3. Ionică
Mă întreb ce este frumosul? Pentru unii frumosul poate fi lumina. Sau glasurile celor morți, noaptea când călătorești în somn, sau unii cred că frumosul vine din interior, dar nu se poate una ca asta, pentru că în interior, unde este întuneric și umezeală, locuiesc bacteriile, sau frumoasă este, pentru ochiul și mintea mea, Lore, fata din tren, fata cu ochii palizi în care se reflectă toate drumurile pline de flori ce nu duc nicăieri, se reflectă chipul meu ursuz, tăiat cu o lamă ruptă de cineva în grabă, ochii mei încețoșați de cifre. Și creatura necruțătoare din piept care se zbate ca o pasăre în colivie, dar nu e pasăre, este o regină, una a nămolului din care am ieșit, of, și gândurile astea sunt rafale de pușcă, noaptea când pândești mistrețul. Parcă sunt un pește lacom în ochiurile năvodului și, când mă așază pe masă la copii și nevastă, pescarul răsucește o țigară și zice: „Femeie, fă-i cu mujdei și mămăligă”. Și simt vibrația aia veselă care se zbate între piepturile lor, prizonieră a oaselor. Eu sunt vesel când am lumină. Când simt dinții ei de aur, literele în formă de inimă care dansează ca nebunele, flăcările celui curat și vesel, străinul din noi.
Stătea în mlaștină nu pentru că mlaștina îi oferea ceva. Doar umezeală și un miros de putregai dulceag, care îi amintea mereu de interiorul unui borcan de gem vechi, deschis și uitat. În mlaștină locuiau toți, în mașinile lor luxoase înotau pe fundul mlaștinii, dar nu vedeau asta, ei vedeau că viața lor e o luminiță într-o fereastră de la sat pe un deal, ascunsă de ochii lumii, ei erau fericiți, și vorbeau frumos de soldurile lor, de averile furtunoase pe care le băgaseră în saci de rafie. Dar Ionică se obișnuise cu jocurile lor, cu tabieturile și imaginația lor bolnavă. În mlaștină își avea curtea Regina Broaștelor.
Trei, copilul, era departe. Sau poate în apropiere. Ionică nu putea ținea minte, pentru că gândurile îi erau ca nămolul: tot ce intra acolo se scufunda lent, lăsând doar bule. Trei, copilul întunericului, copilul nedorit. Și într-un fel, Ionică era de acord, nu pentru că era adevărat, ci pentru că era mai ușor să fii de acord decât să te opui gurilor oamenilor. Așa că îl lăsase pe Trei să plutească în apa neagră a etichetelor, în timp ce el se scufunda în mlaștina proprie, alături de cei de teapa sa, loviți de neputință, lipsiți de ambiție, obosiți de gândurile negre, sătui de-a găsi soluții, cei cu un psihic slab, făcut din os moale.
— Maiestatea Voastră, bolborosea el, mestecând cuvintele ca pe o turtă învechită. Zilele astea sunt ca ciorapii umeziți. Îți înmoaie pielea, dar nu te încălzesc. Nu te încălzesc deloc. Doar îți îngreunează mersul prin apa stătută.
Gura lui Ionică era o fantă a sentimentelor în exces. Se plângea de durerea din călcâiul stâng, de prețul cărbunelui, de culoarea prea albă a norilor, de faptul că ceaiul se răcea întotdeauna cu o jumătate de minut mai repede decât ar fi trebuit. Toate acestea le raporta Reginei Broaștelor, pe care o vedea clar, șezând pe un tron de nuferi putreziți, cu o diademă de piele de șarpe pe cap.
— Ai venit iar, Ionică.
— Am venit, Maiestate, pentru că urechile mele sunt pline de zumzetul oamenilor, iar al tău este zumzetul adevărat, al stufului și al apelor stătute. Am cunoscut o fată în tren. Lore, o cheamă. Are ochii ca niște prune verzi. Stă și se uită. Se uită la mine. De ce s-ar uita? Ce este de văzut? Un bărbat, un tată în devenire, o mlaștină umblătoare. Aș vrea să tac. Dar tăcerea din mine s-a umplut de vorbe, ca o groapă de gunoi bine îngrijită. Și mă sfredelește cu privirea ei veninoasă dar dulce. Și-l văd pe el. Cel care vine întotdeauna după iubire, prințul întunericului. Pe Trei…
Lore. Fata tânără, cu picioarele goale pline de noroi până la glezne, stătea pe marginea patului și îl privea. Nu era curioasă. Era prezentă. Prezența ei îl făcea pe Ionică să vorbească și mai mult, pentru a umple spațiul acela lăsat de tăcerea ei.
— Văd că vorbești cu ceva ce nu este acolo, spuse Lore într-o zi, vocea ei fiind un fir subțire de fum printre geamurile neclare ale unui tren.
— Nu este acolo pentru tine, răspunse Ionică, repede, aproape jignit. Pentru mine este mai aici decât propria mea umbră. Umbra te părăsește noaptea. Regina Broaștelor nu pleacă niciodată. Ea știe că durerea din călcâi e de la un os care a crescut prea mult ca să mă țină ancorat. Ea înțelege. Ea este potaia din noi, care așteaptă un moment pentru a se activa, este creatura care trăiește în corpul nostru încă dinainte de-a a se forma centrii nervoși.
Lore dădu din cap, nu în semn de aprobare, ci de primire a informației. Apoi spuse:
— Mă tem doar de întuneric.
— Întunericul, spuse el, mai încet, e ca o cameră fără obloane. Copilul meu… Trei… ei spun că e al întunericului. Eu spun că e al ferestrelor închise. E o diferență. Doar că nimeni nu vrea să deschidă pentru a vedea diferența. E mai ușor să etichetezi. Să respingi. Să te temi.
Lore intră în mlaștină. Apa murdară îi ajunse la genunchi.
— Spune-i Reginei, spuse Lore, că mă tem.
Ionică se întoarse către tronul invizibil. Îi văzu ochii bulbucați și înțelepți.
— Maiestate, fata… fata care este aici spune că se teme.
Apoi, pentru prima dată, Ionică tăcu. Așteptă. Înăuntru, gălăgia eternă a nemulțumirii, a detaliilor inutile se potoli ca o mașinărie neunsă. Se uită la ochii verzi ai Loredanei. Îi văzu întunericul din ei, nu unul amenințător, ci unul leneș ca o pisică bolnavă.
— Regina spune, rosti Ionică, cu o voce pe care nu o mai recunoștea, că frica e doar o broască care nu și-a găsit încă baltă.
Lore nu zâmbi. Doar inspiră adânc, ca și cum aerul ar fi fost curat. Apoi se întoarse și părăsi locul.
Ionică rămase singur. Cu Regina lui. Cu tăcerea care se scurgea acum în el, ca un nou tip de plictiseală. Maiestatea Voastră, începu. Dar cuvintele nu mai veneau. Doar senzația că sărmanul călcâi îl durea acum mai puțin. Sau poate doar își dădea seama mai puțin de el.
— Mâine, murmura el, mâine voi aduce o pledoarie despre loialitatea celor avortați. Sau despre fata cu prune în ochi. Maiestate, ai văzut? A venit. Apoi a plecat.
Și gălăgia se întoarse, ca un refugiu. Nemulțumirea, un pat vechi și cunoscut. Ionică oftă. În adâncul apei, o broască adevărată scoase un sunet gutural, pe care Ionică îl interpretă drept: „Așteptăm. Întotdeauna așteptăm”. Prima dată vorbise cu Regina Broaștelor când fugise de acasă, când era doar un puștan, și viața se transformase într-un glonț rătăcit în creier, unul mic, pe care nu l-ar mai fi putut găsi cu una cu două, pentru că nu poți găsi acul în carul cu fân, măcar atâta lucru știa și el. Dar glonțul acesta devenise cu timpul un fel de talisman. O oglindă fermecată a lucrurilor urâte din viața sa. Moartea timpurie a mamei, sau exmatricularea din liceu, când lovise un profesor, se dovediseră mici cratere în propria scoarță cerebrală. Formau doar drumul de țară pe care se va rătăci pentru totdeauna. Cu timpul, acesta se transformase într-o grimasă ciudată, pe care toți o luaseră drept rânjet.
Ionică știa că este acolo, în uterul ei, un mic nod de întuneric care creștea. Și îl iubea. Îl iubea cu o iubire care nu avea granițe, pentru că nu avea unde să se reverse, era ca apa mlaștinii – stătută, profundă, plină de nedumeriri care se agitau sub epidermă. Îl iubea pe Trei, copilul-întuneric, nedorit, cu o pasiune de tată care se trezea singur dimineața. Aceasta era tragedia: iubirea lui era totală, autentică, și totuși se înălța din același punct precum groaza.
Îi spunea Reginei Broaștelor, deoarece Reginei îi putea spune orice, fără să-l judece, doar cu ochii ei bulbucați și plini de o compasiune rece, de specie diferită, de animal interior dornic să asculte și să sfătuiască.
— Maiestate, sămânța mea a prins rădăcină într-un pământ bun. Un pământ tânăr. Și eu… eu aș vrea să o smulg. Nu din răutate. Din teamă. Din teama că rădăcina aceea va deveni un copac care să-mi fure tot cerul. Cerul meu e limitat, Maiestate, e doar o bucată circulară deasupra mlaștinii. Și copilul va cere un cer mai larg. Și îl va primi. Și eu voi rămâne aici, cu tine, dar cu un membru în plus al trupului meu care va fi acolo, într-un alt cer. E insuportabil.
Iubea senzația când Lore își așeza mâna pe abdomen și schița un zâmbet care nu era pentru el, ci pentru ceva din interior. Acel zâmbet îl umplea de o căldură atât de violentă, încât o confunda cu mânia. Iubea ideea că îi va lua ochii, poate, sau poate curbura obrazului. Dar se temea de ce va lua din ea, din creatura din interior. Ce parte din întunericul său, din gălăgia lui, din nemulțumirea perpetuă, va fi moștenită și crescută într-un alt trup, sub alt nume.
— Se mișcă, spunea Lore. Vrei să pui mâna?
— Nu! răspundea Ionică, prea repede, cu prea multă tărie, și se corecta imediat. Nu pentru că nu doresc, ci pentru că mâna mea este una dintre acelea care arată deficiențe. Arătătoare de deficiențe. Nu vreau ca prima senzație să fie critică. Să simtă o critică în atingerea tatălui său. Mai bine să nu ating deloc. Să iubesc din depărtare. Să fiu un iubitor de la distanță, ca un soare rău, care luminează, dar arde.
Lore îl privea. Și nu-l contrazicea. Iar această acceptare îl supăra și mai mult.
— O să-l numim Trei? îl întreba ea.
— Este deja Trei, bombănea Ionică. Lumea l-a numit așa înainte să fie. Copilul întunericului, nedorit, Al ierTării. Eu doar… oficializez. Dacă îi dăruim un alt nume, numelui i se va face rușine și va fugi. Mai bine să păstrăm ce avem.
Când Lore dormea, Ionică se strecura lângă pântecele rotund. Își aprindea o lumânare mică. Și vorbea. Îi vorbea copilului. I se scurgeau toate cuvintele, toate nemulțumirile, uneori îi citea din „Cevengur” de Platonov sau într-o seară mai veselă, când zăpada se așternea ca un ronțăit de șoarece în curtea nămoloasă, îi citea din „Narcis și Goldmund” de Hesse. Din „Istoriile” lui Herodot, câteodată, sau când ploua mult, din „Roșu și Negru” de Stendhal.
— Ascultă, spunea el. Lumea nu are o relație bună cu sunetele. Prea tari. Și prea ascuțite. Există un modulator în urechea ta, sper să fie stricat de la bun început, ca să le auzi amorțite. Eu le aud ca printr-un perete de lână.
Ți-e foame? Îți este teamă acolo? Îți este teamă de întuneric? Pentru că tatăl tău e prieten cu întunericul, dar într-un fel care nu te va ajuta. Îți voi spune povești despre o regină. Și tu o vezi? O vezi? Sper că nu. Sper că nu o vezi. Pentru că dacă o vezi, înseamnă că ești aici, cu mine, în mlaștină. Și nu vreau asta pentru tine. Vreau pentru tine cerul larg. Dar mi-e frică de cerul larg. Cum să-ți doresc ceva ce mă sperie?
Își punea urechea la burtă și iubea bătăile acelea mici, bubuitul apei îndepărtate. Îi era dor de el înainte să se nască. O reminiscență amăgitoare, ca un mesaj din viitor, a cărui finalitate îi va aduce mâhnire.
Reginei Broaștelor îi mărturisea:
— Iubesc viitorul trecut. Copilul care a fost, care este, care nu va fi niciodată cum mi-l închipui. Îl iubesc atât de mult încât îmi doresc să se oprească. Aici. În această bulă de timp, înainte de respirație. Înainte de plâns. Înainte de a vedea dezamăgirea în ochii lui. Pentru că o va vedea. O va vedea. Cum aș putea să nu fiu o dezamăgire? Eu sunt dezamăgirea întruchipată, Maiestate, un om care alege să stea în mlaștină și să vorbească cu o broască. Cum să nu fiu o rușine pentru fiul meu?
Regina Broaștelor, pe tronul de nuferi putrezi, părea să-l asculte. Apoi, în capul lui Ionică, ea vorbea cu glasul unui cor de broaște:
— Orice părinte este un mal. Copilul e apa. Apa lovește malul. Îl schimbă. Uneori îl încarcă. Apoi pleacă. Malul rămâne. Mai puțin. Dar rămâne.
— Nu vreau să fiu mai puțin, bolborosea Ionică. Sunt deja atât de puțin. O coajă. Umplută doar cu vorbe. El… el va umple spații. Va lua din spațiul meu, personal. Și totuși… totuși aș vrea să-mi ia tot. Să mă golească în totalitate. Să nu mai fiu decât un sac vechi, aruncat aici, în mlaștină, după ce s-a scos marfa prețioasă. Ar fi onorabil.
Și așa se învârtea, între iubirea, o formă de auto-anihilare și teama, o formă de auto-apărare disperată. Îl iubea atât de mult pe Trei, încât își dorea uneori ca el să nu existe. Nu din răutate. Din exces. Ca un om care privește un soare prea strălucitor și își dorește noaptea, nu pentru că urăște lumina, ci pentru că ochii îl dor.
Lore, cu burta care se rotunjea ca o lună nouă, îi spunea uneori, simplu:
— Îți este frică să fii tată.
— Nu! Nu mi-e frică să fiu tată, izbucnea Ionică. Mi-e frică să fiu tatăl lui. Să-i ofer ce am. Să-i ofer mlaștina. Iar el s-o respingă. Sau, mai rău, s-o accepte. Ambele sunt la fel de cumplite. Vezi? Vezi dilema? E o dilemă de neclintit. Ca o piatră rotundă într-o gaură pătrată. Sau invers. Nu știi niciodată care este piatra și care este gaura.
Își dădea seama că se pierdea în vorbe, din nou, pentru a evita senzația pură, acea undă de teroare și extaz, când se gândea că va ține în brațe o ființă care era, în mod incontestabil, a lui. A lui și a Loredanei. O altă persoană. Un străin perfect care va ronțăi epiderma societală pentru a primi lumina falsă a oamenilor.
Într-o zi îi spuse Reginei, cu o voce obosită:
— Mă predau. Voi fi un tată care vorbește prea mult și care se teme și care iubește prea stângaci. Va trebui să-i fie de ajuns. Va trebui să-mi fie de ajuns. Pentru că alternativa este să fug. Și dacă fug, unde să merg? Aici sunt. Tu ești aici. Iar el… el va fi oriunde voi fi. Pentru că m-a pătruns. E sub piele. În sânge. În ficat. Nu mă pot despărți de el fără a mă despart de mine. Și eu, cu toate defectele, sunt tot ce am.
Regina Broaștelor scoase un sunet—oac—pe care Ionică îl interpretă ca pe un murmur de aprobare, de resemnare solemnă.
Apoi se întoarse spre casă. Spre pântecele care creștea. Spre iubirea ce devenise o boală dulce și incurabilă, o placentă vorbăreață, o cetate fără ochi, doar guri de hrănit, în calea asediului, precum coridoarele probabilităților, ale propriilor alegeri, atât de numeroase, care nu duc nicăieri, în locul unde doarme potaia, unde vântul e un câine slăbit, și gândurile sunt doar stoluri negre fără țintă, unde haosul are o formă fixă, unde nu există nimic la întâmplare, totul este programat ca într-un labirint ireal al sofisticării pierzante, ultima ușă care nu deschide nimic, e zidită cu aceeași cultură cu care ne desprindem din libertate și devenim proprii sclavi. Sunete dulci ale necunoscutului, viu, care ne îmbie să credem, să hrănim credința tisulară, care după conștiință a devenit o entitate în entitate, lacomă și oarbă ca o hidră, un loc unde sunt permise erorile și eșecurile intenționate. Și drumul mocirlos este întotdeauna captivant. Singurătatea aceea la lăsarea serii când casele cu geamurile în flăcări sporovăiesc ca niște broaște ieșite din nămol, unde se șlefuiesc caractere la lampa cu gaz, se bea peste măsură, se iubesc oasele lipite de peretele rece, trosnesc lemnele ude în plită și bătrânii la oglinda mică și neîngrijită se-nchină și se roagă cerului alb de nori de ninsoare. Acolo doarme potaia sătulă, animalul interior, ținut în captivitate de această forță pentru care încă nu există doar un singur cuvânt.
(va urma)
Sumar Literomania nr. 392 (2026)
Scrie un comentariu