Aventura memoriei și drumurile Istoriei

Cunoscut în spațiul cultural sloven ca unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai tinerei generații, Goran Vojnović a reușit, prin cel de-al treilea roman al său, „Smochinul” („Figa”), să surprindă și să încânte din nou publicul cititor și critica de specialitate. Căci, dacă primele sale două romane, „Afară cu cefurii” („Čefurji raus!” – 2008) și „Iugoslavia, lumea mea” („Jugoslavija, moja dežela” – 2012), aduceau în prim-plan, direct sau indirect, o serie de realități care au marcat lumea ex-iugoslavă după 1990, „Smochinul” evidențiază relațiile de familie, trecutul personal, mereu pus în legătură cu marile evenimente istorice, dar și modul în care oameni din generații diferite se raportează la acel loc numit acasă, pe care îl caută cu înfrigurare, uneori fără a realiza că l-au găsit deja.

Publicat în anul 2016 și încununat cu prestigioasele premii Kresnik și Župančič, considerat imediat după apariție una dintre cele mai reușite creații din literatura slovenă a ultimilor ani, comparat cu cele mai bune pagini ale lui Orhan Pamuk sau Colum McCann, romanul acesta este o adevărată saga a cărei acțiune cuprinde câteva generații ale familiei lui Jadran, protagonistul aflat în căutarea marilor adevăruri despre trecut, dar și a drumului spre sine. Veritabil portret de grup, imagine simbolică a unei familii zguduite de mișcarea neprevăzută a plăcilor tectonice ale istoriei recente din Balcani, meditație lucidă asupra relațiilor interetnice din această regiune, „Smochinul” este deopotrivă un roman de formare, o carte tulburătoare despre căutarea identității, un text care vorbește cu mijloacele marii literaturi despre singurătate și nevoia de comunicare, despre dragoste, risipirea și regăsirea ei, despre oameni și problemele lor dintotdeauna.

Naratorul, Jadran Dizdar, trecut de treizeci de ani, pasionat de baschet și angajat al unei case de pariuri sportive, pare pierdut în propria sa viață și se simte înstrăinat de cei care ar fi trebuit să-i fie cel mai aproape. Aleksandar, bunicul lui, a murit de curând, în circumstanțe stranii, existând suspiciunea că s-ar fi sinucis, tatăl său a plecat de acasă de mulți ani, iar Anja, soția, l-a părăsit. Aflat în acest moment de cumpănă și însingurat cum nu fusese niciodată, Jadran caută explicații pentru alegerile pe care tatăl și bunicul lui le-au făcut cu ani în urmă, dar vrea și să găsească soluții pentru a depăși dificultățile cu care se confruntă el însuși.

Și, pentru că în proza lui Goran Vojnović prezentul este întotdeauna influențat de trecut, așa cum se întâmpla și în romanul său precedent, „Iugoslavia, lumea mea”, încercările lui Jadran de a înțelege și de a se înțelege trebuie să aibă în vedere nu doar istoria propriei familii, ci și complicata istorie a Balcanilor. Totul începe în anul 1955, odată cu sosirea tânărului inspector silvic Aleksandar Đorđević la Buje, în Croația, aproape de granița slovenă. Venit de la Ljubljana, purtând nume sârbesc, acesta are o ascendență complicată, ale cărei semnificații se vor vădi pe parcursul textului. Cucerit de frumusețea locurilor și atras de această zonă, el decide să se stabilească la Momjan, aproape de Buje, în ciuda reținerilor pe care le are soția sa însărcinată, Jana. Își va construi, deci, casa aici, și își va crește cele două fiice, Maja și Vesna. Și tot aici va crește, odată cu familia, smochinul din grădină, care va deveni tot mai mare, transformându-se, cu timpul, într-un adevărat centru al lumii. Nu al celei mari, nu al lumii marcate de granițele mereu în schimbare ale regiunilor fostei Iugoslavii, ci al universului familial, care, deși pare nu o dată a se fragmenta la rândul său, va reuși în cele din urmă să dea sens existenței lui Jadran și să-l împace cu trecutul. Smochinul apare, pe parcursul textului de față, în toate momentele cu adevărat importante, marcând, pe de altă parte, întoarcerile simbolice în timp ale naratorului, încercările sale de a rememora trecutul, devenind, astfel, o veritabilă replică peste ani a celebrei madeleine din opera lui Marcel Proust: „M-am dus până la smochinul sub care bunicul pusese o băncuță de lemn, de pe care, după cum spunea, observa cum îi cresc fructele. Fără să-mi dau seama, mi-am întins mâna spre crengile lui și i-am atins un fruct. Era întuneric și nu am putut să-i deslușesc culoarea, dar după cât era de umflat și de moale, mi-am dat seama că era vremea smochinelor, vremea marmeladei bunicului meu. Dar înainte să mă las pradă amintirilor dulci despre culesul smochinelor, l-am văzut pe bunicul care, devreme, într-o dimineață ce nu avea să mai vină, se cățăra ca un copil pe crengile groase, puternice ale smochinului și, cu mâinile lui lungi și subțiri, culegea smochinele coapte, ascunse sub frunzele mari, aspre”. Sau: „Uneori se așeza sub smochin și observa cum acolo, în vale, apăreau valurile ușoare de ceață. Nu știa să se bucure nici de singurătate, nici de frumusețile naturii, dar nevoind să o deranjeze pe Jana în timp ce citea, rămânea acolo, nemișcat, și aștepta ca ea să termine un capitol, să vină la el și să-i repete în câteva fraze povestea, pe care o simplifica pentru el, fiindcă lui nu-i plăceau poveștile lungi și complicate”. Pe de altă parte, smochinul are, știm bine, numeroase semnificații în cultura universală, acest arbore apărând frecvent în textul biblic, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament (dacă e să amintim aici doar parabola smochinului neroditor, a celui care frăgezește, dar și miracolul smochinului blestemat de Isus), precum și în alte creații de seamă ale umanității, în diverse religii, ritualuri ori orientări filosofice.

Existența zbuciumată a lui Aleksandar și a Janei, casa lor din Istria și smochinul din grădină, copacul încăpățânat, cu rădăcini adânci, simbolizează destinul multor familii din fosta Iugoslavie, adunând laolaltă etnii diferite, convingeri politice ori religioase adesea opuse, dar care trebuie să găsească un drum comun – în istorie și în destinul propriu. Cu atât mai mult, cu cât veritabilul creuzet care a fost și este această regiune implică și un trecut complicat. Să nu uităm că zona unde începe povestea familiei lui Jadran a reprezentat și căminul pentru comunitatea italienilor, victime timpurii ale retrasării frontierelor în Peninsula Istria, în anii care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. În tumultul acestor evenimente istorice și în mijlocul atâtor și atâtor schimbări, numai smochinul din grădină a rămas același, doar că tot mai mare, rezistând cu dârzenie în fața acelei nebunii generale care în scurtă vreme a reușit, parcă, să schimbe totul, atât lumea, cât și oamenii.

După ani de zile, la moartea lui Aleksandar, membrii acestei familii și personajele acestei cărți a lui Goran Vojnović încearcă să-și regăsească punctele de reper și să-și recupereze identitatea. Reacțiile diferite ale celor două fiice ale sale, suspiciunile nepotului cu privire la posibilul suicid al bunicului mult iubit, incinerarea și ceremonia funerară a acestuia reprezintă elementele esențiale de la care pornește demersul lui Jadran și, în egală măsură, romanul „Smochinul”. Povestea familiei se va împleti, așadar, cu istoria tumultuoasă a Balcanilor și a fostei Iugoslavii, cititorul având astfel în față un discurs narativ ambițios și complex, întins pe mai bine de o jumătate de veac și cuprinzând multe dintre temele majore pe care le regăsim în întreaga creație a lui Vojnović, de la căutarea tatălui și a marilor adevăruri ale vieții la complicatele relații dintre sloveni, sârbi, croați și bosniaci în contextul noilor provocări ale epocii care a urmat destrămării Iugoslaviei.

