Proze scurte de Peter Bichsel (IX)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea lui Radu Țuculescu. (Literomania)

Salutări de la unchiul Jodok

Despre unchiul Jodok nu ştiu nimic altceva decât că a fost unchiul bunicului. Nu ştiu cum arăta, nu ştiu unde locuia şi unde lucra.

Îi ştiu doar numele: Jodok.

Şi nu cunosc pe nimeni altcineva cu acest nume.

Bunicul îşi începea poveştile cu: „Pe când încă mai trăia unchiul Jodok” sau „Când l-am vizitat pe unchiul Jodok” ori „Când unchiul Jodok mi-a dăruit o muzicuţă.”

Dar niciodată nu povestea despre unchiul Jodok, ci doar despre vremea când Jodok mai trăia, despre călătoria la Jodok şi despre muzicuţa lui Jodok.

Iar dacă era întrebat: „Cine era unchiul Jodok”, atunci zicea: „Un bărbat înţelept.”

Bunica, în tot cazul, n-a cunoscut un asemenea unchi, iar tatăl meu trebuie că râdea când auzea numele. Iar bunicul se supăra dacă tata râdea şi atunci bunica spunea: „Da, da, Jodok”, iar bunicul era mulţumit.

Multă vreme am crezut că unchiul Jodok fusese silvicultor, odată când i-am spus bunicului: „Vreau să mă fac silvicultor”, el zise „Asta l-ar bucura pe unchiul Jodok.”

Dar când am vrut să mă fac mecanic de locomotivă, spuse acelaşi lucru, dar şi când n-am mai vrut să mă fac nimic. Bunicul zicea mereu: „Asta l-ar bucura pe unchiul Jodok.”

Dar bunicul era un mincinos.

Îmi era drag, e adevărat, dar în lunga sa viaţă a ajuns un mincinos. Deseori mergea la telefon, ridica receptorul, forma un număr şi zicea: „’Ziua, unchiule Jodok, cum mai merge, unchiule Jodok, nu unchiule Jodok, da, totuşi, desigur, unchiule Jodok” şi noi toţi ştiam că, în timp ce vorbea, ţinea furca telefonului apăsată şi doar se prefăcea. Şi bunica ştia de asemenea, cu toate astea striga: „Mai lasă acum telefonatul, costă prea mult.” Iar bunicul zicea: „Trebuie să închei, unchiule Jodok”, şi se întorcea zicând: „Salutări de la Jodok.”

Altfel înainte zicea mereu: „Pe vremea când unchiul Jodok încă trăia”, iar acum zicea deja: „Trebuie să-l vizităm odată pe unchiul Jodok.” Sau zicea: „Cu siguranţă ne va vizita unchiul Jodok”, şi-şi lovea, totodată, genunchiul dar nu părea convingător şi observa asta şi devenea tăcut şi-o vreme îl lăsa în pace pe Jodok.

Şi noi respiram uşuraţi.

Apoi, însă, începea din nou:

Jodok a telefonat.

Jodok a spus întotdeauna.

Jodok e de aceeaşi părere.

Acela poartă o pălărie ca şi unchiul Jodok.

Unchiul Jodok merge bucuros la plimbare.

Unchiul Jodok suportă orice frig.

Unchiul Jodok iubeşte animalele, unchiul Jodok merge cu ele la plimbare pe orice vreme merge unchiul Jodok cu animalele unchiul Jodok suportă frigul unchiul Jodok.

U n c h i u l J o d o k.

Şi când noi, nepoţii, îl vizitam, nu întreba: „Cât fac şapte ori doi?”, sau „Care este capitala Islandei?”, ci: „Cum se scrie Jodok?”

Jodok se scrie cu J mare dar cel mai rău la Jodok sunt cei doi de O. Nu-i mai puteai auzi întreaga zi din camera bunicului pe acei O de la Joodook.

Şi bunicul iubea acei O de la Jooodoook şi zicea:

Unchiul Jodok coace bostani.

Unchiul Jodok elogiază Polul Nord.

Unchiul Jodok doreşte gogoşi.

Şi în curând fu mai rău, totul spunea cu O:

Onchiol Jodok so no vozotozo, ol osto on borbot doştopt, vom colotoro la onchiol Jodok.

Sau aşa:

Onchiol Jodok doreşte

sonovozotozo olosto

onborbot doştopt

Iar oamenii începură să se teamă de bunic, iar el începu acum să afirme că nu cunoaşte nici un Jodok, niciodată nu a cunoscut vreunul. Noi suntem cei care am fi început. Noi suntem cei care am fi întrebat: „Cine a fost unchiul Jodok?”

N-avea niciun sens să te cerţi cu el.

Pentru el nu mai exista nimic altceva decât Jodok.

Deja îi zicea poştaşului: „Bună ziua, domnule Jodok”, apoi mă numi pe mine Jodok şi în curând pe toată lumea.

Jodok era o dezmierdare: „Iubitul meu Jodok”, era insultă: „Eşti un Jodok împuţit”, era înjurătura sa: „Să te duci la Jodok!”

Nu mai zicea: „Mi-e foame”, ci zicea: „Mi-e Jodok.” Mai târziu, începu să nu mai spună nici „Eu” şi-atunci suna astfel: „Lui Jodok îi e Jodok.”

Lua ziarul, îl deschidea la pagina „Jodok şi Jodok” – adică dezastru şi crimă – şi începea să citească:

„În Jodok a avut loc pe Kodok la Jodok un Jodok, în care s-au implicat doi Jodok. Un Jodok circula pe Jodok de la Jodok la Jodol. Puţin Jodok mai târziu de Jodolul dintre Jodok un Jodok mai mic se Jodok cu un Jodok mai mare Jodok. Jodolul care conducea Jodokul mai mic era cu Jodok Jodok şi Jodok şi toţi fură aflaţi morţi.”

Bunica îşi băga degetele în urechi şi striga: „Nu mai pot să aud, nu mai suport.” Dar bunicul meu nu se oprea. Nu s-a oprit toată viaţa sa iar bunicul meu ajunsese foarte bătrân şi eu l-am iubit foarte mult. Şi când spre sfârşit nu mai zicea altceva decât Jodok, noi doi ne-am înţeles la fel de bine. Eu eram foarte tânăr iar bunicul foarte bătrân, mă lua pe genunchi şi-mi jodok despre jodok. Jodok, asta însemna: „Îmi povestea despre unchiul Jodok”, iar eu mă bucuram foarte mult pentru poveste şi toţi care erau mai în vârstă decât mine dar mai tineri decât bunicul meu nu pricepeau nimic şi nu doreau ca el să mă ţină pe genunchi iar când a murit am plâns tare mult.

Le-am spus tuturor neamurilor să nu scrie pe mormântul său Friedrich Glauser ci Jodok Jodok, aşa ar trebui, le-am spus, fusese dorinţa bunicului meu. Cu tot plânsul meu hohotit, n-au ascultat de mine.

Din păcate, însă, această povestire nu este adevărată şi, din păcate, bunicul meu nu a fost un mincinos, şi din păcate nici nu a ajuns foarte bătrân.

Eram încă mic când murise, şi-mi amintesc doar atât, cum zisese odată: „Pe vremea când unchiul Jodok trăia”, iar bunica mea, pe care n-am îndrăgit-o, i-a strigat aspru: „Încetează odată cu Jodok ăsta al tău”, şi bunicul tăcu mâlc şi deveni trist şi-şi ceru scuze.

Atunci mă apucă o furie cumplică – e prima de care-mi amintesc – şi strigai: „Dacă eu aş avea un unchi Jodok, n-aş mai vorbi despre nimic altceva!”

Şi dacă bunicul meu ar fi făcut asta, poate ar fi ajuns la adânci bătrîneţi şi aş mai fi avut şi azi un bunic şi ne-am fi înţeles minunat.

Sursă foto aici