La rubrica „Invitatul/invitata Literomaniei” invităm diverşi scriitori, artişti, oameni din domeniul literar şi cultural pentru a ne scrie despre „mania” literaturii (ca să parafrazăm numele platformei noastre), despre gustul/pasiunea lor pentru literatură, despre relaţia personală cu literatura, cu scrisul şi cititul, despre importanţa literaturii în viaţa lor. În acest număr, invitatul nostru este scriitorul și editorul Cosmin Perța, care a publicat de curând volumele „Labiș. Jurnalul pierdut” (Polirom, 2022) și „Dispariția” (roman, Polirom, 2021). (Literomania)
„Ce faci, cu ce te ocupi?” La început spuneam jurnalist, apoi am zis editor, apoi am spus profesor. Dar, în adânc, știam că niciuna dintre meseriile înșirate mai sus, deși le practicam, nu mă defineau. Eu eram, de fapt, scriitor.
A fi scriitor pare ceva neserios. Ce e aia? Și mai ales cui folosește? Și apoi, când devine cineva „scriitor”? După ce a publicat o carte? După ce a publicat mai multe și are o bază constantă de cititori? După ce ia cutare premiu sau scrie cutare critic despre el? După ce intră în manuale? O teorie destul de actuală susține că „scriitor” se poate numi doar cel care își câștigă existența exclusiv din scris. Nu știu să răspund la întrebarea asta, dar știu sigur că sunt scriitor. Și deja am ajuns la o vârstă la care o pot spune cu mândrie.
Dar a fi scriitor nu înseamnă doar să scrii cărți bune și să ai un public, să se scrie despre tine și să iei premii sau să ajungi în programe școlare sau subiect la olimpiadă. A fi scriitor este o meserie pe care nu o poți lăsa la birou, de care nu te poți detașa, și vine însoțită de frustrări și anxietăți, de nesiguranță financiară, uneori chiar sărăcie lucie, de judecata celor din jur și o sumedenie de alți demoni interiori care te macină și te zdruncină mai dur decât orice program inuman de muncă, de 12 ore.
Aveam un singur lucru în minte, că urma să fiu scriitor. Și pentru asta eram decis să dedic orice efort. Literaturii mi-am dedicat viața. Știu, poate părea o exagerare patetică pentru orice om normal. E patetic, dar nu e o exagerare. Azi, dacă îmi iei literatura, nu sunt nimic. Am renunțat la tot restul pentru asta.
Există și părți bune, ba chiar luminoase, pentru că toți demonii aceștia, odată depășiți, deschid uși înspre locuri miraculoase. Și totul, absolut totul, dacă nu te lași copleșit de încrâncenare, capătă o aură; înveți să privești altfel omul și lumea din jur, să vezi resursele de empatie și bunătate ale spațiului în care trăiești și să le multiplici. Dar asta poate că nu ține de a fi „scriitor”, poate că este doar o opțiune personală a fiecăruia, însă sunt sigur că fără empatie, bunătate, încredere și o doză serioasă de optimism niciun „scriitor” nu ar rezista, fiind înghițit de Mordor-ul care se cască în tine pentru că îți arogi cu impietate și cu nemăsurată mândrie statutul de mic creator.
Da, un scriitor este un creator de lumi. Ficționale, un creator de ordin secund, da, dar orișicât, un creator. Iar obrăznicia aceasta vine la pachet cu un ego nemăsurat, care nedomolit mistuie totul în cale, în primul rând pe autor. Referința anterioară la Tolkien nu e întâmplătoare, mereu am văzut scriitorul ca pe un biet Frodo care se luptă să nu cadă sub vraja inelului. Pentru orice scriitor, scrisul lui este my precious. Și de aici se nasc suferințele pe care trebuie să le înfrunți. Unii reușesc să găsească un echilibru, alții nu, iar aceștia din urmă, oricât de mult succes ar avea, mereu vor fi arși pe dinăuntru de nemulțumire, ca Gollum, până la carbonizare.
Eu sunt un om al excesului. Îmi este greu să găsesc calea de mijloc, dar o caut mereu. O sete de echilibru care se confruntă constant cu o poftă nebună de a consuma tot. O foame teribilă de afirmare și recunoaștere urmată imediat de rușine și vinovăție, ca după un exces alcoolic.
Am început să scriu foarte devreme. Am crescut cu bunicii, într-o bibliotecă, pe un deal, înconjurat de pădure. Fără prea mulți prieteni, aveam un singur vecin de vârsta mea. La cinci ani am învățat să citesc și de atunci am evadat în lectură și nu m-am mai oprit niciodată. Lumea mea fizică era limitată, dar prin cărți aveam la dispoziție sute de lumi. Apoi am început să îmi fac propriile povești. La început în cap, imaginam scenarii, aventuri, istorii care se suprapuneau perfect peste realitatea în care locuiam și îi adăugau câteva dimensiuni în plus. La zece ani scriam primele povestiri fantastice și nici din scris nu m-am mai oprit de atunci.
Literatura m-a învățat să mă descopăr și să mă analizez. M-a ajutat să mă transform. M-a ajutat să mă deschid și să iubesc oamenii, să fiu empatic, să fiu atent la celălalt. M-a învățat să îl ajut pe celălalt în aceeași măsură în care mă ajut pe mine, scriind și descriind lumea, oferind alternative și analizând slăbiciunea. M-a ajutat să identific răul și să îl exhib public, în scris, pentru a-l putea transforma.
Aveam un singur lucru în minte, că urma să fiu scriitor. Și pentru asta eram decis să dedic orice efort. Literaturii mi-am dedicat viața. Știu, poate părea o exagerare patetică pentru orice om normal. E patetic, dar nu e o exagerare. Azi, dacă îmi iei literatura, nu sunt nimic. Am renunțat la tot restul pentru asta. Programatic. Pas cu pas. Nu e un hobby sau un moft, nu e o pasiune, nu e un job secundar. Face parte din identitatea mea. Din sensul meu. De asta poate fi totul atât de dureros când cineva ia peste picior literatura pe care o scrii, pentru că îți simți amenințată, practic, toată existența. Chiar și cea mai blândă ironie, nu e o ironie, e un atac la persoană, la temelia rațiunii tale de a exista. Un scriitor, chiar dacă e un clișeu, e o rană vie care se plimbă prin mulțime. Dar trebuie să îți asumi asta. Când muncești toată viața pentru ceva, nu mai poți da înapoi Și, sincer, dacă aș putea să mă întorc în timp și să aleg, aș face totul de la-nceput.
Când eram mic bunica mea îmi spunea o poveste. Un șoricel care noaptea cade în căldarea cu lapte. Nu poate ieși, dar nici nu se dă bătut, așa că lopătează și lopătează ore în șir, ca să se țină la suprafață, până când, epuizat, adoarme. Când se trezește își dă seama că nu e mort, ci plutește pe un boț de unt pe care l-a făcut tot bătând laptele. Cam așa am pornit eu în aventura cu literatura. Sunt conștient că nu există câștigători în cursa asta, că nu se poate ieși, dar nici nu vreau să mă dau bătut, așa că lopătez și lopătez sperând să se formeze cândva boțul acela de unt.
Pentru mine literatura e un drog. Ceva magic, din care vrei tot mai mult. Ceva la care nu poți renunța, deși știi că e nociv și până la urmă te va ucide. Bucuria de a scrie o poveste, plăcerea de a inventa personaje și teritorii, satisfacția de a vedea cum sub ochii tăi se naște o lume, unică, numai a ta, nu poate fi egalată de nimic. Sau eu nu am putut să o egalez cu nimic.
Dar e un drog care mă face mai bun. Literatura m-a învățat să mă descopăr și să mă analizez. M-a ajutat să mă transform. M-a ajutat să mă deschid și să iubesc oamenii, să fiu empatic, să fiu atent la celălalt. M-a învățat să îl ajut pe celălalt în aceeași măsură în care mă ajut pe mine, scriind și descriind lumea, oferind alternative și analizând slăbiciunea. M-a ajutat să identific răul și să îl exhib public, în scris, pentru a-l putea transforma. M-a ajutat de multe ori să îmi schimb perspectiva și să nu fiu dogmatic, închistat, radical. Mi-a dat posibilitatea de a evolua și de a găsi un sens. Mi-a dat un spirit critic, justițiar și civic.
Dar demonii? Cu ei cum rămâne? Pot să vă spun doar soluția mea:
Încerc să îmi setez mereu cele mai mici așteptări. Încerc să îmi păstrez modestia în orice moment, deși sunt foarte conștient de propria valoare și am o încredere uriașă în propriul potențial. Nu țin dușmănie. Aleg să nu văd răul făcut intenționat, sau să îl consider o eroare de comunicare/interpretare, o greșeală. Sunt capabil de ironie, dar nu de ură, ca oricui îmi place să bârfesc cu prietenii, dar nu aș putea niciodată cleveti, unelti sau complota. Nu pot face rău conștient și premeditat și asta o consider o superputere (nu am fost mereu așa, e o trăsătură educată), în plus mă străduiesc, pe cât mi-e cu putință, să fac bine. O altă superputere este capacitatea de a ierta. Încerc să întorc și celălalt obraz, chiar dacă furia îmi spune că l-aș putea strivi pe cel din față. Nu îmi iese întotdeauna. Încerc să îmi domolesc egoismul prin mici exerciții de smerenie și generozitate. Nu simt invidie, nu pot invidia ceva ce nu-mi aparține sau nu mi se cuvine. Oricât de neagră ar părea situația apelez la simțul umorului și îmi exersez constant autoironia. Când simt amărăciune încep un nou proiect, cu el va veni o formă de bucurie.
E o luptă continuă. Nu există un moment în care să poți spune că ai învins, de fapt acelea sunt cele mai înșelătoare. O confruntare teribilă cu anxietatea și depresia, cu lipsa sensului, pe care uneori pare că doar tu îl vezi. Dar e o luptă care se poate duce și trebuie dusă mereu.
În depresie te ajută medicația, psihoterapia, sprijinul celor apropiați. În literatură te ajută și munca. Continuă, susținută, serioasă. Nevoia de a reda imagini posibile sau imposibile ale lumii. Viziuni. Realități paralele, în care există magie și speranță. În care e cald în interior. Sau pur și simplu nevoia de a face un act de justiție într-o realitate nedreaptă.
Un lucru știu cert, atât cât voi trăi îmi voi scrie poveștile. Fără să mă uit în dreapta sau stânga, ci doar înainte, la drumul acela fără sfârșit care mă face mai bun. Ca șoricelul acela care tot lopătează. Cum ziceam, sunt un om al excesului.
Foto de Artur Cojocaru
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Dacă alegi să fii deștept și muritor de foame cu acte în regulă, tare scumpă trebuie să fie vanitatea asta de a scrie! Scriitori nu mai există, doar cărți. O să vadă Cosmin Perța la bătrânețe cât costă vanitatea de a scrie, când nu va lăsa nimic de avut în urmă și nimeni nu va mai citi nimic.