Lerocrație (VI)

Ajunse acasă înainte de miezul nopții. Trezit din visare de Sandu, lepădă povara amărăciunii pricinuite de oboseală și de gustul cleios al salivei învârtoșate, propunându-și să doarmă până târziu a doua zi. Se simțea bine acasă și, înviorat, la fiece descindere domiciliară anticipa, mai întâi de toate, așternerea trupului vlăguit în patul odihnelor sale diurne și nocturne. Deschise portiera și își potrivi mișcările, acomodându-le ritmic la cadența picioarelor ce dobândiseră parcă resorturi în jurul articulațiilor. Din păcate, aerul tare, de munte, aproape că-i tăie respirația imediat după coborârea din mașină. Începu o tuse seacă interminabilă și cu toate că se obișnuise de mult cu ea, avu pentru câteva clipe senzația sufocării.

– Cât timp mai am? Cât o s-o mai pot duce așa? Sunt copt pe dinăuntru ca un măr putred.

– Hotărăște-te tată; ori copt, ori putred!

– … nu-mi arde de râs… nu-mi… nu…

-Chiar nu te simți bine, tată?

-… nu, mă, nu sunt bine. Acum, nu.

-S-o scol pe Mariana, să-i spun să-ți facă un ceai fierbinte?

-Vezi de treabă, mă! Las-o în pace să doarmă. Mă dezbrac și eu imediat ce intru în casă și mă culc. Hai acum, noapte bună.

-Noapte bună, îi răspunse ginerele, lăsându-l să se îndepărteze, descărcând apoi cele câteva plăsuțe cu nimicuri pe care le târguise când umplură portbagajul cu trufandale pentru Stresoiu.

Sandu ucenicea la umbra socrului său, împrumutându-i și cele mai neînsemnate gesturi. Folosea aceleași inflexiuni vocale de câte ori se adresa ascultătorilor săi. Nu punea la îndoială, sau, cel puțin, nu se arăta a contesta nicio afirmație de-a lui George, indiferent de excentricitățile ce-i bulversau de multe ori pe ceilalți. Se arătase încă de la început trup și suflet de partea socrului și întreaga desfășurare mimetică nu putea fi pusă decât pe seama gratitudinii sale. Era poate și un gram de viclenie în toată apariția asta conformă. Dar ce a contat mereu, ținea de recunoștință. Lui, tânărului student de mai ieri, provenit dintr-o familie modestă, i se dăduse o șansă de care știuse să profite. Mariana, fiica cea mică a lui George, se îndrăgostise de el și Sandu îi răspunse cu aceeași efuziune ca lucrurile să intre pe un făgaș lin și previzibil. Încă înainte de nuntă, aveau loc lungi discuții între cei doi bărbați. De fapt, unul era sfătuitorul celuilalt care, luând aminte, își rostuia viitorul prin acceptul unei adopții cât mai fidelizate. Mariana era o moștenitoare a cărei dotă nu se reducea doar la perimetrele imobiliare dobândite de George, sau, moștenite de acesta prin căsătorie. Ce primise la rându-i ca ginere, sau mai degrabă ca stră-ginere, înmulțise cu spor ca să le fie de haznă și cu largă prisosință lui și celor doi copii ai lui. Iar dacă primul născut o luase pe alte căi decât cele dorite de tatăl său, renunțând la ștafeta propusă spre încredințare din tată-n fiu, rămăsese în sarcina mezinei să-și orienteze sentimentele spre un co-moștenitor care, pe lângă, zestrea obișnuită, să poată dobândi la timpul potrivit și sursa binecuvântată a chiverniselii. Adică matera. Iar acesta se dovedi a fi Sandu. Între cei doi tineri se înfiripase, categoric, dragostea, pentru că dragostea primează, sau așa ar trebui să fie. La nunta lor, George, cu emisie baritonală, intonă la microfonul încredințat lui de solistul vocal al formației, imnul cu care-și onora de obicei spiritul, livrându-l în cuvânt și viers spre învățătură și admirație eterului ocupat de receptivitatea altor spirite: „Dragostea cea dorită, lăudată și cântată. Dragostea ce dă sens vieții. Dragostea ce dă savoare mâncării. Dragostea care cât de rănită ar fi, cât de trădată, cât de schimonosită, rămâne suportul principal și elementul eficient de ranforsare al edificiului uman. Dragostea, uzurpată și substituită de avataruri și surogate perverse, ce se va dovedi până la urmă biruitoare.” Iar dacă această sublimă dragoste poate fi agrementată cu subzistentele concreteți ale cotidianului, cu atât mai bine. De ordin prozaic, remarca din urmă nu avea cum aspira la înnobilare prin rostire, fiind doar gândită. Iar gândul la ea ținea de socoteli aritmetice, nu de virtuți sublime. Pentru că dragostea trebuie grădinărită în numele fericirii care se vrea mereu întreținută cu concreteți spre a fi stabilă. Sandu își dădea seama de asta, ceea ce însă nu-i umbrea propria dragoste pentru Mariana. De altfel, cei doi se potriveau destul de bine. Mariana nu strălucea prin frumusețe, având, ca toți cei din familie, o evidentă tendință spre îngrășare. Fața rotundă, cu trăsături ferme, îndemna privitorul mai mult la simpatie decât la visare sau contemplație. Trupul împlinit dădea rotunjimilor tendințe robuste, sănătoase. În preajma ei, Sandu se simțea stimulat mai mult de apetitul celeilalte părți decât de oferta nurilor. Îi ghicea acesteia iubirea și dorința, lăsându-se copleșit până la abandon, deși nu scăpa ocazia de a-și revendica de fiecare dată inițiativa bărbătească. În brațele sale, o simțea pe Mariana ca pe logodnica și apoi, soția legiuită, mamă a copiilor lui, doriți și veniți pe lume în scurt timp, mai mult decât ca pe iubita ce-i trezea accese pasionale până la uitarea de sine. Poate că aceste rețineri nu-și aveau cauza doar în silueta cu trimiteri gospodărești a Marianei. Sandu însuși nu se putea prețui prea mult din punct de vedere fizic. Pe scara atractivității se afla cam la același nivel cu Mariana, cu excepția faptului, defavorabil, că, în copilărie suferise un accident care-i afectase verticalitatea fizică. Se recuperase între timp, însă nu de tot. Privirea piezișă, dintr-o rână, îi trădau micul handicap. Nu avea complexe din cauza asta, dar nici nu năzuia la efluvii sentimentale foarte înalte și nici la cine știe ce chiverniseli. De aceea, agoniseala venită la pachet – familie, poziție, avere – o punea aproape de fiecare dată în legătură cu acceptul și binecuvântarea date de socrul său care-i încredințase mâna fiicei, și, mai cu seamă, cu înlesnirea și, mai pe urmă, cu promovarea în sfera generoasă a activităților sale, la care îl asociase și pe el. Era mulțumit nu numai de achiziții ci și de cum își gestiona viața domestică și ocupațională, dedicându-i timp, suflet și pricepere. Se bucura de soție, de copii, de matera pe care-și pusese amprenta în duhul inspirat de George, și de prestigiul pe care și-l câștigase în calitate de ginere al protusului, dar și datorită pregătirii și priceperii lui. Toate bune, deci. Și de ce, totuși, simți în seara asta o umbră insinuându-și prezența în inimă?

-De ce ați întârziat atâta?

Întrebarea venise din partea Marianei. De obicei, la ora asta dormea. De aceea, Sandu fu luat oarecum prin surprindere de glasul puternic ce răsunase în întunericul dormitorului.

-Nu e nici miezul nopții, răspunse iritat Sandu. Având în vedere că am plecat târziu spre Sb., cred că ne-am întors destul de repede.

-Ziceai de dimineață că tata are de dus numai ploconul. Dacă ați ajuns la șapte, înseamnă că ați stat acolo mai bine de două ore.

-Ți-am spus ce-am știut și eu. Tata-socru nu e orice slujbaș ca Arhonul să-l expedieze în doi timpi. Tu de ce nu dormi?

-M-au zăpăcit de cap ăia mici până acum. Nu e nici un sfert de oră de când au adormit.

-Normal. Mama îi culcă cu de-a sila în fiecare zi, dorm ăștia de rup locul și seara nu mai au somn!

-Lasă, că de obicei adorm până la unșpe.

-De obicei, da! Alții, de vârsta lor, până se face zece se plimbă deja cu moș Ene!

-Dar ce ai de ești nervos?

-Nu sunt nervos. Adică, sunt un pic neliniștit.

-De ce?

-Din cauza lu tata. Nu s-a simțit deloc bine azi. Trebuia să stea acasă cum a intenționat de dimineață. Vorbise și cu Laur la telefon și s-au înțeles pentru săptămâna viitoare. Mi-a stricat și mie programul. Aveam altceva de făcut. Nu-i înțeleg deloc răsucirile asteaintempestive. Acum spune un lucru și peste cinci minute se răzgândește.

-Știi că așa e el. Și nu se răzgândește niciodată dinspre bine spre rău ci întotdeauna invers. Nu vezi cum tună și fulgeră împotriva lui cutare sau cutare, de zici că mâine îl zboară de nu se vede, și imediat trece în extrema ailaltă, frământându-și mintea cum să-i ia apărarea în fața lui Stresoiu. Și apoi cum, datorită temperamentului său, în loc să aibă parte de gratitudine din partea ălora, că i-a scăpat, se alege doar cu bârfe, dușmănii și batjocuri. Crezi că nu știu? Chiar dacă tu nu-mi spui totul, eu tot aflu.

-Ce știi tu, știu toți. Chiar și cei pe care i-a ajutat dezinteresat îl iau în tărbacă pe șușotite. Firea asta impulsivă a lui îl dezavantajează mai mult decât vă dați voi seama. Și mai sunt și poveștile alea ale lui. Mai bine și-ar ține gura și nu le-ar mai da pe goarnă. De când a intrat sub influența lui Laurențiu Boteanu, parcă i s-a sucit și mintea. Ăla îi alimentează orgoliul și a ajuns să creadă în lucruri imposibile. Toate miracolele astea le vede în legătură cu persoana lui și pierde măsura, ca să nu spun mai mult.

-Și ce vrei acuma? Știi bine că nu poate să-i spună nimeni nimic.

-Poate că se va găsi cineva, înainte ca Stresoiu să i-o spună el însuși. Pentru că de se va ajunge aici, adio.

-Fii pe pace. Atâta timp cât tata îl alimentează, lucrurile nu se vor schimba. Nu spuneai tu că nu-l expediază imediat pentru că poziția lui e specială?

-Apropo. În seara asta, când a intrat în cabinetul lui Stresoiu, tata era doar obosit. Foarte obosit, însă doar atât. La ieșire cu toate că nu arăta mai odihnit, privirea lui spunea altceva. Parcă și oboseala devenise ceva neimportant. Avea un fel de lehamite în ochi, de parcă nu mai conta nimic. Am încercat să vorbesc cu el și mi-a răspuns în doi peri. Spunea ceva de Cornilă, că până la urmă a reușit să-l convingă pe Arhon să-l numească în locul lui Răducu. Și chiar dacă ți-am spus chestia de adineauri, că zăbovește mult la întâlnirile astea, nu s-a potrivit cu situația de azi. Știi, n-a stat în cabinet mai mult de douăzeci de minute. Faptul că am ajuns acasă abia acum se datorează altei întorsături ciudate. Odată urcați în mașină, mi-a spus să nu mă grăbesc. Parcă n-ar fi vrut să mai ajungă deloc. El, care se grăbea tot mereu la întoarcere, care mă îndemna să calc pe lege cu cei peste o sută douăzeci de kilometri pe oră, inclusiv în localitate. Ziceai că visează cu ochii deschiși. Privea prin mine, prin lucruri, prin întuneric, de parcă avea mai știu eu ce revelații. Abia în curte, când s-a dat jos, parcă și-a revenit. Și alta: cât timp a durat drumul, a fost atât de liniștit, cum nu l-am mai văzut niciodată. Trei ore de zen aproape că m-au băgat în sperieți. După asta, când să intre în casă, a avut un acces de tuse mult mai persistent ca altădată, încât m-am temut să nu i se facă rău sau să nu aibă vreun atac. Înțelegi? Când n-a mai fost el, era bine. Mai bine ca niciodată, dintr-un punct de vedere. Când a redevenit el însuși, când și-a venit în sine, a avut o manifestare de am crezut că-și dă duhul.

-Eu nu știu ce tot scorniți voi bărbații cu chestiile astea. Vă complicați mintea cu tot felul de supoziții bizare.

-Dimpotrivă, voi femeile sunteți mai ciudate când vă intră în cap vreo trăsnaie. Uite-te la toate babele astea care cred în miracole. Văd numai semne și minuni peste tot.

-O fi, măi, cum spui tu, dar în familia asta noi suntem mai cu capul pe umeri decât voi, bărbații. Tata are tot felul de năzăreli, toată lumea spune. Acum, te-apucă și pe tine cu zen, cu revelații, elea, elea. E normal ca dezamăgirile, câteodată, când nu duc la depresii, să producă detașare și relaxare. De câte ori nu l-am văzut pe tata în starea asta de lehamite de tot și de toate. Se întinde pe pat cu fața în sus și zace inert de parcă nu ar avea duh în el. Pe urmă îl apucă agitația, încep telefoanele, întâlnirile, discuțiile, calculele, aranjamentele, stresul și, bineînțeles, accesele de tot felul, inclusiv de tuse seacă ce-i seacă plămânii!

-Te dai tu curajoasă, dar știi bine că nu-i bine. E cu sănătatea în pioneze și dacă i se întâmplă…

-Măi, nu te mai tot gândi atât la tine. Ce, ți-e teamă că rămâi fără protector? Ce vrei să-i faci? Ăsta e el și ce să-i faci dacă n-ai ce să-i faci?

-Și mai e ceva. Îi tot îndoapă pe gâscanii ăia de la Arhicancelarie.

-Lasă tu, că nu-i mai chiar îndoapă. Nu toți cei de-acolo așteaptă ceva. Și, până la urmă, așa i-a plăcut lui întotdeauna, să fie galanton.

-Eeee… I-a plăcut să se facă plăcut…

-I-a plăcut să dea și altora. Știe să ia dar și să dea.

-Da, bine. I-a plăcut să ia, i-a plăcut să dea.

-Oricum, astea sunt doar mizilicuri pe lângă ce primește Arhonul. Dar peste dar.

-Dar peste dar! Dar, până când?

-Până când mai e cu noi. Apoi… om vedea.

N-ar fi întrerupt discuția cu Sandu, amândurora le sărise somnul, dar trebui să-și suprime un icnet. Încercărilor celuilalt de a continua le răspunse cu oftaturi descurajante și când se pomeni singură în veghe, lăsă câteva lacrimi să i se scurgă pe pernă. Eliberată de jocul ultimelor replici ce semănau a calambur, acceptă că Sandu avea dreptate și că ea, ca de fiecare dată, eluda concluziile amare prin luarea în răspăr a evidențelor. Clar că George intrase pe un făgaș negativ, atât cu statutul lui de om de casă al Arhonului, cât și cu starea de sănătate din ce în ce mai precară. Marianei îi păsa prea puțin de relațiile la vârf, tot mai nesigure, ale tatălui său. Preocuparea viza agravarea bolii acestuia. Știa că nu poate să-l influențeze și să-l lecuiască măcar în parte de inconștiența și încăpățânarea de care dădea dovadă ori de câte ori cineva, oricine ar fi fost acela, îl sfătuia să-și revizuiască stilul de viață. Iar dacă se mai punea și problema controlului clinic sau internării în vreo instituție medicală de specialitate, lucrurile dobândeau o și mai mare asperitate. De când cu experiența încercării nereușite dar foarte costisitoare a implantării unor stenturi coronariene la nivelul stenozelor calcificate, refuza, câteodată cu violență, orice îndemn binevoitor. Oroarea de acel spital în care se chinuise, deveni principalul focar de idiosincrazii. Se folosea de replica scatologică favorită că singurul câștig în timpul internării a fost acela al dobândirii unei aptitudini inedite:

„Acolo am învățat să mă cac din poziția culcat pe spate.”

Alături de Sandu și Mariana, singur Dan, cumnatul lui, făcuse o încercare în plus. Luat cu binișorul, George părea că va ceda și, câștigat de partea firescului, se va întâlni cu cardiologul recomandat. Până la urmă, la insistențele repetate ale aceluia, George izbucni în nota lui specifică:

„Mai dă-i în pizda mă-sii, băi!!”

Obișnuit cu stilul, Dan nu se supărase. Dar îi părea rău că nu-i putea oferi o compensație sinceră și cu adevărat necesară celui care se dovedise singurul lui ajutor atunci când avusese nevoie de el mai mult.

„Fă cum vrei”, îi replicase Dan, cu mult calm. „Și dacă vei avea nevoie cândva, pentru că nu-i de joacă cu problemele tale de sănătate, pot să vorbesc iarăși cu doctorul. Este unul din cei mai buni prieteni ai mei și, după cum ți-am mai spus, l-am rugat să te abordeze cu finețe și cu răbdare. Ce să-i faci; niciodată nu e prea ușor cu tine.”

„Știu, știu. Recunosc încă o dată că sunt un pârțăgos.”

„Lasă-ți secretarul să fie pârțăgos, că doar de-aia îl cheamă Pârțea. Tu fii și în cazul ăsta cum ești de obicei: incisiv și cu aplomb.”

Toate astea răsunau în capul Marianei. Chiar dacă nu fusese de față la discuție, aflase de ele de la Dan. Se gândi la multe altele, asemenea acestora, și în cele din urmă adormi.

În liniștea nopții târzii, doar George rămase pe meterezele privegherii. Îl apăsa oboseala, și, greutatea ei nu-l lăsa să adoarmă. Îi venea să-și trezească soața, pe Gina, să albească noaptea împreună. Totuși, de data asta nu se îndura s-o chinuie. Încerca să-și facă singurătatea suportabilă, gândindu-se cum să dobândească o a doua deprindere la orizontală, pe spate. Să sforăie, adică, în reprize cât mai lungi, fără a se trezi de propriul zgomot, până când, exasperată, Gina să-și iasă din fire și, contrar oricărei așteptări, să-l ia la palme.

„Ce-ar mai fi?” gândi George, având grijă să nu izbucnească în râs. „Ea, atât de supusă toanelor mele, atât de cuminte, de ascultătoare, de temătoare de bărbatul său, ce-ar fi să întoarcă foaia și, culmea, să nu reacționez nicicum, ci să devin eu însumi, de-acuma, supusul de serviciu al căminului nostru?”

Photo by Paul Earle on Unsplash