Acesta este cadrul general în care Jadran încearcă să pună cap la cap trecutul mai multor membri ai familiei sale, să stabilească legături între fapte aparent disparate, pentru ca, în acest fel, să aibă o imagine mai cuprinzătoare nu doar asupra propriei familii, ci și asupra istoriei țării lui și a Europei Centrale, începând din epoca anterioară celui de-Al Doilea Război Mondial, trecând prin perioada comunistă și ajungând până în zilele noastre. Iar dacă prezentul lui Jadran pare a sta sub semnul abandonului și al absenței (Anja îl părăsește, lăsându-și în urmă și fiul, bunicul nu mai e printre cei vii, mama sa, Vesna, poartă cu sine vechi amarăciuni pe care nu reușește să le aline), trecutul familiei e marcat de spaime și de nesiguranță. Ajunge să amintim că bunicul Aleksandar s-a născut la Novi Sad, în 1925, iar mama acestuia, Ester Aljehin, fiica lui Moshe, un librar evreu, s-a căsătorit cu un dentist, Milorad Đorđević, pe care l-a părăsit, însă, în scurtă vreme, pentru a se muta la Belgrad, unde a lucrat ca soră medicală, prezentându-se cu numele de Branislava și trecând drept văduvă, toate astea pentru ca ea și fiul său să reușească să ducă o viață cât de cât liniștită și lipsită de persecuții. Însă, speriată de spectrul nazismului care amenința întreaga Europă, dar și de secretele pe care le purta cu sine, ea pleacă în grabă de la Belgrad, pentru a se stabili, în 1942, la Ljubljana, oraș aflat pe atunci în mâinile italienilor, de care se temea, n-ar fi putut explica de ce, mai puțin decât de germani, convinsă deopotrivă că slovenii sunt mai puțin amenințători decât sârbii, cu toate că va fi privită și aici ca o străină. După ani de zile, ajuns la Buje, Aleksandar însuși se va simți, la rândul lui, neacceptat complet de comunitatea unde trăiește, care e tentată să-l privească tot ca pe un venetic.

În „Smochinul” avem de-a face, la nivel narativ, cu un veritabil tur de forță: este un roman emoționant despre oameni care păreau a avea atât de multe în comun, însă care s-au văzut dintr-odată despărțiți de granițe ori prăpăstii la care nu se gândiseră vreodată, dar și o carte impresionantă despre sentimentele și amintirile care reușesc, cel puțin uneori, să-i readucă aproape și pe cei mai înstrăinați dintre membrii unei familii. Un text care sugerează mult și multe despre istorisirile care fac lumea să meargă înainte, despre importanța acelor povești ce păstrează memoria trecutului și pe care oamenii și le spun unii altora, în încercarea de a nu se pierde în vâltoarea istoriei.

Dar, fiind un roman de familie, autorul se concentrează asupra legăturilor dintre părinți și copii, ori a celor de cuplu, „Smochinul” devenind, aproape pe nesimțite, și o subtilă analiză a iubirii și a multiplelor sale forme de manifestare. Jadran vrea să clarifice relația sa cu Anja, încercând, în același timp, să înțeleagă ce i-a adus alături, iar apoi i-a îndepărtat pe părinții săi, Vesna și Safet, comparând totul cu afecțiunea bunicilor, cu grija pe care i-o poartă Aleksandar soției sale, Jana, care se orientează tot mai greu printre propriile amintiri, pierzându-și iremediabil memoria. În egală măsură, protagonistul este marcat de plecarea neașteptată, în 1992, a tatălui său în Bosnia lui natală, dar și de vizita pe care, după câțiva ani, i-a făcut-o acolo, la Otoka, în casa unde părintele lui își petrecuse copilăria. Privind, acum, în urmă, Jadran înțelege că tatăl încercase, la rândul lui, să regăsească legătura pierdută cu trecutul familiei sale și intuiește măcar o parte din sentimentele care îl determinaseră pe acesta să-și lase în urmă soția și fiul și să ducă, în Bosnia, o existență aparent excentrică, dar care ascundea o profundă alienare, replică, la nivel personal, la alienarea generală care a marcat anii ’90 pe teritoriul întregii fostei Iugoslavii.

În paranteză fie spus, plecarea lui Safet a fost determinată de o decizie a guvernului sloven din anul 1992, prin care cetățenii din fosta Iugoslavie erau obligați să opteze pentru cetățenia slovenă, în caz contrar fiind „radiați” din registrul civil. A fost o hotărâre cu implicații tragice, care a afectat peste douăzeci de mii de oameni din Slovenia, aceștia pierzându-și, după acest moment, foarte multe drepturi. Jadran a avut noroc, pentru că, la naștere, tatăl său îl declarase sloven… „Abia atunci și-a adus aminte Safet cum, într-o după-amiază de septembrie, l-a înscris într-un formular pe fiul lui nou-născut, l-a prefăcut în litere și cifre; și-a adus aminte de fața palidă a funcționarei de pe strada Mačkova, care i-a explicat că fiul lui putea avea cetățenia Republicii Croația sau a Republicii Serbia, pentru că soția lui se născuse în Croația, iar el în Serbia; și-a adus aminte ce mare idioțenie i se păruse asta.” Într-un soi de exil autoimpus, Safet citește ziarele care îi sunt trimise din Slovenia, pentru a primi vești despre cunoscuții de acolo, pentru a afla cine a mai murit, nemaiștiind ce înseamnă acasă. Pe de altă parte, fiul nu poate uita sentimentul de înstrăinare pe care l-a trăit în adolescență, în timpul vizitei pe care i-a făcut-o acestuia la Otoka, negăsind acolo părintele idealizat a cărui imagine o crease treptat, în lungii ani ai absenței sale, ci doar un om îndepărtat de sine și de ai săi, stângaci și nereușind să comunice cu propriul fiu.

Jadran se simte singur și părăsit, însă își dă seama, încetul cu încetul, că și tatăl său se simțise la fel, asemenea bunicului Aleksandar, confruntat cu grava problemă de sănătate a Janei și marcat, pe rând, de frustrare, furie, vinovăție și tandrețe redescoperită în fața neputinței Janei de a se mai orienta în lumea din jurul ei. Dar, la urma urmei, cine se mai poate orienta cu adevărat în lumea aceasta atât de schimbată, în care, parcă peste noapte, nimic nu a mai fost ca înainte, mai cu seamă după izbucnirea războaielor din Balcani? Nu a fost, oare, boala Janei, modul ei de a se apăra în fața unui univers care se destrăma văzând cu ochii, a unei lumi care își pierdea coerența și care se cufunda într-o incredibilă nebunie colectivă?

Conflictele care au marcat fosta Iugoslavie sunt privite, în „Smochinul”, din perspectiva preocupării personajelor cu privire la identitate și naționalitate și evaluate, astfel, în ceea ce privește consecințele, în plan personal. Jadran trăiește în Slovenia, numai că arborele genealogic al familiei sale e foarte complicat, cu tot soiul de rivalități ascunse între Dizdari și Đorđevići. Și, chiar dacă în trecut acest lucru nu păruse a avea prea mare importanță, lucrurile se schimbă odată cu redefinirea granițelor țărilor fostei Iugoslavii, iar trecutul va începe să influențeze și, până la un punct, chiar să (re)modeleze prezentul, într-un mod doar aparent neașteptat. Micile neînțelegeri familiale răspund marilor conflicte interetnice, iar unele replici ale personajelor oglindesc dezacordurile dintre figurile publice ale unei perioade extrem de dificile: „Parcă ar fi trasat cineva granița prin mine. Ne-au separat printr-o graniță, pe toți ne-au separat prin granițe. Au tras o linie între mine, mama mea și tatăl”, spune la un moment dat unul dintre personajele cărții. Și e adevărat, căci în spațiul ex-iugoslav, mai cu seamă în anii ‘90, un nume nepotrivit putea amenința sau chiar distruge o viață, iar amintirile, cel puțin unele dintre ele, puteau fi, la rândul lor, primejdioase, iar despre asta viața oamenilor din Balcani a stat mărturie în repetate rânduri. Numai că, sugerează la tot pasul „Smochinul” lui Vojnović, tot ele, amintirile, sunt punctul de sprijin de care fiecare ființă umană are nevoie, căci ele ne fac, pe fiecare în parte, ceea ce suntem. Tocmai de aceea, autorul explorează, dintr-o perspectivă adesea neașteptată, motivațiile personajelor sale, sau alteori prezintă extraordinare răsturnări de situație sau alegeri aparent greu de înțeles (plecarea intempestivă a lui Safet în Bosnia, dorința lui Aleksandar de a ajunge în Egipt, unde acesta chiar va lucra o vreme, la Cairo), care își vor găsi, uneori doar peste ani, măcar o parte din explicațiile posibile. Alături de Jadran, cititorul trebuie să dezlege cu răbdare ițele complicate ale unei istorii la fel de complicate, pentru a afla, în cele din urmă, nu doar ce s-a întâmplat, ci mai ales de ce.

În plus, Vojnović, a cărui apropiere de lumea cinematografiei este evidentă în numeroase pagini ale cărții de față, nu ezită să utilizeze o serie de elemente specifice celei de-a șaptea arte, dar și altele, care pot fi puse în directă legătură cu propria sa biografie pentru a da un plus de credibilitate faptelor relatate (să ne amintim, s-a născut el însuși la Ljubljana, în anul 1980, într-o familie cu ascendență bosniacă și evreiască, a studiat la Academia de Teatru, Radio și Film). Autorul privește și rememorează cu luciditate istoria recentă a Sloveniei și a celorlalte state ex-iugoslave, pe deplin conștient că doar asumarea realităților contemporane, dar și a vechilor tensiuni culturale, etnice ori politice de pe cuprinsul Europei (și nu numai) ne vor putea feri de repetarea cel puțin a unei părți din greșelile care au marcat trecutul. Aceasta e și dorința lui Jadran, care încearcă din răsputeri să înțeleagă totul, realizând că, în fond, istoria familiei sale repetă, de-a lungul câtorva generații, același povești de dragoste, trădare, loialitate sau înstrăinare, aceleași greșeli și aceleași eșecuri. Iar femeile, de la străbunica Ester și bunica Jana, și până la Vesna, mama, sau Anja, fac totul pentru a rezista, fie și în mijlocul unei lumi care pare, de atâtea și atâtea ori să se destrame și să se prăbușească în haos, în vreme ce bărbații par gata, nu o dată, să plece, să rupă toate legăturile, să se îndepărteze, doar pentru a încerca, abia apoi, să se întoarcă, fără a mai fi siguri că vor și reuși să facă asta, dând senzația că poartă trecutul cu ei, asemenea unei obsesii de care nu reușesc niciodată să se desprindă. Asemenea lor, Jadran se simte și el un rătăcitor, un călător pe cărările istoriei și ale trecutului propriei familii, însă încearcă să-și canalizeze intensa zbatere interioară înspre iubire și înțelegere, nu înspre ură ori dispreț, visând să descopere acea coerență necesară pentru a-și vindeca toate rănile lăuntrice, chiar dacă Anja e tentată uneori să considere totul un plan lipsit de finalitate practică, încă o iluzie ce poate fi pusă alături de numeroasele iluzii care au marcat marea istorie a ultimelor decenii în țările desprinse din fosta Iugoslavie.

Goran Vojnović este un povestitor de excepție, iar acest lucru era cunoscut publicului cititor încă din romanele sale anterioare, însă odată cu „Smochinul”, arta narativă și strategiile subtile și excelent stăpânite de scriitor ajung la deplina maturitate, textul cărții find nu doar convingător și extrem de bine elaborat, ci și, cel puțin pe alocuri, de-a dreptul hipnotic, autorul utilizând adesea o tehnică remarcabilă, care a fost comparată de unii exegeți cu fluxul conștiinței, încă un semn al uceniciei bine făcute a lui Vojnović pe lângă marii maeștri ai modernismului epocii interbelice. Sigur că, uneori, Jadran poate părea un narator dificil, lungile lui monologuri, curgerea gândurilor sale sau expresia inedită pe care o pot lua sentimentele lui neconstituind ceea ce poartă în general numele de „lectură de delectare”, mai cu seamă deoarece, pe alocuri, toate acestea tind să conducă cititorul într-un adevărat labirint al memoriei și/sau al istoriei.

În plus, acest narator încearcă să se apropie și de un neașteptat ideal al obiectivității, plasându-se cumva în culisele propriei relatări și convocând, în mod simbolic, vocile membrilor familiei sale, pentru a le oferi ocazia să relateze unele momente sau chiar relatând anumite evenimente dintr-o perspectivă voit detașată ori asumat exterioară. De aici, poate, schimbările de viziune, trecerile abrupte de la prezent la trecut sau invers, introducerea în text a unor personaje într-un mod aparent insuficient pregătit, ori explicarea anumitor atitudini mult după ce acestea s-au consumat. Naratorul nu își asumă vreodată capacitatea unei cunoașteri totale a faptelor relatate, totul poate (și trebuie!) să fie mereu interpretat și reinterpretat, doar în felul acesta existența umană – orice existență umană, nu doar a sa – putând căpăta sens. În plus, nu putem să nu observăm calitatea lirică pe care unele pagini ale cărții o au, amănunt deloc întâmplător, la rândul său – căci Goran Vojnović a debutat ca poet (în 1998 i-a apărut volumul de versuri „Lep je ta svet”). Convins că, în ciuda oricâtor eforturi, nu va reuși, poate, niciodată să explice ori să-și explice până la capăt unele dintre motivațiile celor care au trăit înaintea lui sau să intuiască resorturile ascunse ale unora dintre rivalitățile și secretele membrilor familiei sale, lipsiți uneori de capacitatea de a aparține complet vreunui spațiu sau vreunei țări, Jadran își dă seama că esențial este să-și (re)descopere capacitatea de a-i înțelege și de a-i iubi pe toți. Mai ales de a-i iubi, căci iubirea e, desigur, miezul tuturor lucrurilor.

Romanul „Smochinul”, prin intermediul demersului lui Jadran, nu numai că recuperează trecutul unei familii și îi recompune istoria, umplând, prin recursul la imaginația naratorului, golurile inerente care apar pe parcurs, ci caută o cale spre înțelegerea cât mai adecvată a alegerilor și faptelor personajelor, a vinovățiilor și îndoielilor acestora. A rememora istoria și a ține seama de toate lecțiile sale reprezintă, pentru Jadran, calea necesară pe drumul cunoașterii de sine, iar pentru Goran Vojnović, modalitatea cea mai adecvată de a-i ajuta pe cititorii săi să înțeleagă lumea în care trăiesc. Și pe ei înșiși.

Prefață la romanul „Smochinul” de Goran Vojnović, traducere din limba slovenă și note de Paula Braga Šimenc, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022