Flash fiction stories Nr. 165-166

Flash fiction stories – iunie 2020

flash fiction stories proza scurta

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Azi nu
Laura Pamfiloiu

 

Nu am niciun chef să mă reinventez, că mă gândesc că dacă cineva a dorit să apar pe lumea asta, m-a dorit aşa cum sunt, blondă, de unu şaptezeci, şaizeci ş-umpic de kilograme, cu picioare lungi şi ochi albaştri, cu cancer rezolvat la rinichiul drept pe care nu-l mai am, crescută de un singur părinte, cu un tată pe care l-a durut la trei metri în faţă de mine, cu o bunică ne-bunică şi una alta, mare, cea mai mare, mamamare care le cuprindea pe toate bunicile din lumea asta. Nu conduc, nu mă pricep la finanţe, la bani, la calculatoare, la muzică electronică, la rase de câini, la tacâmurile cu care se mănâncă peştele. Habar  nu am cât bun şi bine mai locuieşte în mine, mă uit la Dan şi văd în el tot bunul meu, tot binele pe care am fost în stare să-l produc în lumea asta. Sunt o faţă de masă goală pe care au rămas fărâmiturile de la trei prânzuri şi două cine.

A înflorit liliacul, dar cui îi mai pasă de liliac acum?

Scriu în jurnal, dar cui îi mai pasă de cuvinte înşiruite, cu spaţii regulamentare între ele, cu literă mare la început de rând, cu diacritice. Ce sunt acelea diactritice când trebuie să scriu alte hârtii cu numele meu, să bifez căsuţe cu scopul ieşirii mele în lume, cu numărul zilei, lună, an.

Pandemie rimează atăt de bine cu nebunie, dar şi cu aritmie, galantomie, iasomie, leucemie, poligamie, oiconimie – în caz că nu se ştie, e disciplina care se ocupă cu studiul numelor de aşezări omeneşti. Total inutilă azi, când orice aşezare e între patru pereţi.

În parcul babeş probabil a înflorit tufa uriaşă de glicină.

În Amalfi plaja e goală, parcarea e plină de pescăruşi care au învăţat să vorbească italiana.

În mănăştur a înflorit liliacul şi mirosul lui ocupă locurile de parcare goale.

Îmi lipseşte muzica şi tusele din sala filarmonicii, drumul cu maşina seara, prin oraşul care se pregătea de viaţa de noapte pe care eu mi-o trăiam acasă, cu un pahar de vin lângă oboseala adunată de peste săptămână, mi-e dor de pregătirile de vacanţă, de gresia din aeroporturi pe care doamne fără zâmbet o curăţau cu nişte maşinării care lăsau în urmă dâre umede de melc.

Nu vreau să mă reinventez. Ascult beethoven la căşti şi ridic capul din fotoliu doar cât să văd cum se schimbă lumina afară.

Am câţiva oameni de care mi-e dor şi nu vreau să nu-mi mai fie.

Visez noaptea şi visele-mi ocupă o bună parte din zi. Viaţa de dinainte devine un vis pe care o să-l visez cândva. Nu mi-e frică că o să mor, mi-ar părea totuşi rău să fie într-o primăvară, când liliacul e atât de dulce şi glicina din babeş rămâne neadmirată. Cacofonia e voită, acum serios, de o cacofonie să mă tem în aceeaşi propoziţie în care apare cuvântul moarte? Serios?

Poate mi-ar fi ruşine de ea, dacă m-aş reinventa, dar aşa, nici vorbă.

 

Și te-am găsit de pe YouTube
Alexandra-Laura Meckl

 

Și te-am găsit de pe YouTube. Aveai o listă cu peste șaptezeci de melodii, norocul a fost alături de click-ul meu în universul digital. Numele tău cu iz franțuzesc, de fiecare dată i-am evitat pe francezi într-atât de mult, încât, la televizor schimbam canalul de pe TV5 Monde, atunci când ajungea acolo, fiindcă apăsam din greșeală, cu fesele, și pisica se așeza uneori cam nesimțit pe ea. Ador verdețurile, fibră de animal n-am mai pus în gură de-un deceniu, dar mereu mi-am promis să-mi încalc regulile oricât de opus eticului ar fi, în cazul în care dau de-o felină și uite că, așa e omul, de la o extremă ajunge la cealaltă, am cules-o pe Sissi de pe stradă, de sub o streașină avariată, pe timp de ploaie, lovea nervos cu coada pe fierul ruginit de atâta foame, căci toți  neîndreptățiții se semnalează până la urmă, fiecare după posibilități. Și unde ajunsesem? Da, Sissi, căreia îi iert privirea sictirită de chilimbar, o iert de tot, până la urmă căci s-a înecat în cada cu apă, eu n-am atins-o, vă jur, n-aș fi fost în stare s-o amărăsc, orfana, doar fiindcă mă imita și-și punea dosul pe telecomandă; dar această Sissi, când schimbase pe francezi, îmi venea s-o iau de-o labă și s-o azvârl pe perete, cine știe, poate ieșea o pictură extraordinară, arta adevărată cere sacrificii. Ori tu, franțuzule, m-ai surprins până la pori, m-ai uimit cum n-a mai făcut-o un bărbat de multă vreme, iar eu aleg atent, îmi ia ani să prind esență adevărată, multe portocale au un gust ordinar, o dată dai de cea care-ți vrăjește limba și pulsul. Ai trezit o anxietate dulce.

Yunnes Henry Francois Léo, cică te cheamă, te-am căutat pe Internet, imposibil să scapi teafăr, femme fatale merge cu l’homme alpha, nu-i așa? Notele muzicale au fost ca niște licurici care au pătruns prin arterele mele, și-au ajuns nu numai la inimă, ci și-n stomac unde s-au transformat în pianine și țambal. Apoi ai apărut tu, ai luat contrabasul, celelalte instrumente au fost mișcate de cadența sentimentelor mele, dragă Léo, vii de nicăieri și ești mai viu ca niciodată! „Led dunes d’ostende”, ce piesă, a intrat ca o lumină prin fanta sensibilității mele, acum că nu-i Sissi lângă mine, vei fi mereu tu cu moștenirea ta muzicală. N-o pot opri, o ascult încontinuu, mergi pe divide et impera, știu eu, Léo, așa ți-ai aruncat plasa în balta cu pești – o listă cu melodii pe YouTube. Cine te vrea, să te caute. Vioara de la început mă împinge să lupt pentru tine, să ajung chiar în Franța, acolo unde locuiești, la Lyon, căci te-am găsit pe Facebook, după ce-am zărit o poză cu tine pe Google, acolo la căutări un nume să dai e suficient, când nu ești atent cu transparența, celălalt obține multe. Dar eu nu-s obsedată, Léo. Lucrurile se fac în pași mici, și nu, nu e OK să ne oprim, dacă nu înaintezi, ciorba se răcește. Pun pariu că-ți place Ingmar Bergman, iar pe Liv Ullmann o adori, cu buzele alea voluptoase, buze ce fac cute ușoare pe lături atunci când și le contractă. Cu aceeași gură mă voi prezenta în fața ta, în timp ce te voi aștepta să ieși de la biroul tău, de pe strada Paul Montrochet, numărul 433. Nu te voi amăgi. Îmbrăcată într-un pardesiu bej, strâns la talie, cu un fular din in roșu, cu glezne subțiri ieșite din pantofii proaspăt achiziționați, Luiso Boscci. Mon amour, se pare că avem multe în comun, ritmurile pe care mi le propui tu îmi par fantastice, nu-mi trebuie mult să le diger, le simt instant, te simt instant, sunt sigură că așa va fi și la marea noastră întâlnire.

Ești născut în ’86, vârsta mi se pare potrivită, să știi, intervalul de patru ani sună perfect, așa cum sună și piesa pe care o ascult acuma de la tine, cea cu numărul 26. Are un vibe fresh, electro-tropical, mă duci într-o sală de dans, un club, și ne pierdem amândoi, ne privim adânc, mustața ți se mișcă într-un fel anume, zâmbești șăgalnic, te apropii de mine, disco ball-ul emite lumini intermitente de toate nuanțele, ce dantură perfectă ai!, vârful incisivilor ți-s ridicați atât cât să-ți dea un șarm puternic, cămașa cu flori purpurii îți completează sensibilitatea, nota 10 primești. Și 11, numai să vii cu mine, n-ai să mă lași niciodată. Ochelarii ăștia de soare din albumul al treilea de poze făcute în Polonia ți-i vei pune ca să mă cucerești, fiindcă așa cum te citesc, mă vei citi și tu. Sunt sigură că vei ști de dinainte ce-mi doresc, și nici nu trebuie să știi, fii tu însuți și voi fi în limbă după tine.  Îmi vei susține talia de viespe cu mâinile tale puternice, cu degete lungi, și îmi vei recunoaște densitatea coastelor. Ești singur, din câte văd pe profil, câinele tău, Arthur, un vagabond – ce om bun ești – l-ai salvat de la măcel, mă voi împrieteni cu el, îi voi șopti la ureche că eu am înecat-o pe Sissi, și vom avea astfel ceva în comun, ura noastră față de pisici. Mă voi înțelege cu mama ta, doamna Anne Henry Yvone, deja mi-e dragă, ai fost în concediul de anul trecut cu ea pe la Toulon, se va potrivi cu mama mea, și-și vor crește nepoții în liniște, iar sora ta, Caroline, îmi va fi cea mai bună prietenă.

 

Distanțe
Mariana Dobrică

 

Am ieșit, totuși, din casă. Ca într-o misiune de explorare a unui univers necunoscut. Necunoscut pe naiba! Cartierul este o lume arhicunoscută. Dar ăsta e sentimentul care mă încearcă.  Echipată corespunzător. Cu mască și mănuși și declarație pe proprie răspundere. De fapt nu spațiul s-a schimbat, ci noi. Închiși în case, în mici lumi protejate și dezinfectate, care au ajuns cu timpul mici închisori. Ne vrem cu îndârjire lumea înapoi, cu bunele și relele ei, ne-am împotmolit într-o așteptare, „primăvara  asta, totuși, nu-i decât o copie”, florile ei se deschid și se ofilesc pe facebook.

Traversez de-a dreptul, nu mai merg până la trecerea de pietoni, nu are rost, oricum nu trece nicio mașină, vreau să mă învârt pe la cele cinci-șase magazinașe și magazine de pe cealaltă parte a străduței. Cel de legume-fructe este închis. Afiș cu RENOVARE. De fapt abia îl redeschiseseră, se mutaseră de pe o parte pe cealaltă a străzii, în spațiul unde o vânzătoare înaltă și blondă vindea detergenți și cosmetice, lângă măcelărie. Cum este, cum se simt cei doi când privesc din noul magazin, peste stradă, ce a mai rămas din vechiul lor chioșc, o grămadă de moloz și un liliac fragil, acum înflorit alb?  Cei doi – un el înalt și o ea scundă, probabil soț și soție. Care au un motan pe nume Dorel. Un el, o ea, fără nume, că nu știu cum îi cheamă, și Dorel.  Cum să fii ditamai motanul și să te cheme Dorel? Nu l-am mai văzut, dar vara trecută a fost vreo lună  prezent la vechiul chioșc, treceam pe acolo chiar dacă nu aveam nimic de cumpărat, numai de dragul de a-l vedea dormind pe un scaun de plastic acoperit cu un pled vechi în carouri și de a-l mângâia. Ce-o mai face Dorel?  Trec de magazin, o să merg până în capătul străduței, la/ LA DOI PAȘI, la-la-la, tra-la-la, au și acolo legume și fructe,  aș putea ajunge și la/ LÂNGĂ TINE, ce lângă tine, lângă mine, lângă oricine?, că ăla e dincolo de părculeț, dincolo de granițele pe care mi le-am trasat singură în declarația pe propria răspundere, când mi-am dat voie să ies din casă. Mă opresc, mă orbește lumina, nu mi-am schimbat ochelarii, ar fi trebuit să îi iau pe cei de soare, dar am rămas cu cei de citit, simt că nu pot să respir cu masca aia, îmi opresc la jumătate gestul de a mi-o da jos, mă uit la mănușa  albastră cu care mi-aș fi atins fața,  nu trebuie să îmi ating fața, mai merg, mai am puțin până la, doi pași, trei pași, zece pași, parcă sunt beată, dorm aiurea, mănânc aiurea, gătesc aiurea, citesc aiurea, nu mai am repere, parcă nu mai știu să merg, din față se apropie cineva tot cu mască. Ne ocolim, normal că ne ocolim, era un bărbat cu părul alb, cu mers șovăielnic, de bătrân, nu ar trebui să fie pe afară la ora asta, bătrânii au orele lor, prea puține pentru tot ce vor să facă, se simt nedreptățiți și nerespectați. Poate așa și sunt, nedreptățiți sunt și copiii, și părinții, și cei în șomaj, și cei în carantină, și credincioșii, și ateii, și… Sentimentul ăla că ni s-a întâmplat o mare nedreptate. Nu vreau să mă gândesc la asta. Se prelungise starea de urgență, dar dacă, la început, totul avea un aer de sfârșit de lume, acum parcă a intervenit obișnuința și, firavă, firavă, firavă, speranța. Ce speranță? Speranța că voi găsi salată verde, de exemplu, în magazinul ăsta. Nu au, sunt fructe exotice, iau câteva lămâi, iau și o legătură pleoștită de pătrunjel fără mirosul ăla pătrunzător de pătrunjel, dar am mască, poate de-aia nu îl simt, ar trebui să merg în piață, piață care acum e prea departe. Totul a devenit prea departe. Mai venea o bătrână în cartier, care vindea legume și flori de la țară, de primăvara până toamna târziu, anul ăsta nu am văzut-o, deși înfloriseră ghioceii când au început toate astea, și acum probabil nu este… Flori, flori, florile ei de grădină în care vedeam cum se schimbă anotimpurile, ca în grădina mamei, cele mai frumoase flori, mult mai frumoase decât cele pe care le primeam, cumpărate de la florării, aranjate în buchete sofisticate, încât păreau artificiale. O să mă agăț de liliacul ăla când o să mă întorc, o să rup o crenguță, câteva zile mirosul lui îl risipi pe cel de dezinfectanți…

Ieri am numărat frunzele lămâiului. Probabil încep să mă tâmpesc. Mai are cinci. Una pe jumătate uscată. Și anul trecut i-au căzut frunzele. Dar, când am vrut să îl arunc, am observat că pe crengile alea goale, ca niște oase ale unui schelet, apăreau frunze noi. Frunzulițe, frunzișoare. I-am schimbat pământul, l-am mutat într-un vas mai mare și a supraviețuit. Acum parcă e iar pe moarte. Are nevoie de pământ nou. Nu numai el, ci și celelalte flori ar avea. Într-o lume normală, m-aș duce la o florărie să cumpăr pământ de flori. În anii trecuți, când schimbam pământul, purtam mănuși, să nu mă murdăresc pe mâini, să nu îmi stric unghiile. Acum cea mai mare plăcere a mea ar fi să am pământ și să mă murdăresc pe mâini. Am mâinile curate, curate, curate, dezinfectate și aspre, zgârie când îmi ating obrazul cu dosul palmei. Nu sunt florării în cartier, dar este un magazin cu articole de menaj, unde sigur au pământ de flori. Dar, probabil, și ăla e închis. Și ar trebui să scriu în declarația pe proprie răspundere că ies din casă pentru asigurarea celor necesare  persoanelor și plantelor de companie/domestice.

Plătesc vânzătoarei cu mască și mănuși cumpărăturile, ies afară, iar mă orbește soarele, merg încet, cu pași mici, nu mă grăbesc să ajung acasă, mi-aș dori să fie foarte departe. Aproape/ departe, cuvintele astea care parcă înseamnă altceva acum, când lumea se privește de la fereastră. Traversez  tot așa, aiurea, și rup o crenguță de liliac alb, îmi va lumina câteva zile singurătatea, va fi ca o speranță fragilă că lumea va reveni cumva la normal,  un normal în care aproape înseamnă aproape și departe nu e niciodată prea departe. Totuși, „mai e mult până departe”?

 

Trei lovituri
Ionuț Manea

 

Nu am fost o femeie timidă și nici slabă. Nici la minte, nici la trup. Nu am fost delicată. Mai degrabă dură, viguroasă. În schimb, Ramona era slabă și la trup și la minte. A început să plângă. I-am zis: „Taci, proasto, ai uitat câți pumni ți-a dat ăsta?!” S-a înmuiat toată. A vomitat. Mila nu a venit, că mila nu e câine să vină când îl strigi. Nu mi-a fost teamă. Teama s-a risipit când l-am văzut că se clătina, mort de beat. A început să ne facă cu ou și cu oțet. A spart o farfurie. Pe Ramona a pleznit-o că era mai aproape. Dar pe mine nu. Am reușit să lovesc prima. După prima lovitură, am văzut cum mă privește uimit. Nu-i venea să creadă. De parcă se rupsese ceva în interior. A doua lovitură a avut aceeași intensitate. A intrat întreaga lamă. Antonio nu se mai putea ține pe picioare. Căutam inima, Ramona țipa. Își smulgea părul din cap. I-am zis că, și așa, are părul rar, să se liniștească. Iar viața lui Antonio se ducea pe apa sâmbetei. Mă privea sufocat. Cu o  mână încerca să oprească sângele, iar cu o mână căuta masa.

Când l-am luat de bărbat pe Antonio, era sărac lipit pământului. A venit în casa părinților mei cu mâna-n cur. Părea serios când a intrat pe ușă prima dată. Docil, nu-mi ieșea din cuvânt. Vezi ce fac banii din om? vorba mamei.  A dat de bani și și-a dublat greutatea, și-a luat amantă tânără și a început să mă lovească. La început a ridicat tonul. Vina mea, că i-am permis. Apoi o palmă, au mai trecut câteva zile, au venit și pumnii. Atunci m-am hotărât. Ori eu, ori el. Am lăsat-o pe Ramona să mănânce bătaie și eu am început să mă pregătesc.

Pentru a lua viața unui om e musai de niscaiva pregătire, mi-am zis.  Când venea vorba de crimă, în mine era un gol dintr-un capăt în altul. Nu se auzea nimic. Nimeni nu putea să mă ajute. Nimeni, cu excepția domnului Iepure. Cu dinții săi mari rodea orice, oricând, oricum.

Și… iată, într-o seară când Ramona zăcea într-o baltă de sânge, bătută măr,  am vorbit cu domnul Iepure. Am vorbit ca doi oameni maturi. Cum să o fac?! Cum să procedez?! Trebuie spus, nu am mai omorât pe nimeni niciodată. Domnul Iepure nu vorbea mult. Scurt și la obiect. Nu-i plăcea gargara. Știa că nu le știe pe toate. Era conștient că e un simplu rozător, deși vorbea clar, ca un om în toată firea. I se rupea de restul. I se rupea de Dumnezeu, de polițiști, de sirenele de pe ambulanță. Pentru el, viața era un morcov crud. Nimic mai mult. Nu lua nimic în serios. Pentru că nu merită, zicea el.  „Fă ceea ce simți! Lovește cu sete! Însă, nu te implica mai mult decât trebuie. Fără milă. Mila e un mare căcat.” Și în tot acest timp, Domnul Iepure ciufulea părul moale și rar al Ramonei. Iar ea stătea cuminte cu incisivii dezveliți și privea în sus ca o iepuroaică. După toată tărășenia asta s-a înfiripat o poveste de dragoste între domnul Iepure și Ramona. Și de atunci, s-a cumințit. Stătea mai mult cu Domnul Iepure la taclale. Îndrăgostită până peste cap, și Iepurele, până peste urechile sale lungi.

Antonio devenise o brută, o canalie în toți anii petrecuți împreună. În mine se strânsese o furie în coșul pieptului. Și a treia lovitură, lovitura de grație, a eliberat toată furia asta. Domnul Iepure m-a avertizat: „Ține ochii închiși!”. I-am ținut, deși, simțeam cum Antonio se agăța de mine, disperat. I-am strâns atât de tare, încât, eu, Ramona și Domnul Iepure alergam speriați într-o cameră de patru pe patru, iar mâna violentă și îndemânatică a lui Antonio încerca să ne înjumătățească. Care, pe deasupra că, era o mână-mastodont, mânuia satârul ca nimeni alta, lăsându-ne să ne târâm și să cerșim îndurare, plini de sânge și frică.

Trei lovituri în capul meu. Trei lovituri în sus, în jos și în stânga mea. Voce baritonală a lui Antonio mi-a spintecat oasele: „Ramona !Trezește-te, fă, în pizda mă-tii și fă-mi o cafea!”.

 

Zgomotele orașului
Ovidiu Komlod

În dimineața aceea, te plimbai fericit pe străzile unui oraș pustiu. Forfota încetase. Ploaia împrospătase aerul, mai respirabil ca niciodată, un curcubeu înconjura pământul – senzația că pedalezi pe o frunte nimbată. Într-un loc mai înalt, după câteva opturi pe asfaltul fără țipenie de mașină, descoperi o stradă în pantă, parcă ivită special pentru tine. O stradă în formă de scară. Nici nu apuci să te dezmeticești bine, deja cobori cu bicicleta în mâini – bicepșii numai un zvâcnet –, socul parfumat îți inundă nările, ai culege un braț, dar nu mai e chip să ajungi până la flori, semn că au trecut și alții înaintea ta pe acolo. Prin gardul de sârmă se pot întrezări curțile oamenilor, case, grădini de zarzavat în așteptare, până când îți sare în ochi un anunț ruginit cu teren de vânzare – cum ar fi oare să locuiești aici? În timp ce-ți închipui, îți taie calea un moș cărând o buturugă: te uiți mai bine, îți recunoști vecinul de palier, Galileu, îți trage cu ochiul, îți pică fața, te uiți mai bine, pe măsură ce cobori, tot mai repede, riscând să cazi cu bicicletă cu tot, recunoști pe porțile de lemn vopsit numerele apartamentelor de la etajul tău, 72, 71, 70 – nu se poate, nu scapi de ei nici aici? Ca și cum scara din blocul în care locuiai s-ar fi desfășurat într-o linie continuă, fără cotituri din 7 în 7 metri. Atât de mare dezamăgirea încât simți cum cineva sau ceva tocmai scapă băierile unui poem, din a cărui rostogolire nu te poți smulge: la început încet, apoi tot mai tare, un sunet se detașează din depărtare, o boare trece razant peste iarba din grădinile vecinilor la grătare, învăluie frunzele care șuieră pe la tâmplele rare, știi că de-acum visul se pierde în zare. Deschide larg ochii, deschide-i, îți spui, pe tavanul imaculat din fața ta se va mișca plăpândă lumina.

Mai întâi, pentru că se mai întâmplase, ai crezut că țiuie centrala. Sunetul străbătea pereții, ca și cum în toiul nopții vecinii gălăgioși de deasupra ar fi pus la spălat, iar acum centrifuga mașinii lor ieftine și-ar fi făcut treaba ca-n după-amiezile când se lua la întrecere cu gândurile tale de-a valma. La fel de bine putea să vină de la corporatista de lângă, părea scheunatul acelui câine pe care niciodată nu l-ai văzut, închipuindu-ți-l cum se învârte bezmetic în jurul mesei din sufragerie, singur în apartament, poate acum visa că aleargă după un copil într-un loc luminat, într-un loc cu verdeață. Cum nasul îți era înfundat ca o sticlă de vin neînceput, ai făcut o piruetă și te-ai sculat. Târșâitul saboților pe parchet nu reușea să acopere zgomotul acela neverosimil, de uriaș pe cale să se sufoce – când ai deschis ușa de la dormitor, s-a preschimbat într-un vâjâit. Ajuns în baie, te-ai spălat pe față și ai băut apă din pumn. Lăsaseși geamul deschis în ajun, așa că prin plasa de sârmă pătrundea la intervale regulate un soi de șuierătură, ca și cum în jurul blocului s-ar fi încolăcit un șarpe imens. Ai închis, dar nu înceta, continua să crească, de parcă te-ai fi îndreptat spre inima lui. Atunci, tot mai nedumerit, te-ai hotărât să ieși pe balcon, și pe măsură ce te-ai apropiat de fereastră, ai dat la o parte perdeaua de zi, draperia de noapte, ai despicat ușa termopanului, apoi l-ai deschis, centimetru cu centimetru, pășind cu pulsul tot mai accelerat pe gresia de afară, înaintând bâjbâit ca un pește în ape tulburi până la balustradă, șuierul acela de nicăieri, încercuind blocul și cartierul întreg, se intensifica, se-ngroșa, ca o glumă sau ca un coșmar.

Vecinii se trezeau tot câte unul, bătrâni și femei cu copii în brațe ieșeau buimaci pe balcoane și se uitau la cer, de unde părea să vină acel suflu înăbușit. Nu o făcuseră de mult, singurele dăți când își întorceau capetele în sus erau să se uite după câte un avion, să și-l arate unii altora cu degetul în timp ce treceau strada, să recunoască în formele norilor, ținându-și nepoții de mână, câte ceva din atlasul de zoologie sau de anatomie. Un observator aflat în blocul de vizavi ar fi putut zări la fiecare etaj niște omuleți puși pe dat cu părerea. Ce sună așa? se întrebau toți. Pe unii îi trezise când era visul mai dulce – alarmă, bormașină, sirenă, raid aerian, traficul infernal, explozie înfundată, scrâșnet din dinți, alertă pe telefon, sfârâit de mici. Altora le dădea târcoale că, pe vreun nor, cineva doarme dus. Încercau să se scuture de bănuieli, însă șuieratul făcea mai nou ploc, ploc, de parcă niște ființe înaripate s-ar fi prăbușit într-un ocean de smoală. Care crescuseră la țară, își aminteau de cântecul cocoșului activat cu noaptea în cap și dând trezirea generală, copii făcând ochi, mijindu-și-i de sub plăpumi, copii zgâlțâiți de mame spre cafeluța cu lapte, pornind la școala vieții.

Totul a ținut-o într-o veselie până când, ieșit de la cazanele de vizavi, un moș, care dacă te uitai mai bine era leit Galilei – vâlvătăi în privire, pușcat de la nesomn –, și care până atunci nu avusese niciodată șansa să vă vadă pe toți la față cum stați înșirați la ferestre ca niște privighetori matinale, v-a adresat tuturor, cu un zâmbet satisfăcut în colțul buzelor, un călduros bună dimineața: aveți apă, caloriferele, bolborosesc? Întrebându-se pe ce lume se află, ca și cum ar fi fost dincolo de puterile lor să mai îndure și vederea acelui om țâșnit parcă din măruntaiele pământului, vecinii au început să intre țâfnoși unul câte unul în dormitoare, să se vâre înapoi în paturi, să se cuibărească în așternuturile călduțe. Cât ei adormeau la loc, neobositul zgomot devenea tot mai stins, până când s-a făcut liniște. Șuieratul încetase, ca și cum cel de la care venea s-ar fi trezit brusc ori s-ar fi întors cu spatele. Acum, pe tavanul alb din fața ta se mișcă plăpândă lumina. Se mai aud păsările ciripindu-și ultimul vis de pe o parte pe alta a străzii.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: