„Vârstele muntelui” de Werner Lutz (XIV)

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem cea de a paisprezecea parte a prozei „Vârstele muntelui” de Werner Lutz, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

17

Dacă natura prin artă ori arta prin natură, ce a zis Lucreţiu despre natură, toate teoriile despre natură, concepţiile despre natură, filosofiile despre natură, toate astea mă lasă rece. Fără îndoială, eu pentru mine aş fi fost mai bine o bucată de natură decât o creaţie, chiar dacă una nu o exclude pe cealaltă. Sunt tot mai mulţumit când încep a gândi în forma dealurilor şi a munţilor. Ca şi cum e de ajuns a fi o coamă de deal, un vârf de munte. Încep a se naşte în mine simţăminte muntoase. Linii domoale, abrupte, frânte, păşesc înaripat. Linii pentru pantele soarelui, linii pentru pantele umbrelor. Linii care se pierd în ploaia ţinutului şi iarăşi apar într-altă zi.

Uşor nu o duc toţi acolo sus. Unui măr, de exemplu, îi este greu să se înalţe. Dacă, totuşi, îi creşte vreun fruct, acesta e mititel şi sbârcit şi nu seamănă nici pe departe cu mărul acela cu care am fost ademeniţi noi, bărbaţii, în grădina Edenului. Unora dintre nuci le este de ajuns o iarnă mai aspră şi gata cu măreţia lor. Grâu să semeni nu are sens, iar secara abia dacă acoperă cheltuielile. Pe pământul zgârcit nu rămân decât micile parcele cu cartofi, creşterea vitelor, iar în case sărăcia. Pur şi simplu nu erau bani pentru încălţăminte ca lumea, nici pentru trainice pelerine de ploaie pentru copii. Nu erau de-ajuns nici pentru reparaţiile necesare din casă şi ding rajd. Şindrila se cam mişca în partea unde bătea mai des vântul, unele podele din bucătării erau putrezite şi aveau găuri acoperite cu bucăţele de lemn. Nu era un secret că existau oameni care, din când în când, trebuiau să-şi amaneteze puţinele lucruri valoroase pentru a-şi putea plăti dobânzile, apoi le cumpărau la loc imediat ce le mergea mai bine. De generaţii întregi, gospodăriile erau fărâmiţate în bucăţele pentru diverşi moştenitori. Astfel nu le rămânea majorităţii decât să se mulţumească cu munca acasă.

Un mizerabil ignorant cel care nu-l cunoaşte pe Ulrich Braker, săracul din Tockenburg, ţesătorul cu condei „a cărui fiinţă nu era dispusă a-şi întrebuinţa toate forţele doar pentru procurarea mijloacelor de trai şi adunarea banilor”. Asemenea ţesători existau destui, fără condeie de scris, iar sufletele lor erau, din contră, preocupate doar de mijloacele de trai. Ţeseau mătase în găurile pivniţelor strâmte şi, totodată, printre mâinile lor se scurgeau şi înjurături şi unele ore întunecate.

Podeaua pivniţei trebuia să fie din lut bine bătucit cu picioarele, căci doar marele grad de umezeală al humei oferea firului de mătase cea mai bună calitate. Această umezeală la temperaturile mici ale iernilor, aducea reumatism în oase şi mulţi ţesători aveau trupuri strâmbe cu oase poroase, umeri distruşi şi priviri tulburi. Asta era, însă, problema ţesătorilor nu şi a fabricanţilor care pedepseau fiecare mică greşeală de ţesut printr-o diminuare a plăţii. Nu erau permise proteste. Dar înălţarea unor proteste era ca şi cum te-ai opune unei sentinţe divine. Sărăcie, boli, mizerie existau pentru aceşti baroni ai mătasei doar în poveşti, cel mult în Siberia, dincolo de Urali. Se puteau uita liniştiţi în oglindă şi zăreau, acolo, chipul unui prieten al omului care-şi fixa papionul din mătase sub bărbie pentru a porni, corect îmbrăcat, la operă şi a gusta „Flautul fermecat”.

Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)