şi cu băgare de seamă galenţii, bătrâna se duse să cate-n jos spre drumeagul care trecea dedesubtul grădiniţei, ciulind urechea: era viitura cea mare. Dincolo, felinarele pâlpâitoare suiau colina, unul după altul. Mergeau de-a lungul potecii care ducea în pădure. Cel dintâi se stinse, apoi cel de-al doilea, apoi cel din urmă. Intraseră sub copaci. Alde Houssoît se duseră la culcare. A doua zi, care se nimerea să fie duminică, plouă cu găleata toată ziua şi nici bunica, nici flăcăul nu ieşiră din casă. Încă din zori, observară în primul rând că obloanele fermei erau trase şi că fluviul se înverşuna asupra coamei zidului, crescând din ceas în ceas. Ziua trecu, îngreuiată de apa ce se tot rostogolea între cei doi versanţi, fără să vină nicio veste nouă din afară. Meusa târa la vale scânduri, putini, paie, un leş de capră, un leagăn vechi de răchită. Privelişte tristă şi cutremurătoare, chiar pentru unii care-o vedeau an de an: de unde veneau oare sărmana capră şi pătuţul de copil? Şoseaua de pe malul celălalt era acoperită de ape. Nu se zărea nici ţipenie.
Când se lăsă noaptea, bătrâna se duse iar să cate-n jos spre drumeag: fluviul continua să se umfle, şi ea istorisi, înainte să se bage-n pat, o poveste tragică în care doi înecaţi aproape goi pluteau de-a valma cu grinzile unei mori smulse de-o viitură ca o căpiţă de fân; doi fraţi şi cele trei surori ale lor fuseseră găsiţi opt zile mai târziu în ţinutul Huy. Familia-ntreagă (cinci burlaci) şi casa dispăruseră astfel fără nici o urmă a vieţii lor singuratice şi prepuielnice: bătrânii locului îşi făceau şi-acum cruce de câte ori se pomenea din nou de nenorocirea aia. În sfârşit, alde Houssoît merseră la culcare. Luni, Justine nu văzu nimica nou, afară de o barcă goală care-a deviat înspre malul celălalt, s-a răsucit ca o sfârlează, apoi a fost dusă mai departe de curent. Platforma şi fâneaţa fermei erau încă inundate, dar Meusa nu mai creştea. Seara, nepotul îi aduse veşti bune: directorul minei anunţa o scădere masivă pentru a doua zi. Ceea ce s-a şi-ntâmplat: Justine merse la geam de vreo cincizeci de ori în cursul zilei. Apa părăsise platforma şi despresura casa de pe mal. În sfârşit, către ceasurile trei, cu câinele după dânşii, au reapărut şi oamenii: bărbatul şi cele două femei, cea înaltă şi cea scundă. Justine se arătă în prag, îşi deznodă basmaua de pe cap, o desfăşură şi făcu câteva semne largi. Cei trei vecini o zăriră şi-i răspunseră ridicând un braţ. Bărbatul avea o lopată în mână: o salută aşadar pe bătrână chiar cu unealta. Au intrat în casă şi, cum nu se grăbeau să iasă din nou, Justine cină cu mare poftă, fără să-şi mai aştepte nepotul.
