Atelier Mittelstadt Nr. 165-166

Frizeriile din Medio-Monte (I)

marian ilea medio-monte

În Medio-Monte s-a deschis o nouă frizerie. În fosta clădire a Miliției, peste drum de fosta clădire a Sucursalei miniere ce-și avea sediul în Kosice. Pe pereții din interior erau desene cu modele de frizuri. La intrare, în partea stîngă, funcționa un bar cu patru mese. Pe fiecare dintre ele se afla cîte un catalog cu modele de frizuri. Lucrări de artă. O cafea cu frișcă, răsfoitul catalogului și alesul modelului. Fiecare avea cîte un număr. Puteai alege modelul cu numărul 3 sau modelul cu numărul 38. După deschiderea festivă la care au participat edilul, edilul adjunct și funcționărimea primăriei, frizeria „Bochiș & Ilea” a pornit afacerea. Clientela se înghesuia pe cele trei scaune ale frizerilor. Era coadă la coafuri. Nu era o frizerie ca deja celebra frizerie „Ciurii” din Medio-Monte, sau ca frizeria „Flaviu Demarcsek” de lîngă pădurea canadiană în care-ți era frică să intri. Atît de întunecată era Umbra. Și celelalte frizerii aveau ateliere de coafură. La „Flaviu Demarcsek” se tundeau tîrgoveții veniți săptămînal, în fiecare marți, la „Marele tîrg al orașului”. Tîrgoveții din: Sighet, Apșe, Solotvino ori Biserica Albă, se rătăceau și cei din Hust, Rahiv ori Iasinia. Stăteau pe terasa din jurul frizeriei, povesteau despre clădirile și parcul astăzi pustii, unde, pe vremea bunicilor și străbunicilor lor, locuiau doamne și domnișoare împreună cu un domn. Ce se întâmpla acolo puteai să presupui. Nu s-a aflat niciodată nimic. Pînă într-o zi cînd locul a devenit pustiu.

* * *

„Flaviu Demarcsek” Întîiul a fost într-o funcție de mare demnitate publică. A semnat și el ca alții cîteva poptiroașe, și-a dat demisia, a venit în Medio-Monte, a întăbulat pămîntul, a ridicat clădirea pe care orășenii au botezat-o Frizeria „Flaviu Demarcsek”. Doar el și evreii au avut pămînturile din margine de oraș întăbulate. A construit o școală de domnișori și domnișoare în care se învăța frizeria și coafura. Primăvara, vara și toamna avea treizeci de elevi.

Se studia dimineața și la amiază. „Ca iobagii muncim la Demarcsek”, avea să spună o domnișoară din Hust. Patru bucătărese făceau de mîncare. Doamne feri să fie de proastă calitate deoarece Flaviu Demarcsek Întîiul lua masa împreună cu elevii lui: dimineața, la prînz și seara. Din aceleași blide, cu aceleași linguri, furculițe și cuțite mîncau toți. Astăzi, alt Flaviu Demarcsek, al Treilea, a dus mai departe afacerea. Pînă cînd…

Primul Demarcsek s-a dus cînd i-a apus soarele, nu se mai știa nimic de el. Nimeni, în veci, în Medio-Monte, n-a mai zis o vorbă de scădere ori de urcare despre Frizerie. Venise Flaviu Demarcsek al Doilea care a pățit la fel.

În Medio-Monte era vremea lui Flaviu Demarcsek al Treilea, căruia lumea orașului îi poartă respect, care trăiește și-n poveștile celor din Medio-Monte. De cîteva ori s-a încercat, fără succes, ridicarea brevetelor comerciale ale frizerilor. „Ni se încalcă liberul exercițiu al acestei categorii profesionale”, a strigat în consiliul local Flaviu Demarcsek al Doilea. „Ba mai mult de atîta, se încearcă suprimarea liberului exercițiu al profesiei noastre obligatorii într-un oraș ca Medio-Monte”, a spus tăios proprietarul frizeriei Ciurii.

Ședința s-a suspendat. Nu s-a mai pus niciodată pe ordinea de zi.

* * *

În 6 noiembrie la orele 5 ale dimineții, în anul de grație una mie nouă sute… băteau clopotele. Așa era în fiecare duminică.

După numărul bătăilor leneșe ale orologiului, știu că s-au ivit zorile. Fire anemice de lumină, paloare matinală strecurată pe sub franjurile perdelei de stambă, pe parchet. Aseară am discutat despre virtuțile și păcatele religiilor. Părintele protestant a dat cu pumnul în masă, răsturnînd cana cu vin negru, gros. Pata s-a întins, am reușit să salvez cartea, am înțepenit. Mișcarea bruscă a declanșat criza de lombosciatică. Pînă am dat să mă ridic, sfinția-sa era la ușă. Carson dragă, mîine te aștept la ora de șah, fă bine vino la timp.

Noaptea, în loc de oșteni de-ai lui Ghinghis-Han oficiind în temple de piatră proaspăt cucerite, am visat-o pe Povera.

Băbuțe zbîrcite cotrobăind prin sertare mucegăite după catehisme. Paharele pline ochi cu sifon. Alergătura la templul catolic. Scaune cu numele proprietăreselor. Parohia a obținut fonduri deloc neglijabile, din vînzarea locurilor din bănci. Spovedania zilnică, pater, că vezi dumneata, de la o vîrstă nu se știe pînă cînd. În confesional, mirosul de ziare vechi al pielii. Azi la Vatican, consistoriul prezidat de papă va lua decizii capitale în ce privește mersul înainte al catolicismului. În Medio-Monte se va urma exemplul Vaticanului.

Povera, așezată pe o ladă de turtă dulce, cînta la vioară. Clopotarul e o persoană de vază a colectivității religioase, se spînzură de funii, se ajută cu trupul, mișcările feței sînt asemănătoare cu ale unui circar mediocru, venit să arunce cuțite în ușile de brad de la intrarea în primării. Pentru felul în care se lovește limba clopotului de para metalică primește o sumă de bani suficientă pentru traiul modest al unui văduvoi. În Medio-Monte bătutul clopotului e monopol bisericesc moștenit din tată în fiu, de aceeași familie. O adevărată dinastie de clopotari impertinenți pe care, în douăzeci și ceva de ani, n-am reușit s-o detronez. Vine la rînd familia domnului Flaviu Demarcsek Întîiul. Imposibil de detronat.

Visam catastrofe, locuiam într-o vechitură din cărămidă măcinată, tremuram de frig în umbra încăperilor cu ferestre de pușcărie. Dormeam pe o tablă îngustă, fixată de acoperiș. Lumea văzută de la înălțimea celor opt etaje. Mențineam o stare de echilibru relativ, gustam din spaimă, mă resemnam aruncîndu-mă în șanțul de protecție. Robinetele se deschideau, rîul dărîma zăgazurile, mi se zbătea stomacul și mă izbeam de patul tare. Vînătăi intercostale, uneori chiar craniene.

Îmi făcusem praștie și atacam paserile ceriului și rozătoarele pămîntului.

Povera locuia în clădirea de peste drum. Fereastra deschisă de la camera ei. Un pat, un scaun, un lighean, vioara rezemată de zidul dat cu rol, cămașa de noapte fără mîneci, mișcările de înviorare.

Duceam cu mine iminența unei catastrofe.

Povera era fiica domnului Ieremia Aaron. Nu mă gîndeam pe atunci la căsnicie. O urmăream cum fuge la școală fără să încerc s-o ajung din urmă. Tatăl ei era cultivator de tutun. Profesorul de vioară avea un picior de lemn. Anii aceia au fost buni pentru plantațiile de tutun de la marginea orașului. Domnul Ieremia Aaron și-a cumpărat un măgar și o tilincă din scoarță de paltin. Lumea se împărțea după țigările cumpărate de la tutungerie. Tata fuma Plugare, domnul Ieremia, Regale. Cînd am auzit că se fac trimiteri gratuite în tabără, m-am înscris și eu. Mă speriau apusurile, închideam ușile. Închideam ochii, întunericul se fofila ca șoarecii prin găuri nevăzute, mă învelea într-o cuvertură groasă, mă imobiliza, plîngeam.

Povera e o fată deosebită, poți să te joci cu ea, Carson. O remorcă de gresie s-a deșertat în curte. S-ar fi putut construi cîteva case și alei pe unde să-mi scot oștenii la plimbare.

O casă cu multe camere, salubră, ferestre mari, luminoase – un vis.

„Piciorul de lemn” era un fost cîntăreț la orga unei parohii. Geanta de doctor – plină cu partituri. Sever și arțăgos. Banii nu sînt importanți. Medaliile astea aduse de pe frontul din Galiția, domnule Ieremia. Povera are talent, o învăț gratuit. Dacă ați avea și orgă… L-au obișnuit să primească o găină, o rață, un clapon. Păsări de curte, învelite în celofan, cu gîturile tăiate, beregăți ieșind de sub braț ca niște arcușuri rupte. Le ducea unei doamne simandicoase ce locuia în centru. Dintr-o galiță se poate mînca o săptămînă încheiată: azi aripile, mîine un picior; pînă ajungi la tîrtiță se face sîmbătă și ai scăpat de încă o săptămînă. S-a terminat schimbul de noapte, se aude sirena uzinei de apă potabilă, sub cuvertură mi-au înghețat picioarele. O să beau un clondir de cafea neagră fără frișcă. Din călătoria în Austria m-am ales cu o colecție de clondire de toate dimensiunile. Sticlă de iena: subțire-rezistentă. Primul mi l-a cadorisit domnul Iager, în semn de prețuire pentru predica rostită în catedrala orașului Greitzberg. Am vorbit din amvon, avînd înaintea ochilor cel mai chinuit Crist răstignit văzut vreodată. Fața tristă, lemnul cioplit de parcă ar fi fost plastilină, cuiele groase și boante, mirosea a gropniță înțesată cu cranii. De cîteva ori am pufnit în plîns, am tușit, am căscat gura simulînd o durere în gît sau o arsură pe vîrful limbii, ajutat de cîteva mici șiretlicuri, am reușit s-o scot la capăt. De altfel, am fost admirat fără rezerve pentru ușurința vorbirii limbii latine, pe care n-o înțelegea aproape nimeni în Greitzberg. Ca semn al prețuirii, am primit întîiul clondir al colecției mele.

În afara transportului unor obiecte de mobilier masiv, din casa parohială, cînd se făcea curățenie generală, n-am prestat altă muncă manuală. De la doișpe ani, constituția fizică fragilă, cu care m-am ales după o ședere într-o tabără din Medio-Monte, i-a speriat pe toți doctorii ce au apărut în viața mea cotidiană. Unghiile de la degete s-au îngroșat, dacă le las să crească două săptămîni, seamănă cu ghiarele galinaceelor. În Medio-Monte am primit prin decizie papală, după terminarea institutului teologic de la Roma. Mi-am dorit să mă întorc. Cum ai reveni în tabăra tinereților tale. M-am acomodat, mi-am numit munca – o adevărată sinecură destul de bănoasă – și am rămas. Enoriașii comuni, biserica plină în sărbători și goală în zilele lucrătoare. Convertiri spectaculoase n-am avut. Vineri și sîmbătă, lucrul la predica duminicală. De douăzeci de ani folosesc aceeași bibliografie. Două pasiuni ale ultimului deceniu: șahul și cartea de istorie a religiilor. Amîndouă mă ajută să-mi dovedesc superioritatea în fața domnului Thacker, preotul protestant al orașului.

Cînd ne-au luat în stăpînire supraveghetorii, am știut că săvîrșisem o greșeală. Trenul de noapte… l-am așteptat în clădirea unei școli din vecinătatea gării. Pe coridoare ori în săli de clasă, dormind lîngă valize, atenți să răspundem prezent la apelul de control al fiecărui sfert de oră. Încolonarea cre(ș)tinilor. O școală străină. Plecau doar cei înscriși voluntari. Tabăra se afla la munte la zeci de kilometri de Povera. Lîngă frizeria domnului Flaviu Demarcsek Întîiul. Autobuzul special, frigul orelor mici, praful amiezei de sosire, umbra întunecată a pădurii de stejari canadieni. Spaima. Dispensar, control medical, repartiții în paturi cu arcuri rupte, baia comună, tabelul cu meniul și cele trei adunări zilnice. Bolnavul de tifos ce murise în patul meu se înghesuia în fiecare noapte, mă împingea pînă la stinghia de metal și se plîngea de lipsă de spațiu. A amenințat că mă reclamă la popotă.

Ca să nu-mi simtă lipsa, Povera și-a cumpărat un papagal de hîrtie colorată, l-a atîrnat de candelabru, l-a botezat cu numele meu, s-a obișnuit să-i vorbească. Am avut în toate ceasurile de mai tîrziu un concurent serios în acel boț de hîrtie obraznic-colorat pe care de multe ori am încercat să-l arunc în foc.

Băbuțele o să aștepte în zadar spovedania. Începe ziua cînd mă voi gîndi la Pădurea de stejari canadieni. Se întîmplă de cîteva ori pe an. O pădure întreagă. O să amîn ora de șah. Trebuie să-i dau un telefon domnului Thacker. Coridorul în care ajung din dormitor e deprimant, înalt, răcoros, ascet. Sîmbăta am zi de tuns la frizeria Ciurii.

Pipote cu orez, griș în lapte cu marmeladă, castraveți acriți la soare, bibliotecă, locuri de cetit în pădure, seri dansante organizate de fiecare dormitor, patruzeci de bănuți pentru imaginea cu izvorul de apă minerală, alți douăzeci pentru expediție. Nu știam adresa domnului Ieremia Aaron. Vă sărut din tabără, al vostru Carson. Cînd am citit, am suspinat. Cutiile poștale galbene. Cariera de marmură, blocuri mari, fierăstraie și uzina de metale complexe a mai vechitură din întreaga Europă.

Taraba cu cărțile domnului Fried ocupa trotuarul. Locatarii imobilului bombăneau de cîte ori treceau pe lîngă el. Vînzare nu făcea. Persoană dezagreabilă, cu viscere de rumegător.

De ce nu te joci cu Povera, Carson? E singura de nasul tău. Povera nu se joacă, e o fată deosebită, domnul Ieremia Aaron a adus-o dintr-un canton austriac de frontieră, în timpul războiului. Gurile bune și cele rele spun c-ar fi fată de femeie coruptă. Povera așteaptă să devină model de frizuri și model de coafuri. Mai are de așteptat.

Domnul Iager m-a poftit în camera de odihnă. Nici un obiect din locuința aceasta nu are o bucățică de fier în constituția lui. Cuie de lemn, scaune, linguri, farfurii, am mai folosit și lînă, dar, la o adică, nici o forță magnetică n-o să mă miște din loc. Ferestrele deschise, ulmii năpustiți în odaie și parcă erau vii. Căldură. Cîteva combine albastre, cîteva tractoare roșii ieșite la plimbare. Iager făcea duș, cînta un Te deum rămuros cu lungimi spectaculoase, apa plesnea faianța, ușile rămăseseră deschise, am reușit să mă fac neobservat și am ajuns în oraș. Anonim. Îmbrăcat ca orice mirean de rînd, neoficial adept al stacanelor cu bere, poleit cu sute de șilingi disponibili, privitor nestatornic al frumuseților feminine, ca un vizitator pasionat al galeriilor de artă de la Schönbrunn. Casele din cărămidă roșie, neverosimil de înalte. Berăria „La Patru Scaune”. Terasa. Mediomontezii rîdeau înfulecînd hotdogi. M-a săgetat o vorbă personală: buna cuviință a fiecărei activități. Am azvîrlit-o cît colo. Am pus cîțiva șilingi pe masă. Cu falangele am improvizat o sarabandă drăcească. Tumultul sunetelor, dezlănțuirea finală, nici o notă în discordie cu întregul, fuseseră bune la ceva lungile ore de teorie și de practică a sunetului. Cînd m-am apropiat de menuet, golisem șase pahare. Astea de sete, Oberule. De-acuma de plăcere. Ajuns la limita admisă a înfruptării, îmi pregăteam obrazul catolic pentru mustrările domnului Iager. Am luat în gură scorțișoară, am pus scrisoarea în buzunarul de la piept, am slalomat în acordurile lui Stravinski. Un drum periculos, ca o muzică bună și… se făcuse tăcere. Un pas demn de oricare spectacol al teatrului districtual local. Casa parohială catolică, adevărată fortăreață în calea relelor lumești, se ridica mustrătoare la un colț de stradă, precum o bufniță în plină zi. Fiecare așchie a clădirii deplîngea gestul nesăbuit al catolicului Carson. Biet lemn convertit. Iager ajunsese la ritualul prosopului. Cred că i-am strigat: are cine te scărpina pe spate, sfinția-ta? Am așteptat tusea stînjenită și, mulțumit, m-am dus la culcare. Ulmii din camera de odihnă sînt vietăți mișcătoare și inteligente. Am rupt cîteva mlădițe. Am adormit îmbrăcat.

Povera alerga prin pădurea de stejari canadieni. Sau poate nu… Își uitase numele. Pe față i se citea zăpăceala. Și-a băgat mîna în umbra pădurii. Degetele se împlîntau ca în borcanele pline cu muștar. Umbra, arzînd humusul. Semne lungite ca în grafica suprarealistă. Trunchiuri pe care rămîn scrijelite litere din numele Poverei, ca tîrîtoarele. Magma lemnoasă cu înaltă temperatură de fluidizare, amestecată în cazanul de fiert magiun.

Încerc pentru a șaptea oară să pornesc relatarea cerută de prietenul meu Thacker. Redacteaz-o și te vei lămuri singur. O să sfîrșesc odată cu munca asta și mă voi feri pe viitor de altele asemănătoare. O să intru în salonul protestantului, o să arunc pe masă hîrțoagele, voi rosti doctoral: Thacker, m-am lămurit, aici ai povestirea, dacă vrei citește-o, totul era atît de simplu. Pînă atunci, mai este o singură zi de muncă, și gata.

Între doi bărbați de pe același fel de baricadă există o rivalitate destul de bine mascată. Înhămîndu-mă la această muncă, știam că lecturile domnului Thacker se extind de la poveștile biblice pînă la textele de filosofie greacă și germană. În ce privește povestirile laice, preotul protestant era un fervent admirator al literaturii franceze de la jumătatea secolului nouăsprezece. Cum exigențele domniei sale erau destul de înalte, pentru a le satisface, mi-am cumpărat de la un anticar un manual intitulat Cum să devin scriitor în cel mai scurt timp și cu minimum de efort. Cinci mii de subiecte de roman și sute de sfaturi utile. Am umplut zeci de pagini pînă m-am scîrbit de vorba scrisă. De-abia atunci m-am hotărît. Mă frigeau degetele. Amînam pe cît posibil momentul adevărului. Am pornit pe strada aceasta, cu lecția bine învățată. Thacker apărea în cele mai nepotrivite momente. Am ratat întorsături de fraze, poate esențiale. L-am botezat bruiajul protestant. Zile de muncă pînă la terminarea primei schițe. La relecturare – învățasem să dau calificative – am scris pe manuscris: haotic, neconcludent, eșuat, bun de închis în seiful cu valori parohiale. Nu m-am împăcat cu așa-numitul flux al memoriei. S-a întîmplat ca la mine să fie ceva dezlînat, de neînțeles, departe de așa-numita povestire logică. Dar fiindcă întîmplarea de la berărie nu are o explicație verosimilă, voi renunța la teoriile acceptabile și îmi voi termina munca fără a căuta alte noduri în papură. Voi telefona mîine celui mai apropiat cardinal, rugîndu-l să mă programeze pentru o spovedanie urgentă. Domnul Ciurii îmi făcea semn cu degetele: „E timpul tunsorii”.

Hîrtiile ajunse în buzunarul vestei… nu mi le-a dat nimeni. Pădurea de stejari canadieni. Primisem compunerea scrisă de Povera la terminarea școlii medii. Eram în Medio-Monte. Făcusem drum lung. Titlul era același. N-am citit un rînd. Profesorul de gradul unu a numit-o tulburătoare, de departe cea mai bună, publicabilă, și să v-o citesc, adormiților. Ne-am speriat de fiecare cuvînt scris. Ca de un blestem. Am uitat să cumpăr brînză pentru papanași. S-a dus pentru două săptămîni pofta de mîncare. Mi s-a întîmplat același lucru cînd am văzut vaca școlii bălegîndu-se. M-am înscris la Institutul Teologic. Povera a dispărut înainte de Hirotonisire. Fried o oprea, îi arăta noutățile editoriale. Ia-le Povera. Păstrează-le gratuit. De la fereastra mea pînă la camera ei erau șase metri cubi de aer. În vaza albă, de jucărie, ce semăna cu o pancovă, erau buchete cu flori de cîmp. Fried, librarul, era înscris la o școală particulară de ikebana. Povera cînta la vioara școlărească. Improviza. Am recunoscut o melodie. Pe asta o știu, Povera. Era prima ei compoziție. Îmi furase rîsul și îl pusese pe note. Cum de nu terminase Iager dușul? La Patru Scaune am stat pe puțin două ceasuri, drumul pînă în centrul orașului, zece minute, la întoarcere m-am rătăcit, am ajuns într-o fierărie, sub burta armăsarului, uitîndu-mă la cuiele de potcoavă. Zvîrlit în stradă, înjurat. S-au dus trei ceasuri bune. Iager ajunsese la ritualul prosopului. Te Deum-ul la nota finală. Să fi fost doar o festă a imaginației? De unde avea Iager compunerea? De ce mi-o strecurase în buzunar? Cine tradusese Pădurea de stejari canadieni în latină? Povera se născuse într-un canton austriac de frontieră, Ieremia Aaron era tată prin adopțiune. Cine e Carson din povestirea Poverei? În Medio-Monte mă cunoștea toată lumea.

Ne adunam în careu, alergam la spălător, pierdeam pasta de dinți, înviorarea, se slăbise elasticul chilotului, mă împiedicam, cădeam, coloana se prăbușea peste mine ca piesele unui domino bine aranjat. Hrana rece o primeam la bazinul de înot. La focul de tabără din ultima noapte eram bolnav, frisoane și halucinații. Am rezistat pînă acasă. Două săptămîni de maraton voluntar. A pierdut puștiul imunitatea, n-am văzut așa răceală în toată cariera mea de felcer. Nasul și urechile trebuiau desfundate. Nu-mi mai amintesc. Am lipsit o lună încheiată de la școală.

Acum o săptămînă l-am întrebat pe Thacker dacă are certitudinea că eu aș fi preotul catolic din Medio-Monte. Mi-a spus că, după toate probabilitățile, eu sînt. Dacă aș scrie domnului Iager, aș afla că nu există o localitate cu numele de Medio-Monte, ar fi un oraș Felsobanya sau Mittelstadt, dar acolo n-a fost nici un paroh cu numele de Iager. În anuarul catolic al preoților, la litera I sînt cîteva zeci de Iunger, doi Iahn, chiar și un Itzoglu, și nici un Iager.

O să te cer de nevastă domnului Ieremia Aaron. Fried era cînd pompier, cînd librar, cînd doctor. Influențele pot fi mai puternice din sfera librarului. În cîteva sute de ani, fiecare întîlnire a fost sortită eșecului. Unii se pricep să dărîme fără să poată construi ceva. Povera aștepta. E mult de stat pînă devii nume de frizură ori model de coafură în două cataloage de prezentare.

Dacă vrei de bunăvoie, n-am trebuință de aprobările lui Ieremia Aaron. Vei vrea să mă vezi și te vei lovi de o yală închisă. Rivalii apăreau unde nu era cazul. Librarului Fried i-am spart capul. Ne-am despărțit imediat după luna de miere. Concubinaj. M-am hirotonisit păcătos necăsătorit. Nu-i nici o problemă, Carson, mi-a spus cardinalul, învață să taci din gură.

Nu cred c-ar putea să existe o forță independentă de catolicism care să măsluiască lucrurile. Colecția mea de clondire poate fi o dovadă  de existență a orașului. În Grand Larousse la litera I, se poate citi Iager, familie de preoți austrieci, născuți la Mittelstadt. În oraș n-are nimeni un Oxford Dictionary, cînd îl voi obține, voi depăși fatalitatea. Forțele răului sînt bine organizate. Pot copia din memorie textul compunerii Poverei. E de ajuns prezența mea la masa de lucru și cîteva file de hîrtie albă. Nimeni nu poate contesta mărturisirea unui preot cu vechime neîntreruptă douăzeci și ceva de ani, în aceeași parohie. Nu știu cum să calific insistența lui Thacker. Scrie tot ce poți despre cazul în speță și te vei lămuri. Dacă aș crede că în catedrala din Medio-Monte am întîlnit-o pe Povera? Cine o mai fi și Thacker ăsta? Protestanții au legături numeroase în toată lumea necatolică. Insistențele lui vizează unele interese. Dacă aș da unui ziar, chiar oficiosului politic, această mărturisire?

Mîine mă voi spovedi, voi demisiona, îmi voi uita identitatea și voi porni în căutarea Pădurii de stejari canadieni pe o pistă proprie. Astăzi doar mai pot semna: Carson T.S.D. preot catolic. Domnul frizer Ciurii continuă să-mi facă semne cu degetele, seamănă cu o foarfecă. Pare disperat.

Credit foto: Alex Ilea

 

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: