Casa Faiman. O vilă cu etaj înconjurată de flori, arbuști și pomi. Un living generos, mobilat cu discretă eleganță. Apoi sala dedicată evenimentelor culturale. Un pian cu coadă, numeroase tablouri, trepte ce urcă la etajul superior. O mică scenă, reflectoare, multe scaune care se pot aranja în funcție de eveniment. Pe scenă au urcat Rafi (el va modera spectacolul lansării), Moshe și doamna Ofra Faiman. Eu rămîn în sală, alături de Paul. Am să mă ridic doar la sfîrșit, pentru a mulțumi și a răspunde la întrebări. Toate locurile sînt ocupate. Se șade și pe treptele care duc la etaj. Doamna Ofra interpretează mai multe blitz-proze, captează interesul din primele momente. O actriță familiarizată cu scena și publicul. Ilana prezintă comentariile elevilor, Moshe îmi creionează un succint portret. Povestește cîteva secvențe din biografia mea, cu umor și seriozitate, apoi citește și el din volum, într-o loială concurență cu Ofra Faiman. Sînt bucuros că am rămas în rîndul spectatorilor, unde-mi pot ascunde mai bine emoția și roșeața din obraji. La sfîrșit, mă ridic, pășesc în față și mă așez direct pe marginea scenei. Paul mi se alătură. Începem dialoguri cu cei din sală. Ele au continuat în living, în jurul mesei încărcate de bucate și pahare cu băuturi. După lansarea de la Rehovot ți-am dedicat o poezie, îmi șoptește Rafi la un moment dat. Mărturisirea spontană mă lasă perplex. E cireașa de pe tort a serii, dar nu vreau să afle cei din jur.
Doamna Ofra Faiman
Moshe Itzhaki citind din volumul tradus
Ne întoarcem la hotel. E noapte și e rece. În cameră, desfacem o sticlă cu vin, iar Paul și Moshe traduc poezia. Rafi vrea să audă cum sună pe românește. Eu de asemenea… Poezia se intitulează „Baticul”.
„Nu ți-ai fi închipuit/ s-o întâlnești aici/ la mii de kilometri/ de locurile natale,/ iubirea copilăriei tale de decenii/ ce ți-a aprins tot dansul sângelui,/ iar acum a sosit/ să te asculte cum citești/ tot ce ai prins/ în capcana cuvintelor tale/ de-a lungul atâtor ani,/ iar baticul din jurul gâtului/ arde iarăși/ de parcă n-ar fi trecut eternități.
Îmbrățișarea cu Ilana, iubirea adolescenței mele, în mijlocul librăriei din Rehovot, și baticul pe care-l port mereu la gît au provocat inspirația poetului.
Cu prof. Ilana la Casa Faiman
În cameră deschid larg fereastra și mă așez în dreptul ei. Deșertul respiră blînd sub puzderia de stele. Licurici cosmici. Trece timpul pe lîngă mine, lunecos ca un șarpe. Treptat, trupul meu își pierde consistența, devine ușor ca un fum. Alunec afară, în imensitatea universului…
Primul popas, la întoarcere, îl facem tot în deșertul Negev. Hanul Ferma Kornmehl, răsărit ca din nimic, pe-o colină calcaroasă, în apropiere de ruinele unei cetăți din epoca de bronz. Un restaurant rustic, construit din lemn, cu terasă generoasă pe care zburdă o droaie de copii, ca niște cărăbuși colorați. Se așteaptă la rînd ca să se elibereze vreo masă. Singura reclamă a locației este un indicator aflat pe drumul prăfuit. Și totuși… Soții Anat și Daniel Kornmehl, absolvenți ai Facultății de Agricultură, au deschis acest han original. Cresc capre și produc brînzeturi speciale, în diverse amestecuri doar de ei știute. Noi avem o masă rezervată în interior, Rafi a telefonat din timp. Întreb dacă pot scoate sticla cu țuică, bineînțeles că da, zice doamna Anat, o femeie dinamică și frumoasă, vrea și ea să guste. Meniul e simplu, dar extrem de gustos, bazat mai ales pe rețete cu brînză de capră. Sîntem invitați în vagonul-locuință, să-l cunoaștem pe Daniel. Ne surprind rafturile pline cu cărți și CD-uri din interior. Le ofer o carte cu dedicație care, sînt convins, nu va rămîne necitită.
În Kiryat Bialik e liniște. Jihadiștii din fîșia Gaza au încetat cu lansarea rachetelor. S-a încheiat și turneul meu de lansare a volumului „Trei în dormitor (blitz-proze și teatru)”, tradus de Paul și Moshe… Mai am două zile pînă la întoarcerea în țară. Ca de fiecare dată, nu părăsesc Israelul pînă nu mă duce Paul la cimitir să depun un buchet de flori la mormîntul lui Judith. Un cimitir ca un adevărat orășel al tăcerilor infinite…
Am revenit la Cluj. Peste cîteva zile, primesc un email de la Moshe. Un poem scris după despărțirea noastră. Fără alte explicații. Un poem dedicat mie și, mai ales… baticului roșu pe care-l port adesea la gît, precum pistolarii din filmele cu cowboy. Desigur, traducerea este a lui Paul. El și poetul Moshe, doi îndrăgostiți de România și de cultura ei. Și mă văd obligat să-mi închei călătoria cărții cu poezia primită. No comment…
Focul baticului – „Nu credeai că tocmai aici/ baticul tău roșu/ va arde în însăși limba sacră./ Baticul prins în jurul gîtului/ într-un nod ironic/ ce sfidează/ toate stindardele roșii/ din însăși viața ta./ Un singur batic/ va ține piept/ atîtor fantome/ ce vor să se năpustească/ asupră-ți în toiul nopții/ aidoma taurilor din arenă,/ sau oare sunt vise/ capturate în cursa/ creionului tău ascuțit?!/ Dar cu zîmbetul tău/ topești inimile admiratoarelor,/ ești înflăcărat precum/ piloții sud-coreeni/ ce poartă același batic roșu,/ avînd entuziasmul unui pirat/ recitînd ca un îndrăgostit./ Nu credeai că ebraica/ se va alia cu limba ta românească/ atât de colorată./ Te văd pe buza unei stînci din deșertul Negev/ deasupra rîului Tzin/ contemplînd orizontul ce se-nroșește/ în baticul din jurul gîtului tău/ și eu știu că blitz-prozele tale/ sînt un fel de dragoste/ ce caută prin ungherele deșertului vieții/ izvoarele ascunse,/ dragostea ce vrea s-o conduci/ de la ochi la marginea/ existenței și nimicului.
În foto: Radu Țuculescu, alături de doamna Anat Kornmehl și prietenii săi, Moshe, Paul și Rafi.
Lasă un răspuns