Când acesta se înapoie, felinarele se plimbau de partea cealaltă a apei, umblau de-a lungul coamei zidului, intrau prin staule, veneau să cerceteze nivelul fluviului. În seara aceea, alde Houssoît au vorbit îndelung despre vecinii pe care nu-i văzuseră niciodată de aproape. Unde erau oare cele două vaci: cea albă şi cea sură? dar porcul? dar găinile? Ca prin minune, a doua zi dimineaţa vacile şi porcul trepădau pe şosea, iar găinile hoinăreau prin fâneaţă. Cum femeia cea înaltă ieşea din curte, Justine tropăi cu paşi mărunţi până-n prag şi-şi flutură basmaua, la noroc. Vecina îi răspunse ridicând o găleată deasupra capului. De-atunci înainte făcură la fel de câte ori era vreme senină. Femeia cea scundă îşi desfăşura inimoasă fişiul roşu, iar duminica Émile făcea semne largi cu şapca. Multe gesturi de prietenie s-au pierdut fiindcă nu fuseseră observate, dar schimbau cel puţin un salut pe zi cu cineva. Într-o seară, înapoindu-se cu o putină cu apă în roabă (cişmeaua se găsea în vecinătatea minei), Émile o înştiinţă pe bunică-sa că fermierii erau de fel din Condroz: după spusele băcăniţei, îi chema Jamart, iar femeia cea scundă cu fişiu roşu era fata lor. Într-o duminică după-amiaza, Émile ieşi oleacă la aer şi nu se mai întoarse decât la căderea nopţii. Părea-ntinerit în hainele lui cele negre, țepene, pumnii îi umflau buzunarele ca nişte mingi şi ochii-i sclipeau ştrengăreşte. Bunică-sa, căreia i se urâse de una singură, îl dojeni cu blândeţe, dar el îşi mângâie mustaţa subţire şi zâmbi:
– Am fost la vecini, Maie…
Puse pe masă o duzină de ouă, şi în seara aceea avu chef de vorbă. Justine îl tot iscodea. Cum era nevasta? dar bărbatul? dar fata? Nevasta? naltă şi voinică, şi bună ca pâinea caldă. Pentru că Émile sunase din corn în seara viiturii, îl îmbiase, de cum pusese piciorul în casă, cu o ceaşcă de cafea. Bărbatul era şi el de treabă, îndesat, puternic ca un bivol; dăduseră împreună de duşcă un păhărel, după cafea. Aici Émile tăcu. Dar fata? Fata semăna cu taică-său: nici înaltă, nici scundă, şi-o chema Laure. Ea îi dăduse ouăle, pentru bunica. Oameni cumsecade, or să vină şi ei la Turnuleţ, într-o bună zi, mai încolo. A doua zi, Justine găsi prilejul să le facă un semn celor trei vecini, care se-amuzară pesemne de micile ei gesturi: le mulţumea rotunjindu-şi mâinile. Duminica următoare, o furtună prelungită i-a ţintuit pe alde Houssoît în casă. Au tot vorbit despre lanul de grâu al micuţei ferme, despre găinile albe de acolo, despre stupi, despre fânul ce fusese strâns taman la vreme. Marţi, Émile a fost rănit la piciorul stâng de un vagonet; se înapoie acasă către ceasurile două, şchiopătând, cu piciorul numai în ciorap, cu un braţ pe după gâtul unui ortac, şi alde Jamart trebuie să-i fi văzut venind pe bărbaţii aceia ciudaţi, roşii, agăţaţi unul de celălalt, căci femeia cea scundă zăbovi multă vreme pe-afară, pândind. Nu era nimic serios, dar Émile a trebuit să rămână la Turnuleţ, cu degetele de la picioare oblojite cu iodoform, al cărui miros umplea cele trei odăi şi suia până-n pod. A petrecut câteva zile nesfârşite în prag, făcând la răstimpuri semne celor de dincolo: îşi ridica uneori şi piciorul înfăşat. Într-o zi, în zori, prin fâneaţă se ivi un viţel, clătindu-se stângaci pe picioare, iar fişiul roşu se perindă adesea, desfăşurat, pe sub copaci. În sfârşit, Émile se aventură până-n capătul grădinii, sprijinit într-un baston vechi de corn. Mergea binişor: încercă să-şi menţină echilibrul şi o salută pe Laure cu toiagul. Justine se temea că nepotu-său a reînceput prea repejor să umble: se strâmba de durere cât era ziua de lungă, dar ţinea morţiş să fie văzut învârtindu-se prin grădiniţă.
Într-o luni, slăbănogul de negustor de găini, care-şi lăsase şareta în apropierea minei, le aduse la alde Houssoît un pahar pentru bere umplut cu miere de albine.
– De la alde Jamart, tot repeta, rostogolindu-şi ochişorii iscoditori şi făcând să-i fâşâie la fiece mişcare halatul scurt de pânză albastră. Ce se petrece pe-aci, oameni buni?
Bătrâna, cu faţa numai zâmbet, amirosind minunatul dar al vecinilor, istorisea accidentul:
– Acu’-i mai bine… ce miere parfumată… degetele nu-s rupte… zău, ce vecini cumsecade…
După ce negustorul de găini plecase, mlădios ca o năpârcă (trăsese câteva păhărele unul după altul), Émile o înştiinţă:
– Poimâine mă-ntorc la mină.
Dincolo, fişiul cel roşu saluta pe toată lumea, iar Justine înălţă deasupra capului paharul cu miere.
(va urma)
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu